Arhive pe categorii: Sipetul din Calinesti

La mulți ani, TATA!

La mulți ani, TATA! Ai adunat 84 de primăveri! Copilăria și adolescența mi-au fost mai frumoase pentru că TU ai fost acolo, maturitatea îmi este deosebită pentru că ești AICI, cu toate sfaturile și lecțille de viață pe care mi le dai! Te iubesc, TATA, pentru omul blând și bun care ești, pentru că ești EROUL MEU! Să ne trăiești sănătos și fericit, TATA!

306512_10151038093824449_2016103300_n

Leagănul din cornul lunii – poem din Sipetul din Călinești

N-ai cum să vezi turla bisericii
mai trebuie să creşti,
zâmbi ştrengar bunicul.
dar mi-am dat seama amar
că păsările-o văd
şi aşteptam
să-mi crească aripile.
au început să mă ştie prin grădini
merii cu nucii şi perii, toţi;
mă cocoţam în ei pe rând
şi aşteptam să-mi iau zborul.
bunicule, de ce n-am aripi?
pentru că eşti pui de om.
când soarele era pe la amiază,
m-a luat de mână în livadă
hai să te urci în leagăn,
are aripi, deşi nu le vezi,
stai făr’ de grijă
n-ai să cazi
e bine prins de cornul lunii

Nu-mă-uita – Poem din Sipetul din Călinești

Şterge-ţi lacrimile tată, nu fac decât să scriu o filă,
sunt tot copila ta, pe care o plimbai de mână,
am mai crescut niţel şi totul mi-e mai clar,
deşi ai fost implicat în lupte, ţi-e sufetul curat.

timid păşeai la bine,
din umbră-ieşeai la greu,
ca pe o scenă milenară
tare mi-eşti drag, tu, tată

mi-aduc aminte ziua-n care, Da răsuna-n priviri
nu-mă-uita în păr i-ai prins tu mamei
şi ea era pierdută în visare

vă mai plimbaţi de mână şi acum,
prin parcul Eminescu,
iar eu te-aud şi acuma-n gând
ai grijă, fata mea, să fii şcolită

nu plânge taică,
am rămas aceeaşi,
voi, tot de mână vă plimbaţi

 

Anunțuri

3 comentarii

Din categoria Sipetul din Calinesti

„Spiritul locului”, DINU MIREA despre „Sipetul din Călineşti”

Pro Saeculum nr.1-2/2012, pp. 191-192

INFO CULTURAL
DINU MIREA
BREVIAR EDITORIAL

                                                                     Spiritul locului

îngerii îţi dau veşmântul lor
tot ce faci e să alergi
să-ţi vizitezi străbunii

            Născută la Botoşani, crescută şi educată la Călineşti-Bucecea, unde se păstrează, până azi, urme de Eminescu, satul cu bătrânul păr busuioc / pe care-l sădiseră strămoşii, şi multele poveşti ce i-au înmiresmat copilăria, licenţiată şi masterandă a Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Bucureşti, Raluca Pavel vine spre poezie cu uimirea şi candoarea copilului de altădată, ce se deschide spre lume, trăieşte/retrăieşte cu încredere nedezminţită starea paradisiacă, pe care o simte/înţelege, acum, ca pe un spaţiu iniţiatic pentru cei meniţi să se împărtăşească din luminile satului patriarhal, cu fugoase şi nu întotdeauna dorite alunecări în prezent. Cartea[1], cu care debutează aceasta, nu surprinde tematic, nici prin inventivitate imagistică, lexicală ori sintaxă poetică, ci cucereşte/seduce prin naturaleţe, prospeţime, o sensibilitate ascuţită ce o ajută să treacă de „uşa interzisă” (un fel de cameră Sambô), dincolo de care avea să devoaleze, cutremurată, o nouă realitate ce se cerea explorată: deschisei uşa, scârţâi a ceai de pir / uşa ceea – dădea-nspre cimitir. Poeta se descoperă pe sine, fie privind înfiorată în sufletul-fântână, ce niciodată n-a secat, fie străbătând toposul magic, în care îşi dau întâlnire turla bisericii (probabil e vorba de Biserica Sf. Nicolae, ctitorită în 1813 de vornicul Costache Miclescu), conacul Micleştilor de pe deal, ce veghează de acolo satul de câteva veacuri bune, troiţa din mijlocul satului, livada plină de meri, peri, nuci, mai apoi, teiul din mijlocul ogrăzii, fie cutreierând câmpia până la piciorul casei bătrâneşti, de unde se ridică ocrotitoare şi pline de îngrijare siluetele părinţilor, bunicilor, alături de care – uneori – îşi vizitează străbunicii / care locuiau aproape de inima îngerilor, fie îndrăznind să calce, temătoare, înspre ţinutul Morţii, apelată cu un familiar Soro, nu vreau să alunec printre nori / eu vreau să simt lucerna uscată / sub picioare / şi spinii din livada satului meu / aerul rece de primăvară / şi mireasma teiului vara…, conştientă că nu va obţine vreodată tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Între chemarea năvalnică a vieţii şi cea răscolitoare a Morţii, poeta alege, fără să ezite, lumea solară a satului şi copilăriei în imagini tremurate molatic şi aburite de aburul emoţiei încă vii. Spune aceasta, cu înţelepciunea omului matur: aveam povestea pământului / întipărită pe tălpile goale.

            Din sipetul amintirilor şi al poveştilor, făptura poetei răsare cu atât mai vie şi mai luminoasă, cu cât aceasta se apropie mai mult, cu sufletul de mână, de cer şi de „curăţenia” îngerilor, la întâlnire cu umbrele străbunilor, în cimitirul din sat, ca şi cum ar pregăti-o, cu nesfârşită răbdare şi tandreţe, pentru marea plecare. Mai ales iarna, ne spune, în Călineşti / e greu să deosebeşti / îngerii de oameni, poate şi pentru că ei cunosc mai bine soarele. Simplitatea şi graţia desenului liric nu exclud, ba dimpotrivă, îşi asimilează elemente epice disipate, mai apoi însufleţite de nevoia irepresibilă de dragoste, puritate şi înălţare: aşteptam să-mi iau zborul / bunicule, de ce n-am aripi? Rafinamentul discursului, alcătuit astfel, ca un mic edificiu lirico-epic, stă în dozarea atentă a interogaţiilor, uimirilor, alternanţei surprinzătoare de lumini şi umbre într-un teritoriu puternic marcat afectiv, a cărei stăpână autoritară vede în suflet suprema valoare, iar în poezia de regim mnezic – şansa ei de mântuire, pavăză în faţa răului şi a morţii, ea însăşi acceptată în intimitate. Adevărata spaimă, ce o încearcă, nu e momentul „plecării” (în fapt, o altă treaptă în perpetua ei devenire iniţiatică), ci vidul afectiv: nu vreau să mă omoare / seceta din suflet.

            Cu alte cuvinte, Raluca Pavel este o poetă a inimii, înainte de orice, dar asta nu înseamnă că livrescul, concretizat într-o reţea de referinţe culturale, ar lipsi din alcătuirea ei psiho-intelectuală. Autohtonizarea (moderată) a reperelor mitologice greco-latine aminteşte – vag – de amestecul halucinant de zei, oameni şi fapte din realitatea cotidiană, aşa cum ne apare în „Cantonul 248” al lui Liviu Ioan Stoiciu, cu diferenţa esenţială că la poetul vrâncean e vorba de o viziune coerentă şi mijloace neo-expresioniste, în bună măsură, pentru că, până la urmă, singurul lucru ce îi apropie pe cei doi ar fi fascinaţia constantă pentru matricea rurală. Deşertându-şi tolba cu amintiri, la peste două decenii distanţă, memoria afectivă a maturului identifică un ibric vechi cu acea cutie a Pandorei, de unde s-au revărsat toate relele peste lume, mai apoi vede în bunica sa o variantă autohtonă de Pygmalion, în timp ce copila (un ghemotoc cu păr de aur) de atunci nu era, neapărat, o Galatee, ci o Venus a câmpiei. Alături de bunicul ei, cu puterile urieşeşti ale inocenţei sale, transformă, asemenea regelui Midas, făina de porumb măcinată la moara / de la Mândeşti  în praf de aur. Nu lipsesc, din modesta plasă de repere culturale, Penelopa, Pegas, Nero, Zamolxe, farul din Alexandria, Toulouse-Lautrec şi Malevici, fără ca acestea să dea prea multă consistenţă discursului.

            Nici măcar scurtele fulgerări spre un trecut mai apropiat, tutelat de umbra străinului şi, probabil, a unei iubiri neîmplinite, nu pot tulbura conturul de poveste convertită în discurs liric, bântuit de nostalgii şi regrete, voluptăţi rătăcite în trecut şi resuscitate prin cuvânt. Privirea în urmă, lucidă şi neiertătoare, o însingurează şi-i intensifică trăirile: Nu mă spânzura, Doamne, de curcubeu / nu vreau să văd de sus durerea / brazilor mei din copilărie, în cazul de faţă curcubeul, sugerând suspendarea eului liric între două lumi, între atunci şi acum, cu o admirabilă credinţă în spiritul locului originar. Este de recunoscut frumuseţea unor texte, ce păstrează căldura sufletului sortit unei primeniri perpetue prin puterea întemeietoare a logosului, dar – la fel de adevărat – există, ici şi acolo, denivelări, lungimi supărătoare, mici neglijenţe, exprimări nefericite de genul norii care gâdilau / pe alocuri Călineştiul sau molia care plângea a remuşcare, aşa cum e greu de înţeles, ţinând cont de context, gâlceava poetei, aflată la vârsta copilăriei, cu Mefisto (?!!), când vine vorba despre moartea copilului Mitică, înghiţit de Siret. Pe ansamblu însă, „Sipetul din Călineşti” este o carte fermecătoare, iar Raluca Pavel  o promisiune certă pentru poezie.

                       

[1] Raluca Pavel, Sipetul din Călineşti, Craiova, Editura Contrafort, 2011, 76 pag.

Un comentariu

Din categoria Sipetul din Calinesti

Sipetul din Călineşti – Cufărul amintirilor

Raluca Andronache

Profesor de limba şi literatura franceză/ Traducător rusă/franceză
4 martie 2012

„Pe Raluca Pavel aş putea să o încadrez în categoria persoanelor creatoare de frumos, înzestrate cu talent şi punând pasiune în tot ceea ce îşi propune să realizeze.

Odată cu deschiderea „Sipetului din Călineşti”, cititorilor li se revelă un fel de jurnal intim al autoarei, prin atmosfera răscolitoare a trăirilor poetice: „caut realul din vis, / mă împiedic de iarnă” (Pierduţi prin timp); „Mă întreb unde mi-e locuşorul / între patru pereţi / între patru scânduri / ori în livada din Călinești” (În căutarea locuşorului), prin pitoreştile descrieri de locuri şi natură: „Mi-aduc aminte / de fântâna din chemare” (Sufletul fântânii); „câmpia ce se întindea / de la piciorul casei bătrâneşti / până în satul vecin.” (Albăstrele); „m-a dus cu gândul la troiţa / bătută de ani / cu urme de vopsea, / dar dreaptă / din mijlocul satului / așezat acolo, pe gârlă” (Amintiri din gârla celor palizi) sau prin încercările poetei de a recupera din memorie identitatea unui personaj misterios: „atâţia ani fără tine m-au sufocat în zadar. / îmi amintesc de tine, străinule / fără chip şi fără trup, / îmi amintesc din visul acela de demult.” (Pierduţi prin timp) sau cea a impresiilor puternice care i-au impregnat simţurile: „eu vreau să simt lucerna uscată / sub picioare / şi spinii din livada satului meu / aerul rece de primăvară / şi mireasma teiului vara” (Nu o să doară).

Prin intensitatea emoţiilor, copilăria scriitoarei este într-un fel neterminată, lăsându-şi amprente în multe dintre poeziile prezente în volumul de debut, în cele aproape 60 de pagini extrase din cufărul amintirilor: „Mai vreau să fie odată mai / şi să-mi redai sătucul / pe drumuşor să-ncerc să prind / un cărăbuş şi-o rază” (Nopți de mai).

Născută pe meleaguri botoşănene, Raluca Pavel ia contact cu lumea artei, în general, şi cu literatura, în special, la o vârstă inocentă, prin grija bunicii sale – Rodica Ilie – o  pasionată de poezie şi lectură, iar, mai apoi, bagajul literar al Ralucăi se va dezvolta sub îndrumarea diferiţilor profesori de la şcolile pe care le-a urmat.

Raluca Pavel a primit înzestrarea artistică – harul dat de Creatorul suprem la naştere – şi a înţeles că nu poate mulţumi Domnului decât prin roadele obţinute prin spiritul creator şi susţinut de înnobilarea artei. Drept mărturie stau cele peste cincizeci de „poezioare” bogate în sensuri, sentimente, meditaţii.

Volumul de debut al scriitoarei a culminat în literatura română contemporană sub auspiciile unei creaţii neistovitoare, fireşti, precum scrierea unui jurnal şi a unei meditaţii asupra unor evenimente, locuri şi fiinţe ce i-au marcat copilăria.

Prima întâlnire literară cu Raluca Pavel lasă puternica impresie a unei voci poetice suave şi, totodată, încărcată de patosul exprimării.

Scrise cu sensibilitate, poeziile tinerei scriitoare reprezintă un act de voinţă şi de curaj, care nu ar fi fost posibile fără un minimum de talent şi, mai ales, fără har.

Deşi înscrise în lirica feminină, citind poemele Ralucăi Pavel nu pot să nu observ o uşoară asemănare cu cele ale lui Nichita Stănescu, poate din cauza versurilor albe, moderne. Uneori, creaţiile Sipetului aduc mai mult a poeziile lui George Bacovia, prin tema lor centrală – stingerea iminentă a fiinţei umane – şi prin bogăţia semnificaţiilor (Chemarea, Nu o să doară, Nu mai e loc în cimitir, Mă ciupeşte moartea).

Scriitoarea a preferat versurile libere şi reduse ca încărcătură lexicală, dar cu un ritm interior bine impregnat de poeticitate şi muzicalitate inconfundabile prin naturalețea „rostirii” sincere şi inocente a unui copil: „curios, străbunica nu mi-a trimis nicio vedere / de pe unde s-a plimbat, de când e prin lume. / i-am zis mamei să ne mutăm şi noi în cimitir / să străbatem lumea-n lung şi-n lat / dar mama s-a schimbat la față” (Nu mai e loc în cimitir), prin stăpânirea cu măiestrie a discursului indirect liber: „N-ai cum să vezi turla bisericii / mai trebuie să creşti, zâmbi ştrengar bunicul” (Leagănul din cornul lunii); „Într-o zi, ai să râzi cu poftă / şi mie mi se va datora, mi-ai spus” (Bucle de cearceaf) ori prin umorul şi optimismul copilăresc faţă de moarte: „Străbunicule, ţi-e bine unde eşti? / aveai rău de înălţime / te ţine cineva de mână / să nu cazi / au căldură acolo sus?” (Străbunicul).

Descoperind poeziile Ralucăi Pavel, cititorii nu pot să nu remarce sensibilitatea care izvorăşte din versuri prin intermediul figurilor de stil atent alese: „A dat cafeaua-n foc pe nori / la o discuție cu zeii” (Au dat norii în foc); „în dimineața-aceea, cu gust de tresărire” (Când moliile plâng); „teiul ştie povestea satului / şi are în el ceva uman / îşi îmbrăţişează copiii / cum nimeni nu o face / le ascultă secretele / şi le ține minte de ani” (Rămâneri în urmă).

Se observă adeseori originea autoarei, care nu s-a ferit să imprime scrierilor sale un iz de limbaj botoşănean sau, oricum, de prin zona Moldovei româneşti: „am mai crescut niţel (Nu-mă-uita), „lasă mie basmaua ceea (Te plânge dimineaţa, străbunică), „urmăream cu ochiul / fiecare suflet / ce se aburca în vişin” (Spic de grâu).

Ilustraţiile realizate de bunica Ralucăi Pavel, de o atentă plasticitate, completează armonios poemele (Albăstrele, Trage Iadul de tine, tată, Leagănul din cornul lunii, Moş Nicolae etc.), creând asupra cititorilor impresia unor fotografii din universul ferecat în cufărul amintirilor.

Din rândurile tinerei poete răzbate o puternică oralitate; e ca şi cum s-ar ţese necontenit un dialog între poetă şi persoanele dragi pe care le evocă: „Mamă, ce e în bulgăre? de ce nu văd? / Sunt berze, copila mea, sunt berze! / şi care e povestea lor? / În prag de primăvară, aduc pe lume prunci / uită-te în jurul tău, ce vezi în sat? / Pomii au născut muguri!” (Prunci de primăvară); „mamă, trage Luchian clopotele / iar a murit cineva? / dacă vine furtuna acum / înseamnă că a fost iubit tare? // copila mea, n-a plecat nimeni / bat clopotele pentru ca Dumnezeu / să le audă şi să ne apere / de furtună.” (Clopotarul). De altfel, întreg poemul Clopotarul este bazat pe discursul oral.

O atenţie deosebită ar trebui acordată simbolisticei „străinului” – un personaj căruia poeta îi va dedica, ulterior, un volum de poezii. În opul prezent, acesta ar putea fi un personaj cu a cărui existenţă viaţa ei s-a intersectat la un moment dat, în visare: „atâţia ani fără tine m-au sufocat în zadar. / îmi amintesc de tine, străinule / fără chip şi fără trup, / îmi amintesc din visul acela de demult.” (Pierduţi prin timp) sau o persoană reală care s-a „strecurat” dintre amintirile autoarei: „Nu-mi amintesc de tine, străinule / poate te-am pierdut în primăvară, / poate greierii îşi cântau durerea / și-mi acopereau gândurile.” (Ex tunc).

Ajunsă la vârsta deplină a maturităţii, Raluca Pavel se proiectează într-un timp ancestral şi într-un spaţiu iniţiatic – satul Călineşti – în care se regăseşte copila „de vreo trei ani” (Te plânge dimineața, străbunică), înconjurată de bunici, părinţi, de cei dragi care s-au mutat „aproape de inima îngerilor” (Nu mai e loc în cimitir) – străbunicii.

Deschizând „cufărul amintirilor” promiţătoarei poete, cititorii se pot întâlni imaginar cu „un ghemotoc cu păr de aur” (Trage Iadul de tine, tată), cu o copilă care se delecta cu poveştile bunicii sale: „îți miroseau mâinile a povești / peste obraji când îmi treceau.” (Gust de lămâi în Călineşti) şi care admira locurile pitoreşti ale satului Călineşti („fântâna din chemare”Sufletul fântânii; „câmpia ce se întindea de la piciorul casei bătrâneşti”Albăstrele; una din cele „două biserici din Călineşti”Nu mai e loc în cimitir, Moş Niculae; livada în care-şi „așeza cu grijă / sufletul pe iarba ce mijea / sub bătrânul păr busuioc / pe care-l zidiseră strămoşii”Plecarea; „lucerna de la marginea dealului”Cu gândurile-n cioc; „teiul din ogradă” sub care „bunicul se bătea cu vântul / într-un joc cu regi şi regine”Reginele dau şah mat; conacul Miclescu: „M-am întâlnit aseară / cu bărbatul din tablou / stătea să cadă / pe  treptele conacului Miclescu”Să nu te pui cu zeii).

Scriitoare a generaţiei douămiiste (prin data debutului – 6 iunie 2011), Raluca Pavel dispune de o putere de creaţie şi imaginaţie exuberante, fiind atrasă de mediul pitoresc, prin evocarea cu vervă a aspectelor copilăriei şi a ruralităţii.

Cuvintele izvorăsc din sensibilitatea-i artistică, pentru care moartea şi viaţa stau pe aceeaşi axă (prin fascinaţia şi inspiraţia deopotrivă exercitate), şi ating, la rândul lor, sufletele cititorilor care rezonează la aceleaşi acorduri profunde. Scrierea de iniţiere a Ralucăi Pavel nu are cum să treacă neobservată, pentru că, per ansamblu, din poeziile sale răzbate melancolia unui adult după copilăria pierdută, dar pe care o evocă cu multă recunoştinţă şi gingăşie.”

Scrie un comentariu

Din categoria Sipetul din Calinesti

Îngerii cunosc mai bine soarele

Iarna în Călineşti
e greu să deosebeşti
îngerii de oameni.
mă închid în casă
fără să mă vadă
încerc să-mi dau seama
care dintre ei sunt mai calzi.
mă apropii de fereastră
privesc satul
geamul s-a aburit
când am oftat.
poate oamenii-s mai calzi
acolo sus, e mult alb
oare e mai frig?
totuşi,
îngerii cunosc mai bine soarele

(Sipetul din Călineşti, Ed. Contrafort, 2011)

2 comentarii

Din categoria Sipetul din Calinesti

Au dat norii în foc

A dat cafeaua-n foc pe nori
la o discuţie cu zeii
despre câte suflete
mai are de-nghiţit Siretul.
mă judecam cu Mefisto
pentru sufletul lui Mitică
şi îl ceream înapoi, căci
n-am auzit de-un pact cu sânge.
al treilea din cei patru fraţi
nu era rupt din soare,
de mic grijă mare avea
de copiii cei din vale.
era cuminte şi-uneori
cred că răbda de foame,
mi-aduc aminte cum mijea
ochii căprui la ploaie.
se-aude şi acum un dor
de sub clopote-n ruină:
sunt prea tânăr ca să mor,
Siretule, nu-i mama de vină
Mefisto m-a privit şi mi-a-ndrugat:
eu cu Siretul aveam pact
nici cu zarul, Siretul nu a dat,
Mitică, de la naştere, e însemnat.

(Poem din Sipetul din Călineşti, Ed. Contrafort, 2011)

2 comentarii

Din categoria Sipetul din Calinesti

Cu gândurile-n cioc

Nu-mi mai văd capul de treabă
plec înspre lucerna de la marginea dealului
îmi iau coasa cu mine,
tai gândurile
fir cu fir, de la rădăcină
le cosesc fără milă
ca în Călineştiul ars de soare
totuşi, le culeg cu grijă
le prind în ciocurile rândunicilor
care şi-au făcut cuib sub streaşina casei
să le ducă o vreme în ţări străine
să aibă timp să respire
ştiu că se vor întoarce
cu ele-n cioc

(poem din Sipetul din Călineşti)

2 comentarii

Din categoria Sipetul din Calinesti

Să nu mă uite copilul

Nu mă spânzura Doamne de curcubeu
nu vreau să văd de sus durerea
brazilor mei din copilărie
mâine vor simţi căldura infernului
când va clătina din cap pământul
înspre lună.
nu vreau să mă uite copilul
sau să mă creadă plecată în lume
vreau să fiu jos,
să-mi ţin copilul în braţe
înainte de căldura dezastrului
să o simtă pe a mea

(poem din volumul Sipetul din Călineşti)

6 comentarii

Din categoria Sipetul din Calinesti