Marius Tucă – Am să mă întorc în timp să te iubesc

Nu-i nimeni acasă

La mine în suflet nu e treaz niciun bărbat,
nicio femeie, doar un copil dă din picioare.
timpul doarme și îi adoarme,
visele lor devin o povară
pe care ochii mei
o suportă din ce în ce mai greu
fără să pună la adăpost rouă.
nedefinite, neîmplinite s-au închis în cufăr,
lângă ale mele
și-mi tulbură privirea.
la mine în suflet, nu vrea nimeni să trăiască,
să râdă, să-și pună inima la dospit
lângă a mea,
toți sunt vii, dar nu-i nimeni acasă.
la mine în suflet nu ațipește niciun bărbat,
nicio femeie. toți dorm.
doar versul dă din când în când
din picioare

Eram atât de aproape…

Eram atât de aproape
să prind un fluture de-o aripă
şi să-l întreb dacă nu vrea
să ne unim zborul,
să alergăm amândoi prin lume,
deasupra, dedesubt de curcubeu,
până la apocalipsă,
pretutindeni unde găsim
un crâmpei de verde.
erai atât de aproape,
când ai văzut că-s ciungă,
să-mi desenezi o aripă
în cafeaua rece
pe care o găseai
doar pe străzile
din Memphis.
ne ţineam de mână
de teamă să nu cădem
de pe Pegas.
era timpul nostru şi era
atât de aproape de noi.
acum e iarna pe uliţă iar,
la tine plouă
şi aripile ţi se lipesc

Mă atragi! Dar oare de ce?

           

                                  Despre atracţia sexuală

 

 

 

 

 

Un bărbat intră într-o cafenea şi se aşază lângă una dintre cele 5 femei care stau singure la mese diferite, adulmecându-şi cafeaua. Femeia „privilegiată” este blondă, cu părul lung, ondulat, buze pline ce ascund o dantură perfectă. Îmbrăcată într-o rochie vaporoasă, albă, cu buline negre, tânăra stă cu picioarele unul peste celălalt, în timp ce încearcă să-şi aprindă o ţigară şi se uită peste umăr la bărbatul înalt din stânga ei.

Tânărul brunet, cu ochii verzi-căprui, cu un fizic sănătos şi viguros ce emană masculinitate, cu o privire ademenitoare şi un parfum conceput pe bază de lavandă, ce se desprinde de pe ţinuta sa business, se oferă să-i aprindă ţigara blondei. Aceasta nu îl refuză, ba chiar îi zâmbeşte seducător.

Totul pare firesc, dar în momentul în care ne concentrăm atenţia asupra motivelor care au determinat alegerea bărbatului, dar şi acceptul femeii în ceea ce îl priveşte, datele poveştii se schimbă.

Este de la sine înţeles că bărbatul şi femeia s-au ales şi acceptat, oferindu-şi reciproc ocazia unei interacţiuni de natură interpersonală cu textură sexuală. Pot exista cel puţin două interpretări ale problemei şi anume:

1. Cei doi au răspuns unor doleanţe mai vechi pe care le aveau. Astfel, atracţia sexuală dintre cei doi nu este nouă, este construită de-a lungul vieţii lor, încă din momentul în care părinţii le citeau poveşti cu Ileana Cosânzeana sau Făt-Frumos. Apoi, toate celelalte trăsături, caracteristici favorabile sau dezirabile au fost sugerate iniţial de către părinţi, prin afecţiunea pe care aceştia şi-o arătau în prezenţa copiilor, iar mai apoi de către anturaje şi mass media, prin promovarea cuplurilor în care femeia este o blondă atrăgătoare sau bărbatul este un brunet viril, cu un Maserati în loc de calul alb din poveşti. Aici, atracţia sexuală este construită social.
2. Cei doi sunt atraşi pe loc, unul de celălalt, deşi poate niciunul dintre ei nu se încadrează în tiparul partenerului ideal. Pur şi simplu, sunt atraşi de fizicul celuilalt, de miros, de postura corpului şi de semnalele pe care trupul le transmite.

Am întâlnit un număr destul de ridicat de persoane care mi-au mărturisit preferinţele lor în materie de partenerul ideal şi am constatat că persoana alături de care convieţuiesc „nu se încadrează tiparului”. Deşi multora le plac blondele, partenerele sunt şatene, brunete, roşcate şi nu sunt construite după modelul 90-60-90. Răspunsul este de la sine înţeles: „Îmi plac blondele, dar niciuna nu a reuşit să mă facă să am fiori sau să mă tulbure în vreun fel”.

Dacă un istoric al comportamentului pe care oamenii îl afişează atunci când sunt atraşi sexuali/îndrăgostiţi/iubesc ar încerca să redacteze un op de o vastitate copleşitoare despre „trendul dragostei” ar realiza, fără să conştientizeze, de fapt, doar o incursiune în această „modă”. Gusturile indivizilor se chimbă de la o vârstă la alta, de la oameni la oameni, nu se constată nicio diferenţă faţă de „trendul” altor afaceri. La fel ca atunci când este vorba despre limbaj, gesturi, conduite sociale, moda poate determina care este tipul de frumuseţe feminină preferat la un moment dat, cum a fost, de exemplu, cazul lui Marilyn Monroe, Brigitte Bardot sau al lui Elizabeth Taylor. Astfel, dacă uneori sunt preferate blondele şi minionele, alteori sunt adulate roşcatele înalte şi zvelte.

Există numeroase trăsături fizice, naturale sau accentuate prin machiaj sau intervenţii chirurgicale, ce pot fi apreciate la cel mai ridicat nivel. În funcţie de cultura locului, pot fi preferate femeile cu picioare de chinezoaică, cu gâtul alungit de inele de alamă – iluzie optică – (cum este cazul femeilor cu gâtul lung din tribul Padaung), femei ce practică un machiaj în stilul Cleopatrei sau al lui Nefertiti sau femei ce „umplu patul” în genul celor pictate de Rubens, cum sunt cele apreciate de către bărbaţii din lumea musulmană. Astfel, există importante diferenţe în ceea ce priveşte acea parte a corpului care stârneşte, în primul rând, interesul sau atracţia sexuală: ochii, gâtul, picioarele, talia, urechile. Nu se poate discuta despre un standard universal valabil referitor la atractivitate, în schimb se poate remarca modul în care interesul este concentrat diferit de la o cultură la alta.

Personal, cred că atracţia sexuală nu ţine de gusturi, ci de biologie. Documentarul „The Science of Sex Appeal” prezentat de Discovery (pe care vi-l recomand) susţine ideea conform căreia la temelia opţiunilor pe care le facem în viaţa intimă nu se evidenţiază nici influenţa culturii sau a mass media, a alegerilor personale bazate pe modele pe care părinţii sau anturajul ni le-au sugerat. Astfel, studiul evoluţiei a demonstrat că femeile sunt determinate genetic să opteze pentru bărbaţii cu un aspect masculin înspre feroce, care să le protejeze, iar bărbaţii încearcă să găsească indicatorii feminităţii în fiecare femeie pe care o consideră o potenţială parteneră.

De cele mai multe ori, atracţia sexuală se poate rezumă la semnale vizuale, olfactive şi auditive, dar aceste determinante nu sunt pretutindeni acceptate sau pot să nu se intersecteze. Putem vorbi despre toate odată sau despre fiecare separat. Cert este că luate separat, aceste elemente pot instiga potenţialul partener.

Voi ce credeţi?

Foto: Monalisa after one week in Lebanon

„Spiritul locului”, DINU MIREA despre „Sipetul din Călineşti”

Pro Saeculum nr.1-2/2012, pp. 191-192

INFO CULTURAL
DINU MIREA
BREVIAR EDITORIAL

                                                                     Spiritul locului

îngerii îţi dau veşmântul lor
tot ce faci e să alergi
să-ţi vizitezi străbunii

            Născută la Botoşani, crescută şi educată la Călineşti-Bucecea, unde se păstrează, până azi, urme de Eminescu, satul cu bătrânul păr busuioc / pe care-l sădiseră strămoşii, şi multele poveşti ce i-au înmiresmat copilăria, licenţiată şi masterandă a Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Bucureşti, Raluca Pavel vine spre poezie cu uimirea şi candoarea copilului de altădată, ce se deschide spre lume, trăieşte/retrăieşte cu încredere nedezminţită starea paradisiacă, pe care o simte/înţelege, acum, ca pe un spaţiu iniţiatic pentru cei meniţi să se împărtăşească din luminile satului patriarhal, cu fugoase şi nu întotdeauna dorite alunecări în prezent. Cartea[1], cu care debutează aceasta, nu surprinde tematic, nici prin inventivitate imagistică, lexicală ori sintaxă poetică, ci cucereşte/seduce prin naturaleţe, prospeţime, o sensibilitate ascuţită ce o ajută să treacă de „uşa interzisă” (un fel de cameră Sambô), dincolo de care avea să devoaleze, cutremurată, o nouă realitate ce se cerea explorată: deschisei uşa, scârţâi a ceai de pir / uşa ceea – dădea-nspre cimitir. Poeta se descoperă pe sine, fie privind înfiorată în sufletul-fântână, ce niciodată n-a secat, fie străbătând toposul magic, în care îşi dau întâlnire turla bisericii (probabil e vorba de Biserica Sf. Nicolae, ctitorită în 1813 de vornicul Costache Miclescu), conacul Micleştilor de pe deal, ce veghează de acolo satul de câteva veacuri bune, troiţa din mijlocul satului, livada plină de meri, peri, nuci, mai apoi, teiul din mijlocul ogrăzii, fie cutreierând câmpia până la piciorul casei bătrâneşti, de unde se ridică ocrotitoare şi pline de îngrijare siluetele părinţilor, bunicilor, alături de care – uneori – îşi vizitează străbunicii / care locuiau aproape de inima îngerilor, fie îndrăznind să calce, temătoare, înspre ţinutul Morţii, apelată cu un familiar Soro, nu vreau să alunec printre nori / eu vreau să simt lucerna uscată / sub picioare / şi spinii din livada satului meu / aerul rece de primăvară / şi mireasma teiului vara…, conştientă că nu va obţine vreodată tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Între chemarea năvalnică a vieţii şi cea răscolitoare a Morţii, poeta alege, fără să ezite, lumea solară a satului şi copilăriei în imagini tremurate molatic şi aburite de aburul emoţiei încă vii. Spune aceasta, cu înţelepciunea omului matur: aveam povestea pământului / întipărită pe tălpile goale.

            Din sipetul amintirilor şi al poveştilor, făptura poetei răsare cu atât mai vie şi mai luminoasă, cu cât aceasta se apropie mai mult, cu sufletul de mână, de cer şi de „curăţenia” îngerilor, la întâlnire cu umbrele străbunilor, în cimitirul din sat, ca şi cum ar pregăti-o, cu nesfârşită răbdare şi tandreţe, pentru marea plecare. Mai ales iarna, ne spune, în Călineşti / e greu să deosebeşti / îngerii de oameni, poate şi pentru că ei cunosc mai bine soarele. Simplitatea şi graţia desenului liric nu exclud, ba dimpotrivă, îşi asimilează elemente epice disipate, mai apoi însufleţite de nevoia irepresibilă de dragoste, puritate şi înălţare: aşteptam să-mi iau zborul / bunicule, de ce n-am aripi? Rafinamentul discursului, alcătuit astfel, ca un mic edificiu lirico-epic, stă în dozarea atentă a interogaţiilor, uimirilor, alternanţei surprinzătoare de lumini şi umbre într-un teritoriu puternic marcat afectiv, a cărei stăpână autoritară vede în suflet suprema valoare, iar în poezia de regim mnezic – şansa ei de mântuire, pavăză în faţa răului şi a morţii, ea însăşi acceptată în intimitate. Adevărata spaimă, ce o încearcă, nu e momentul „plecării” (în fapt, o altă treaptă în perpetua ei devenire iniţiatică), ci vidul afectiv: nu vreau să mă omoare / seceta din suflet.

            Cu alte cuvinte, Raluca Pavel este o poetă a inimii, înainte de orice, dar asta nu înseamnă că livrescul, concretizat într-o reţea de referinţe culturale, ar lipsi din alcătuirea ei psiho-intelectuală. Autohtonizarea (moderată) a reperelor mitologice greco-latine aminteşte – vag – de amestecul halucinant de zei, oameni şi fapte din realitatea cotidiană, aşa cum ne apare în „Cantonul 248” al lui Liviu Ioan Stoiciu, cu diferenţa esenţială că la poetul vrâncean e vorba de o viziune coerentă şi mijloace neo-expresioniste, în bună măsură, pentru că, până la urmă, singurul lucru ce îi apropie pe cei doi ar fi fascinaţia constantă pentru matricea rurală. Deşertându-şi tolba cu amintiri, la peste două decenii distanţă, memoria afectivă a maturului identifică un ibric vechi cu acea cutie a Pandorei, de unde s-au revărsat toate relele peste lume, mai apoi vede în bunica sa o variantă autohtonă de Pygmalion, în timp ce copila (un ghemotoc cu păr de aur) de atunci nu era, neapărat, o Galatee, ci o Venus a câmpiei. Alături de bunicul ei, cu puterile urieşeşti ale inocenţei sale, transformă, asemenea regelui Midas, făina de porumb măcinată la moara / de la Mândeşti  în praf de aur. Nu lipsesc, din modesta plasă de repere culturale, Penelopa, Pegas, Nero, Zamolxe, farul din Alexandria, Toulouse-Lautrec şi Malevici, fără ca acestea să dea prea multă consistenţă discursului.

            Nici măcar scurtele fulgerări spre un trecut mai apropiat, tutelat de umbra străinului şi, probabil, a unei iubiri neîmplinite, nu pot tulbura conturul de poveste convertită în discurs liric, bântuit de nostalgii şi regrete, voluptăţi rătăcite în trecut şi resuscitate prin cuvânt. Privirea în urmă, lucidă şi neiertătoare, o însingurează şi-i intensifică trăirile: Nu mă spânzura, Doamne, de curcubeu / nu vreau să văd de sus durerea / brazilor mei din copilărie, în cazul de faţă curcubeul, sugerând suspendarea eului liric între două lumi, între atunci şi acum, cu o admirabilă credinţă în spiritul locului originar. Este de recunoscut frumuseţea unor texte, ce păstrează căldura sufletului sortit unei primeniri perpetue prin puterea întemeietoare a logosului, dar – la fel de adevărat – există, ici şi acolo, denivelări, lungimi supărătoare, mici neglijenţe, exprimări nefericite de genul norii care gâdilau / pe alocuri Călineştiul sau molia care plângea a remuşcare, aşa cum e greu de înţeles, ţinând cont de context, gâlceava poetei, aflată la vârsta copilăriei, cu Mefisto (?!!), când vine vorba despre moartea copilului Mitică, înghiţit de Siret. Pe ansamblu însă, „Sipetul din Călineşti” este o carte fermecătoare, iar Raluca Pavel  o promisiune certă pentru poezie.

                       

[1] Raluca Pavel, Sipetul din Călineşti, Craiova, Editura Contrafort, 2011, 76 pag.

Lecţie despre iubire

Vreau să adorm pe un pat între anotimpuri
din iasomie şi fulgi cu şapte margini
să mi se topească pe buze câte unul pe zi,
îmi vei rămâne pe trup de vei muri odată cu zorile.
mai vreau o scară până la nori sau până dincolo
şi un hamac din mâini întinse între cer şi pământ
împreunate ca pentru închinăciune
să-mi legăn iubirea pe verticală
până când îmi vor amorţi palmele
şi voi cădea în genunchi în faţa toamnei.
atunci nu-mi va mai trebui decât o bancă,
poate două, cu un cer de frunze
deasupra şi dedesubt,
sub care să adorm
cu gândul la iubirea noastră dintre anotimpuri

De dincolo

Sunt femeia de după gratii,
fără cer deasupra frunţii,
fără iarbă sub tălpi.
mi-am ucis sufletul
iubindu-te
pe tine,
pentru că te-am visat
dinainte să mă nasc,
înainte să vezi soarele.
sunt femeia de după gratii
de când am culcat optul
pentru tine

De negăsit

M-am născut cu stele în păr,
cu zăpadă în ochi,
apă de mare pe buze,
m-am născut bătrână.

am degetele negre,
de cât am căutat moartea
prin toate ascunzişurile
în zadar

m-am sinucis înainte să te naşti
de teamă că nu am să merg alături de tine
niciodată.
m-am sinucis să-mi păstrez visul despre noi
viu

Mă lepăd de tine

Cu cât vreau mai mult
să mă lepăd de tine,
cu atât îmi simt zâmbetul de departe,
parcă vrei să am confirmarea
că nu eşti doar un vis.
poate nu eşti şi dacă e aşa,
nu e tocmai bine pentru tine.
iubirea mea sufocă, arde,
îngheaţă, vibrează, te ridică,
e mereu mai puternică, mereu alta,
întotdeauna acolo, aşteptându-te.
totuşi, mă lepăd de tine,
străinule,
pentru că îţi simt lipsa

Când pana devine neagră

Nu lăsa praful să se aşterne peste mine
şi-au lăsat alţii gândurile până mi s-a încovoiat spatele,
îmi atârnă pământul de gât, cu toate durerile nespuse
ca o piatră de moară suspendată de-o iubire neîmpărtăşită.
numai tu îmi cunoşti aripile, numai tu le-ai văzut,
mi le-au rupt ceilalţi, în grabă, preocupaţi de calea lor,
nu mai sunt întreagă şi nu mai ştiu să râd.
vezi pana neagră ce doarme sub talpa ta?
e ultima urmă pe care-o las, să mă reconstruieşti,
ridic-o, şterge cu ea pulberea, în adânc vei da de mine,
ia-mă în palme şi scutură-mă de gândurile celor muţi
zâmbeşte-mi, mi-e de-ajuns să mă liniştesc
să fiu din nou răsăritul pe care-l aştepţi