La mulți ani, TATA!

La mulți ani, TATA! Ai adunat 84 de primăveri! Copilăria și adolescența mi-au fost mai frumoase pentru că TU ai fost acolo, maturitatea îmi este deosebită pentru că ești AICI, cu toate sfaturile și lecțille de viață pe care mi le dai! Te iubesc, TATA, pentru omul blând și bun care ești, pentru că ești EROUL MEU! Să ne trăiești sănătos și fericit, TATA!

Leagănul din cornul lunii – poem din Sipetul din Călinești

N-ai cum să vezi turla bisericii
mai trebuie să creşti,
zâmbi ştrengar bunicul.
dar mi-am dat seama amar
că păsările-o văd
şi aşteptam
să-mi crească aripile.
au început să mă ştie prin grădini
merii cu nucii şi perii, toţi;
mă cocoţam în ei pe rând
şi aşteptam să-mi iau zborul.
bunicule, de ce n-am aripi?
pentru că eşti pui de om.
când soarele era pe la amiază,
m-a luat de mână în livadă
hai să te urci în leagăn,
are aripi, deşi nu le vezi,
stai făr’ de grijă
n-ai să cazi
e bine prins de cornul lunii

Nu-mă-uita – Poem din Sipetul din Călinești

Şterge-ţi lacrimile tată, nu fac decât să scriu o filă,
sunt tot copila ta, pe care o plimbai de mână,
am mai crescut niţel şi totul mi-e mai clar,
deşi ai fost implicat în lupte, ţi-e sufetul curat.

timid păşeai la bine,
din umbră-ieşeai la greu,
ca pe o scenă milenară
tare mi-eşti drag, tu, tată

mi-aduc aminte ziua-n care, Da răsuna-n priviri
nu-mă-uita în păr i-ai prins tu mamei
şi ea era pierdută în visare

vă mai plimbaţi de mână şi acum,
prin parcul Eminescu,
iar eu te-aud şi acuma-n gând
ai grijă, fata mea, să fii şcolită

nu plânge taică,
am rămas aceeaşi,
voi, tot de mână vă plimbaţi

 

„Spiritul locului”, DINU MIREA despre „Sipetul din Călineşti”

Pro Saeculum nr.1-2/2012, pp. 191-192

INFO CULTURAL
DINU MIREA
BREVIAR EDITORIAL

                                                                     Spiritul locului

îngerii îţi dau veşmântul lor
tot ce faci e să alergi
să-ţi vizitezi străbunii

            Născută la Botoşani, crescută şi educată la Călineşti-Bucecea, unde se păstrează, până azi, urme de Eminescu, satul cu bătrânul păr busuioc / pe care-l sădiseră strămoşii, şi multele poveşti ce i-au înmiresmat copilăria, licenţiată şi masterandă a Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Bucureşti, Raluca Pavel vine spre poezie cu uimirea şi candoarea copilului de altădată, ce se deschide spre lume, trăieşte/retrăieşte cu încredere nedezminţită starea paradisiacă, pe care o simte/înţelege, acum, ca pe un spaţiu iniţiatic pentru cei meniţi să se împărtăşească din luminile satului patriarhal, cu fugoase şi nu întotdeauna dorite alunecări în prezent. Cartea[1], cu care debutează aceasta, nu surprinde tematic, nici prin inventivitate imagistică, lexicală ori sintaxă poetică, ci cucereşte/seduce prin naturaleţe, prospeţime, o sensibilitate ascuţită ce o ajută să treacă de „uşa interzisă” (un fel de cameră Sambô), dincolo de care avea să devoaleze, cutremurată, o nouă realitate ce se cerea explorată: deschisei uşa, scârţâi a ceai de pir / uşa ceea – dădea-nspre cimitir. Poeta se descoperă pe sine, fie privind înfiorată în sufletul-fântână, ce niciodată n-a secat, fie străbătând toposul magic, în care îşi dau întâlnire turla bisericii (probabil e vorba de Biserica Sf. Nicolae, ctitorită în 1813 de vornicul Costache Miclescu), conacul Micleştilor de pe deal, ce veghează de acolo satul de câteva veacuri bune, troiţa din mijlocul satului, livada plină de meri, peri, nuci, mai apoi, teiul din mijlocul ogrăzii, fie cutreierând câmpia până la piciorul casei bătrâneşti, de unde se ridică ocrotitoare şi pline de îngrijare siluetele părinţilor, bunicilor, alături de care – uneori – îşi vizitează străbunicii / care locuiau aproape de inima îngerilor, fie îndrăznind să calce, temătoare, înspre ţinutul Morţii, apelată cu un familiar Soro, nu vreau să alunec printre nori / eu vreau să simt lucerna uscată / sub picioare / şi spinii din livada satului meu / aerul rece de primăvară / şi mireasma teiului vara…, conştientă că nu va obţine vreodată tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Între chemarea năvalnică a vieţii şi cea răscolitoare a Morţii, poeta alege, fără să ezite, lumea solară a satului şi copilăriei în imagini tremurate molatic şi aburite de aburul emoţiei încă vii. Spune aceasta, cu înţelepciunea omului matur: aveam povestea pământului / întipărită pe tălpile goale.

            Din sipetul amintirilor şi al poveştilor, făptura poetei răsare cu atât mai vie şi mai luminoasă, cu cât aceasta se apropie mai mult, cu sufletul de mână, de cer şi de „curăţenia” îngerilor, la întâlnire cu umbrele străbunilor, în cimitirul din sat, ca şi cum ar pregăti-o, cu nesfârşită răbdare şi tandreţe, pentru marea plecare. Mai ales iarna, ne spune, în Călineşti / e greu să deosebeşti / îngerii de oameni, poate şi pentru că ei cunosc mai bine soarele. Simplitatea şi graţia desenului liric nu exclud, ba dimpotrivă, îşi asimilează elemente epice disipate, mai apoi însufleţite de nevoia irepresibilă de dragoste, puritate şi înălţare: aşteptam să-mi iau zborul / bunicule, de ce n-am aripi? Rafinamentul discursului, alcătuit astfel, ca un mic edificiu lirico-epic, stă în dozarea atentă a interogaţiilor, uimirilor, alternanţei surprinzătoare de lumini şi umbre într-un teritoriu puternic marcat afectiv, a cărei stăpână autoritară vede în suflet suprema valoare, iar în poezia de regim mnezic – şansa ei de mântuire, pavăză în faţa răului şi a morţii, ea însăşi acceptată în intimitate. Adevărata spaimă, ce o încearcă, nu e momentul „plecării” (în fapt, o altă treaptă în perpetua ei devenire iniţiatică), ci vidul afectiv: nu vreau să mă omoare / seceta din suflet.

            Cu alte cuvinte, Raluca Pavel este o poetă a inimii, înainte de orice, dar asta nu înseamnă că livrescul, concretizat într-o reţea de referinţe culturale, ar lipsi din alcătuirea ei psiho-intelectuală. Autohtonizarea (moderată) a reperelor mitologice greco-latine aminteşte – vag – de amestecul halucinant de zei, oameni şi fapte din realitatea cotidiană, aşa cum ne apare în „Cantonul 248” al lui Liviu Ioan Stoiciu, cu diferenţa esenţială că la poetul vrâncean e vorba de o viziune coerentă şi mijloace neo-expresioniste, în bună măsură, pentru că, până la urmă, singurul lucru ce îi apropie pe cei doi ar fi fascinaţia constantă pentru matricea rurală. Deşertându-şi tolba cu amintiri, la peste două decenii distanţă, memoria afectivă a maturului identifică un ibric vechi cu acea cutie a Pandorei, de unde s-au revărsat toate relele peste lume, mai apoi vede în bunica sa o variantă autohtonă de Pygmalion, în timp ce copila (un ghemotoc cu păr de aur) de atunci nu era, neapărat, o Galatee, ci o Venus a câmpiei. Alături de bunicul ei, cu puterile urieşeşti ale inocenţei sale, transformă, asemenea regelui Midas, făina de porumb măcinată la moara / de la Mândeşti  în praf de aur. Nu lipsesc, din modesta plasă de repere culturale, Penelopa, Pegas, Nero, Zamolxe, farul din Alexandria, Toulouse-Lautrec şi Malevici, fără ca acestea să dea prea multă consistenţă discursului.

            Nici măcar scurtele fulgerări spre un trecut mai apropiat, tutelat de umbra străinului şi, probabil, a unei iubiri neîmplinite, nu pot tulbura conturul de poveste convertită în discurs liric, bântuit de nostalgii şi regrete, voluptăţi rătăcite în trecut şi resuscitate prin cuvânt. Privirea în urmă, lucidă şi neiertătoare, o însingurează şi-i intensifică trăirile: Nu mă spânzura, Doamne, de curcubeu / nu vreau să văd de sus durerea / brazilor mei din copilărie, în cazul de faţă curcubeul, sugerând suspendarea eului liric între două lumi, între atunci şi acum, cu o admirabilă credinţă în spiritul locului originar. Este de recunoscut frumuseţea unor texte, ce păstrează căldura sufletului sortit unei primeniri perpetue prin puterea întemeietoare a logosului, dar – la fel de adevărat – există, ici şi acolo, denivelări, lungimi supărătoare, mici neglijenţe, exprimări nefericite de genul norii care gâdilau / pe alocuri Călineştiul sau molia care plângea a remuşcare, aşa cum e greu de înţeles, ţinând cont de context, gâlceava poetei, aflată la vârsta copilăriei, cu Mefisto (?!!), când vine vorba despre moartea copilului Mitică, înghiţit de Siret. Pe ansamblu însă, „Sipetul din Călineşti” este o carte fermecătoare, iar Raluca Pavel  o promisiune certă pentru poezie.

                       

[1] Raluca Pavel, Sipetul din Călineşti, Craiova, Editura Contrafort, 2011, 76 pag.

Sipetul din Călineşti – Cufărul amintirilor

Raluca Andronache

Profesor de limba şi literatura franceză/ Traducător rusă/franceză
4 martie 2012

„Pe Raluca Pavel aş putea să o încadrez în categoria persoanelor creatoare de frumos, înzestrate cu talent şi punând pasiune în tot ceea ce îşi propune să realizeze.

Odată cu deschiderea „Sipetului din Călineşti”, cititorilor li se revelă un fel de jurnal intim al autoarei, prin atmosfera răscolitoare a trăirilor poetice: „caut realul din vis, / mă împiedic de iarnă” (Pierduţi prin timp); „Mă întreb unde mi-e locuşorul / între patru pereţi / între patru scânduri / ori în livada din Călinești” (În căutarea locuşorului), prin pitoreştile descrieri de locuri şi natură: „Mi-aduc aminte / de fântâna din chemare” (Sufletul fântânii); „câmpia ce se întindea / de la piciorul casei bătrâneşti / până în satul vecin.” (Albăstrele); „m-a dus cu gândul la troiţa / bătută de ani / cu urme de vopsea, / dar dreaptă / din mijlocul satului / așezat acolo, pe gârlă” (Amintiri din gârla celor palizi) sau prin încercările poetei de a recupera din memorie identitatea unui personaj misterios: „atâţia ani fără tine m-au sufocat în zadar. / îmi amintesc de tine, străinule / fără chip şi fără trup, / îmi amintesc din visul acela de demult.” (Pierduţi prin timp) sau cea a impresiilor puternice care i-au impregnat simţurile: „eu vreau să simt lucerna uscată / sub picioare / şi spinii din livada satului meu / aerul rece de primăvară / şi mireasma teiului vara” (Nu o să doară).

Prin intensitatea emoţiilor, copilăria scriitoarei este într-un fel neterminată, lăsându-şi amprente în multe dintre poeziile prezente în volumul de debut, în cele aproape 60 de pagini extrase din cufărul amintirilor: „Mai vreau să fie odată mai / şi să-mi redai sătucul / pe drumuşor să-ncerc să prind / un cărăbuş şi-o rază” (Nopți de mai).

Născută pe meleaguri botoşănene, Raluca Pavel ia contact cu lumea artei, în general, şi cu literatura, în special, la o vârstă inocentă, prin grija bunicii sale – Rodica Ilie – o  pasionată de poezie şi lectură, iar, mai apoi, bagajul literar al Ralucăi se va dezvolta sub îndrumarea diferiţilor profesori de la şcolile pe care le-a urmat.

Raluca Pavel a primit înzestrarea artistică – harul dat de Creatorul suprem la naştere – şi a înţeles că nu poate mulţumi Domnului decât prin roadele obţinute prin spiritul creator şi susţinut de înnobilarea artei. Drept mărturie stau cele peste cincizeci de „poezioare” bogate în sensuri, sentimente, meditaţii.

Volumul de debut al scriitoarei a culminat în literatura română contemporană sub auspiciile unei creaţii neistovitoare, fireşti, precum scrierea unui jurnal şi a unei meditaţii asupra unor evenimente, locuri şi fiinţe ce i-au marcat copilăria.

Prima întâlnire literară cu Raluca Pavel lasă puternica impresie a unei voci poetice suave şi, totodată, încărcată de patosul exprimării.

Scrise cu sensibilitate, poeziile tinerei scriitoare reprezintă un act de voinţă şi de curaj, care nu ar fi fost posibile fără un minimum de talent şi, mai ales, fără har.

Deşi înscrise în lirica feminină, citind poemele Ralucăi Pavel nu pot să nu observ o uşoară asemănare cu cele ale lui Nichita Stănescu, poate din cauza versurilor albe, moderne. Uneori, creaţiile Sipetului aduc mai mult a poeziile lui George Bacovia, prin tema lor centrală – stingerea iminentă a fiinţei umane – şi prin bogăţia semnificaţiilor (Chemarea, Nu o să doară, Nu mai e loc în cimitir, Mă ciupeşte moartea).

Scriitoarea a preferat versurile libere şi reduse ca încărcătură lexicală, dar cu un ritm interior bine impregnat de poeticitate şi muzicalitate inconfundabile prin naturalețea „rostirii” sincere şi inocente a unui copil: „curios, străbunica nu mi-a trimis nicio vedere / de pe unde s-a plimbat, de când e prin lume. / i-am zis mamei să ne mutăm şi noi în cimitir / să străbatem lumea-n lung şi-n lat / dar mama s-a schimbat la față” (Nu mai e loc în cimitir), prin stăpânirea cu măiestrie a discursului indirect liber: „N-ai cum să vezi turla bisericii / mai trebuie să creşti, zâmbi ştrengar bunicul” (Leagănul din cornul lunii); „Într-o zi, ai să râzi cu poftă / şi mie mi se va datora, mi-ai spus” (Bucle de cearceaf) ori prin umorul şi optimismul copilăresc faţă de moarte: „Străbunicule, ţi-e bine unde eşti? / aveai rău de înălţime / te ţine cineva de mână / să nu cazi / au căldură acolo sus?” (Străbunicul).

Descoperind poeziile Ralucăi Pavel, cititorii nu pot să nu remarce sensibilitatea care izvorăşte din versuri prin intermediul figurilor de stil atent alese: „A dat cafeaua-n foc pe nori / la o discuție cu zeii” (Au dat norii în foc); „în dimineața-aceea, cu gust de tresărire” (Când moliile plâng); „teiul ştie povestea satului / şi are în el ceva uman / îşi îmbrăţişează copiii / cum nimeni nu o face / le ascultă secretele / şi le ține minte de ani” (Rămâneri în urmă).

Se observă adeseori originea autoarei, care nu s-a ferit să imprime scrierilor sale un iz de limbaj botoşănean sau, oricum, de prin zona Moldovei româneşti: „am mai crescut niţel” (Nu-mă-uita), „lasă mie basmaua ceea” (Te plânge dimineaţa, străbunică), „urmăream cu ochiul / fiecare suflet / ce se aburca în vişin” (Spic de grâu).

Ilustraţiile realizate de bunica Ralucăi Pavel, de o atentă plasticitate, completează armonios poemele (Albăstrele, Trage Iadul de tine, tată, Leagănul din cornul lunii, Moş Nicolae etc.), creând asupra cititorilor impresia unor fotografii din universul ferecat în cufărul amintirilor.

Din rândurile tinerei poete răzbate o puternică oralitate; e ca şi cum s-ar ţese necontenit un dialog între poetă şi persoanele dragi pe care le evocă: „Mamă, ce e în bulgăre? de ce nu văd? / Sunt berze, copila mea, sunt berze! / şi care e povestea lor? / În prag de primăvară, aduc pe lume prunci / uită-te în jurul tău, ce vezi în sat? / Pomii au născut muguri!” (Prunci de primăvară); „mamă, trage Luchian clopotele / iar a murit cineva? / dacă vine furtuna acum / înseamnă că a fost iubit tare? // copila mea, n-a plecat nimeni / bat clopotele pentru ca Dumnezeu / să le audă şi să ne apere / de furtună.” (Clopotarul). De altfel, întreg poemul Clopotarul este bazat pe discursul oral.

O atenţie deosebită ar trebui acordată simbolisticei „străinului” – un personaj căruia poeta îi va dedica, ulterior, un volum de poezii. În opul prezent, acesta ar putea fi un personaj cu a cărui existenţă viaţa ei s-a intersectat la un moment dat, în visare: „atâţia ani fără tine m-au sufocat în zadar. / îmi amintesc de tine, străinule / fără chip şi fără trup, / îmi amintesc din visul acela de demult.” (Pierduţi prin timp) sau o persoană reală care s-a „strecurat” dintre amintirile autoarei: „Nu-mi amintesc de tine, străinule / poate te-am pierdut în primăvară, / poate greierii îşi cântau durerea / și-mi acopereau gândurile.” (Ex tunc).

Ajunsă la vârsta deplină a maturităţii, Raluca Pavel se proiectează într-un timp ancestral şi într-un spaţiu iniţiatic – satul Călineşti – în care se regăseşte copila „de vreo trei ani” (Te plânge dimineața, străbunică), înconjurată de bunici, părinţi, de cei dragi care s-au mutat „aproape de inima îngerilor” (Nu mai e loc în cimitir) – străbunicii.

Deschizând „cufărul amintirilor” promiţătoarei poete, cititorii se pot întâlni imaginar cu „un ghemotoc cu păr de aur” (Trage Iadul de tine, tată), cu o copilă care se delecta cu poveştile bunicii sale: „îți miroseau mâinile a povești / peste obraji când îmi treceau.” (Gust de lămâi în Călineşti) şi care admira locurile pitoreşti ale satului Călineşti („fântâna din chemare” – Sufletul fântânii; „câmpia ce se întindea de la piciorul casei bătrâneşti” – Albăstrele; una din cele „două biserici din Călineşti” – Nu mai e loc în cimitir, Moş Niculae; livada în care-şi „așeza cu grijă / sufletul pe iarba ce mijea / sub bătrânul păr busuioc / pe care-l zidiseră strămoşii” – Plecarea; „lucerna de la marginea dealului” – Cu gândurile-n cioc; „teiul din ogradă” sub care „bunicul se bătea cu vântul / într-un joc cu regi şi regine” – Reginele dau şah mat; conacul Miclescu: „M-am întâlnit aseară / cu bărbatul din tablou / stătea să cadă / pe  treptele conacului Miclescu” – Să nu te pui cu zeii).

Scriitoare a generaţiei douămiiste (prin data debutului – 6 iunie 2011), Raluca Pavel dispune de o putere de creaţie şi imaginaţie exuberante, fiind atrasă de mediul pitoresc, prin evocarea cu vervă a aspectelor copilăriei şi a ruralităţii.

Cuvintele izvorăsc din sensibilitatea-i artistică, pentru care moartea şi viaţa stau pe aceeaşi axă (prin fascinaţia şi inspiraţia deopotrivă exercitate), şi ating, la rândul lor, sufletele cititorilor care rezonează la aceleaşi acorduri profunde. Scrierea de iniţiere a Ralucăi Pavel nu are cum să treacă neobservată, pentru că, per ansamblu, din poeziile sale răzbate melancolia unui adult după copilăria pierdută, dar pe care o evocă cu multă recunoştinţă şi gingăşie.”

Îngerii cunosc mai bine soarele

Iarna în Călineşti
e greu să deosebeşti
îngerii de oameni.
mă închid în casă
fără să mă vadă
încerc să-mi dau seama
care dintre ei sunt mai calzi.
mă apropii de fereastră
privesc satul
geamul s-a aburit
când am oftat.
poate oamenii-s mai calzi
acolo sus, e mult alb
oare e mai frig?
totuşi,
îngerii cunosc mai bine soarele

(Sipetul din Călineşti, Ed. Contrafort, 2011)

Au dat norii în foc

A dat cafeaua-n foc pe nori
la o discuţie cu zeii
despre câte suflete
mai are de-nghiţit Siretul.
mă judecam cu Mefisto
pentru sufletul lui Mitică
şi îl ceream înapoi, căci
n-am auzit de-un pact cu sânge.
al treilea din cei patru fraţi
nu era rupt din soare,
de mic grijă mare avea
de copiii cei din vale.
era cuminte şi-uneori
cred că răbda de foame,
mi-aduc aminte cum mijea
ochii căprui la ploaie.
se-aude şi acum un dor
de sub clopote-n ruină:
sunt prea tânăr ca să mor,
Siretule, nu-i mama de vină
Mefisto m-a privit şi mi-a-ndrugat:
eu cu Siretul aveam pact
nici cu zarul, Siretul nu a dat,
Mitică, de la naştere, e însemnat.

(Poem din Sipetul din Călineşti, Ed. Contrafort, 2011)

Cu gândurile-n cioc

Nu-mi mai văd capul de treabă
plec înspre lucerna de la marginea dealului
îmi iau coasa cu mine,
tai gândurile
fir cu fir, de la rădăcină
le cosesc fără milă
ca în Călineştiul ars de soare
totuşi, le culeg cu grijă
le prind în ciocurile rândunicilor
care şi-au făcut cuib sub streaşina casei
să le ducă o vreme în ţări străine
să aibă timp să respire
ştiu că se vor întoarce
cu ele-n cioc

(poem din Sipetul din Călineşti)

Să nu mă uite copilul

Nu mă spânzura Doamne de curcubeu
nu vreau să văd de sus durerea
brazilor mei din copilărie
mâine vor simţi căldura infernului
când va clătina din cap pământul
înspre lună.
nu vreau să mă uite copilul
sau să mă creadă plecată în lume
vreau să fiu jos,
să-mi ţin copilul în braţe
înainte de căldura dezastrului
să o simtă pe a mea

(poem din volumul Sipetul din Călineşti)

Trage Iadul de tine, tată

M-am întors să te ajut
când iadul trăgea de tine
pentru că vorba aceea
nu îţi renegi părinţii
degeaba îţi deşarţi tolba cu amintiri
după un sfert de veac
aş fi vrut să le ştiu
fără să mi le spună cineva
zici că eram un ghemotoc cu păr de aur
poate dacă eram aşa
nu mă lăsai.
alergam cu ibricul după tine
asta mi-ai spus deunăzi
poate nu era doar un ibric vechi,
ci cutia Pandorei.
mă legănai pe picioare
curios, nici asta nu-mi amintesc
nici faptul că la examene te descurcai
pentru că eu trăgeam de cursuri
şi tu picai pe subiect
râdeai şi credeai că mă joc
dar nu te poţi juca singur
m-am întors, tată, după tine
să cer îndurare iadului
deşi, el ştie că mint

(poem din volumul Sipetul din Călineşti)

Sipetul din Călineşti – altfel

Sipetul din Călineşti în imagini

Mulţumirile

Mă bucur nespus că aţi venit să-mi fiţi alături luni, 6 iunie, într-un moment atât de special pentru mine.

Nu ştiu alţii cum sunt şi ce visează, dar eu nu m-am văzut niciodată scriind şi mai ales poezii.

Am început să scriu, când prin bunăvoinţa domnului prof. Petre Anghel, am fost introdusă în grupul său literar, Iubim Literatura. Domnul Anghel mi-a sugerat să postez acolo un articol pe care îl făcusem mai demult, despre femeile asasin. Da, cam asta scriam până nu demult. Imediat după postare, au venit reacţiile celor din grup, care mai de care mai pozitive. Am început să mă gândesc ce voi face pe viitor în grupul acesta, pentru că toată lumea posta poezii sau proză şi, eu fiind foarte ambiţioasă, nu vroiam să fiu degeaba în grup.

Mi-a venit într-o zi, brusc o idee pe care m-am gândit că ar fi interesant să o dezvolt într-o poezioară. Mi-a fost teamă, dar până la urmă, am postat-o. Am zis: ce-o fi o fi! Şi se pare că a fost de bine, pentru că altfel nu eram azi aici. Apoi, mi-am amintit că acum mulţi ani într-o seară,  în cadrul cenaclului Avanpost, domnul prof. Petre Anghel a spus: „Prima dată când veţi scrie, să scrieţi despre copilăria voastră. E primul pas”. Mi-am amintit acest lucru şi am început să scotocesc prin cele mai îndepărtate amintiri ale mele.

Cărticica mea a luat naştere prin bunăvoinţa scriitorului Dumitru Velea, un intelectual desăvârşit cu suflet mare, care m-a îndemnat să aştern pe hârtie gândurile mele. M-am gândit ce ar merita cu adevărat să rămână, iar răspunsul a venit ca un fulger. Am început să scriu poezioare despre copilăria mea, despre sătucul în care verile îmi petreceam vacanţele. Cu ajutorul bunicilor şi cu ce a mai rămas viu în mine de când eram copil, totul a început să prindă viaţă. Nu a fost greu deloc, pentru mine Călineştiul, un sătuc din  Botoşani, reprezentând toată copilăria mea. Un loc feeric, cu oameni ce aveau pâine caldă în loc de suflet, un loc plin de poveste. Acolo am copilărit eu, pe-o margine de lume.

A fost un act de curaj, pentru că aveam temeri că nu voi putea reda în scris sentimentele ce mă leagă de acel loc, că nu voi putea transmite de ce e important Călineştiul, că nu îmi voi putea scrie istoria, aşa cum aş fi dorit.

Poezioarele au văzut lumina zilei fără a depune un efort nepământeam, sufletul meu era dornic să împărtăşească cu ceilalţi amintirile. Cărticica aceasta este un gest de mulţumire în primul rând pentru bunici, în al doilea rând, pentru toţi cei care mă cunosc.

Poezioarele au fost scrise cu sufletul şi dacă e să mă iau după ce îmi spun bunicii, tot ce vine din suflet, merge direct la suflet. Nu am vrut ca acest sătuc Călineştiul, care mi-a umplut inima de bucurie atât de mulţi ani, să rămână nescunoscut celorlalţi.

M-am aplecat asupra acestor locuri de vis pentru mine, pentru că nu trebuie să uităm niciodată de unde am plecat şi ce a contribuit la omul care suntem azi.

Botoşani este un loc feeric, probabil şi pentru toate amintirile frumoase pe care le am de aici. În nicio altă parte, oamenii nu sunt mai plini de viaţă şi cu sufletul pe tavă. În Botoşaniul ce a dat atât de mulţi oameni de valoare, Enescu, Iorga, Luchian, Octav Băncilă, Mihail Sorbul, marele noastru Poet – Eminescu, e imposibil să te naşti şi să nu vezi lumea cu alţi ochi. Te naşti, parcă, binecuvântat, că urmele tale se vor suprapune cu cele ale artiştilor. Deşi e aşezat pe o margine de lume, Botoşaniul îşi ţine copiii în braţe ca o mamă. Liniştea şi bucuria, voia bună şi umanitatea sunt elemente ce fac acest orăşel greu de uitat oricât de departe ai fi.

Fără oamenii de acasă, care m-au învăţat că prin voinţă pot realiza multe, probabil că această zi nu ar fi diferită de alta. Tot ce sunt azi le datorez lor. Bunicii, oameni aplecaţi înspre artă şi frumos, cu o înţelepciune şi o căldură sufletească cum rar îţi e dat să vezi, sunt cei datorită cărora am făcut primii paşi în viaţă. Le mulţumesc pentru că m-au îndrumat mereu pe un drum bun şi că m-au învăţat că îmi trebuie răbdare şi voinţă să depăşesc osbtacolele care apar mereu sub o formă sau alta, la un moment dat. Bunicii m-au ţinut şi mă ţin de mână pe drumul vieţii, mi-au reîmprospătat amintirile cele mai vechi ale copilăriei, m-au îndrumat mereu spre şcolile cele mai bune. Au fost mereu în spatele meu, deşi uneori, aveam impresia că sunt singură, într-un oraş mare, printre străini care nici timp să zâmbească nu au.

Scriind poezioare am câştigat foarte mulţi prieteni, oameni care fără să mă cunoască personal, m-au încurajat şi m-au susţinut. Aş vrea să le mulţumesc pe această cale tuturor celor care au comentat şi apreciat de-a lungul timpului poezioarele postate pe grupul dl-lui Petre Anghel – Iubim Literatura, dar şi celor care şi-au spus părerea pe grupul meu Dor de România. Unii cu sufletul, alţii cu mintea.

Le mulţumesc domnului Petre Anghel, doamnei Mirela Anghel, doamnei Claudia Ghişoiu, domnului Gheorghiţă Geană pentru surpriza plăcută pe care mi-au făcut-o participând la mica mea lansare. Le mulţumesc celor care au lăsat deoparte treburile personale şi au venit la lansare, în special doamnei Vivi Hagianu-Marica, care mi-a făcut o mare surpriză venind.

Îi mulţumesc scriitoarei Anni-Lorei Mainka, pentru aprecierile constante şi pentru adierea cu care mi-a atins sufletului.

Mulţumesc tuturor prietenilor de pe facebook , celor care au venit să fie alături de mine, prietenilor mei din copilărie, din facultate, le mulţumesc celor care mi-au transmis gândurile lor, celor care nu au putut sa vină, celor care au venit din prietenie şi respect pentru mine, celor care au venit din curiozitate sau din alte motive.

Mulţumesc fratelui meu, familiei mele, părinţilor şibunicilor cărora le datorez ce sunt azi.

Le mulţumesc prietenilor care m-au ajutat clipă de clipă, Mirela, Raluca, Gina,  Ciprian, Alex, Dodo şi tuturor celor care mi-au înţeles sufletul. Sunt onorată că îmi sunteţi prieteni!  Îmi expun sufletul pe tavă în faţa dumneavoastră, aveţi grijă de el!

Mulţumesc domnului Decan şi Facultăţii de Sociologie pentru tot sprijinul acordat, doamelor şi domnilor profesori care mi-au împărtăşit ani la rând din cunoştinţele lor!

Mulţumesc scriitorului Dumitru Velea pentru că m-a ajutat să fac primii paşi în această lume şi revistelor, ziarelor care m-au găzduit în paginile lor.

Aş vrea să nu uităm ce spunea George Enescu: „Pământul natal, cu tot ce e pe el, îl purtăm toată viaţa în noi şi e prezent în cântece, în poemă, în pânza pictată, mai ales în fapte.”

Vă mulţumesc, dragi prieteni!