Gura ta are o formă ciudată,
îţi ghicesc albul dinţilor sub buzele
lipite amintind de-un oval vertical,
picătură de ceară ce a greşit calea.
nu le poţi desprinde una de cealaltă,
stau împreunate peste dinţi
precum ni-s gândurile,
chipul tău are de la începuturi
aceeaşi poveste fără vreun tremur.
nu-ţi vorbesc decât ochii a fericire sau a iad
cum să-mi cânţi dragostea,
când zeii ţi-au pecetluit buzele?
ei ştiu
uneori
nu e nevoie de cuvinte
Raluca Pavel 
Iadul si fericirea pot fi confundate. In sensul bun, vreau sa zic. Si câteodata tacerea care lasa sa vorbeasca ochii et mult mai sincera si mai vorbareata decât gura. Aveti dreptate, Dna Raluca si o spuneti atât de bine si de frumos…
Da, iadul şi fericirea chiar pot fi confundate. Hmm. Chiar da. Întotdeauna cred că ochii sunt mereu adevărul şi mereu tot ce s-ar risipi prin cuvinte. Zic şi eu 🙂
cand cuvintele nu mint imbata si ajuta ochii. Cand mint sunt lame de cutit infipte in inima prin spate.