Mușcătura

Ștefania nu se putea resemna cu alegerea făcută. Deși doctorul curant era extrem de bun în domeniul său, cei doi păreau a nu fi compatibili, femeia nesimțindu-se înțeleasă, ba mai mult, având impresia că este tratată cu superficialitate și dispreț. Aștepta ore întregi la coadă, cu ochii în tavan, frecându-și asiduu mâinile, de parcă ar fi vrut să le curețe de o murdărie doar de ea văzută, de piele, ca și când pielea îi făcea mâinile să arate hidos. Asistenta o ignora, iar medicul, care ieșea destul de des din cabinet, nu îi acorda prioritate. Nu i-au fost necesare mai mult de 3 săptămâni pentru a se decide că se impune o schimbare. A găsit-o pe doamna doctor Melania Retezatu: aparent o profesionistă, dar, în același timp, o femeie empatică și răbdătoare, caldă și deschisă. Genul pe care îl căuta ea, genul care îi putea acorda atenția de care ducea lipsa. Singura problemă pe care o întrevedea era că cei doi medici împărțeau același spital, dar nu era un impediment major: oamenii mai schimbă doctorii, până dau de unul pe placul lor. Până la urmă, erau banii ei și voia să i investească în sănătate, apelând la persoane competente și dăruite meseriei.

Ziua programării bătu la ușă, iar Ștefania se îmbrăcă în rochița ei albă de in, cu model floral – niște maci roșii, roșii ca sângele, având la baza fiecărei petale o pată neagră. Asocierea roșului cu negrul o îngrețoșa, dar pentru că fundalul era alb și pentru că rochia în sine i se părea foarte comodă, o purta cu plăcere, de cele mai multe ori. Nu se fardă, pentru că era mai bine să nu o facă, ultima dată nu a avut un efect benefic. Își luă săndăluțele nude și geanta crem și ieși încrezătoare din cameră. Spitalul era vizavi, trebuia doar să traverseze o alee. Și ce alee! Umbrită de ramurile stufoase ale bătrânilor tei, singurii care se aplecau să-i asculte povestea. Până astăzi, nu remarcă faptul că frunzele teilor avea formă de inimă. Îi îndrăgi și mai mult și își spuse în gând că ziua începe promițător, iar alegerea trebuie să fie bună de această dată.

Intră în spitalul alb imaculat, pe care îl privea zilnic de la fereastra camerei sale. Îi știa toate detaliile, toate culorile și majoritatea poveștilor. Niciuna nu era ca a ei.

Femeia de la recepție o întâmpină cu același zâmbet de zi cu zi:

– Bună ziua, Ștefania, la cine avem azi programare?

– La doamna doctor Retezatu.

– Va trebui să mai aștepți puțin, este destul de aglomerată momentan cu niște urgențe, dar cum se va elibera, te va primi. Te rog să mergi să aștepți la cabinetul cu numărul 7, dar să nu mergi pe drumul obișnuit, ci prin partea stângă a clădirii, pentru că există niște defecțiuni tehnice, în curs de rezolvare, însă nu vrem să punem pe nimeni în pericol.

Ștefania mulțumi și se îndepărtă de recepție, mergând în zig-zag cu privirea ațintită în jos, numărând bucățile de gresie. 224 până la intersecția aripilor clădirii. Nu are sens să ocolesc jumătate de spital, chiar dacă voi avea oricum de așteptat medicul. Voi fi atentă și nu se va întâmpla nimic. Cu mersul legănat și fără să se grăbească, străbătu cele două culoare, neremarcând lipsa oamenilor din primele săli de așteptare. Era pustiu, însă pustiul acesta părea să o liniștească, se asemăna cu vidul pe care nu voia să-l depășească, zona ei de confort. Ajunsese în fața ultimei uși, mai avea de trecut printr-o sală de așteptare, apoi cabinetul cu numărul 7 o aștepta la capătul culoarului. Auzea o zarvă indescriptibilă din interior, iar în momentul în care deschise ușa, o femeie din mulțimea care sufoca sala de așteptare, o bruscă:

– Nu se poate să intrați, plecați de aici!

– Trebuie să ajung la doamna Retezatu!

– O să vi se facă rău, mai ales în condiția dumneavoastră! Ocoliți și mergeți prin partea stângă a clădirii.

– Ah, să înțeleg că aici este zona cu defecțiunile tehnice…

– Dacă așa vreți să le spuneți…

La rândul ei, femeia fu bruscată de un bărbat, iar în spațiul creat în urma impactului, Ștefania văzu defecțiunea. Un bărbat întins pe jos, de fapt, era mult spus întins, un bărbat cuprins de cele mai puternice convulsii pe care îi fusese dat să le vadă. În jurul lui, oamenii stăteau drepți, fără a se apropia, fără a încerca măcar să-l liniștească. Întregul corp i se scutura violent, mâinile și picioarele păreau că nu mai vor să facă parte din același trup.

– Este epileptic? Țipă Ștefania în timp ce încercă să își facă loc prin mulțime. Știu ce trebuie să fac pentru a îi acorda primul ajutor! Dați-vă la o parte și strigați după un medic! Dați-vă la o parte!

– Asfixiere mecanică. E pe ducă. Lăsați-l să se ducă, o opri o mână fermă de femeie și o trase în afara sălii de așteptare.

– Nu cred! Trebuie să mă asigur!

– Cum vă numiți?

– Ce relevanță are numele meu, când omul acela se chinuie? Lăsați-mă să ajung la el!

– Nu mai aveți ce să-i faceți. Abia l-au dat jos din ștreang. Sunt ultimele convulsii.

– A încercat să se sinucidă? Asta denumiți voi o defecțiune tehnică? Ce fel de spital sunteți? Începu tânăra să plângă în hohote, simțind cum își pierde echilibrul.

– Sunteți domnișoara Ștefania?

Se blocă la auzirea numelui. Se uită cu teamă spre femeie măruntă din fața ei, care încercă să-i șteargă lacrimile.

– Haideți să vă conduc la doamna doctor, vă așteaptă, iar vederea unor astfel de incidente nu vă este deloc prielnică!

– Nu puteți numi moartea unui om drept incident. Nu aici, nu în acest spital, spuse ea plângând liniștit, dar urmând-o. Nu privi în urmă, îi era suficient să audă loviturile mâinilor și picioarelor de podea. Îi era suficient să știe că, totuși, necunoscutul acela nu vrea să moară, dar îi era imposibil de înțeles de ce nimeni nu face nimic în privința lui. Știa că, oricât de mult și-ar fi dorit să îl ajute, nu s-ar fi putut apropia de el până la capăt. Apropierea morții o înspăimânta.

Făcu alături de femeie cale întoarsă, până la intersecția dintre aripi. Aici era mult mai aglomerat decât în zona defecțiunii tehnice. Intră în cabinetul doamnei doctor fără să stea la coadă.

– Bună ziua, dumneavoastră sunteți?

– Stefania Marcoș.

– Ce vă aduce pe la mine? Cu ce vă pot fi de folos?

– Sunt însărcinată în 8 săptămâni.

– Deci, dumneavoastră sunteți. Mi-a povestit domnul doctor despre situația în care vă aflați.

– Eram sigură că așa se va întâmpla și că aici nu se respectă intimitatea pacientului.

– Vă asigur că se respectă și tocmai pentru a oferi cele mai bune servicii, medicii colaborează și își dau interesul împreună pentru a readuce sănătatea în viața pacientului.

– Dar eu nu sunt bolnavă! Sunt doar însărcinată…

– Haideți să mai efectuăm o ecografie pentru a ne convinge de existența sarcinii. Am înțeles că la celelalte patru, nu a fost vizibilă.

– Aparatele voastre sunt dintre cele mai ieftine și cele mai proaste! Nu-și fac niciodată treabă și eu am obosit să încerc să vă conving de sarcina mea! O să nasc și îmi veți spune că nu am fost niciodată însărcinată!

– Domnișoara Ștefania, nici nu se pune problema că nu vă cred, aș vrea doar să aveți suficientă încredere în mine și să mergem să mai facem o dată testarea. E important să știm exact în câte săptămâni de sarcină sunteți, pentru a vă putea prescrie vitaminele necesare dezvoltării unui făt sănătos.

Se uită cu ochi goi și cu lacrimi uscate pe obraz la femeia roșcată care părea să fie singura care o tratează cu respect, din adunătura de secături din spital. Era o femeie trecută de 40 de ani, cu un păr vâlvoi, ce-i acoperea fruntea și umerii, cu ochi albaștri, destul de sfredelitori în apăsarea cu care o privea, probabil și din cauza sprâncenelor arcuite excesiv, cu un ten alb, imaculat. Fără pistrui. O roșcată asupra căreia nu te puteaI decide dacă este frumoasă sau nu, dar a cărei voce era caldă și învăluitoare ca o cochilie. Femeia emana protecție și siguranță, iar Ștefania se hotârî să o urmeze, gândindu-se că este ultima șansă pe care o acordă medicilor acestui spital. Poate, fără să știe, a dat peste cel mai bun medic de acolo.

După câteva minute de mers, pe niște culoare total necunoscute Ștefaniei, intrară într-o sală burdușită de oameni.

– Întoarce-te repede spre dreapta, trece convoiul! O atenționă medicul brutal pe tânără, căreia i se înmuiaseră picioarele și nu-i venea să creadă ce aude. Se prinse cu mâna dreaptă de burtă, vrând parcă să-și protejeze sarcina neconfirmată de apropierea celui spânzurat, de apropierea nefirescului, a fricii de neant. Se întoarse într-o clipită și încercă să-și învingă teama. Ridică ochii spre tavan, de parcă de acolo venea liniștea. Din albul de pe tavan.

– Faceți loc, faceți loc! Se auziră glasuri în spatele ei.

Ștefania trase cu coada ochiului în stânga și văzu cum o mână căzută de pe targă se balansează o dată cu aceasta. Închise strâns ochii și așteptă să treacă alaiul prin spatele ei. Deodată, simți o atingere ca de gheață pe mână, apoi, ca o strânsoare care îi zdrobea degetele cu o putere de menghină. Deschise ochii și își privi mâna, era prinsă de mâna pe care o văzuse alunecând de pe targă. De mâna mortului. Vru să se desprindă din prinsoare, dar simți cum este trasă spre targă. Simți mușcătura. Mortul îi mușcă din mână. O mușcătura puternică, de animal hămesit.

                                                                            ***

– Starea Ștefaniei se agravează pe zi ce trece, spuseră medicii privind spre tânăra care dormea liniștită, legată în cămașa de forță, în secția de psihiatrie a centrului medical la care se internase de bună voie acum câteva săptămâni. Crede în continuare că este însărcinată, că o mușcă morții, că la noi se spânzură tineri. Cum să o facem să înțeleagă că are niște mutații genetice care o împiedică să rămână însărcinată?

– Domnilor doctori, zise fată deschizând ochii și privind în gol, sunt conștientă de problemele mele de sănătate, dar eu chiar sunt însărcinată, iar spânzuratul acela chiar mi-a mușcat mână, uitați! Încercă să întindă mâna, dar cămașa o împiedică.

Peste 6 luni, Ștefania dădu naștere unui băiețel sănătos. A doua zi, se spânzură. La autopsie i se descoperi un semn pe mână, asemănător unei mușcături.

Vineri, 13

In acel moment, mai degraba un moment vizual, in care observi santul si, mai apoi, delusorul pe care urmeaza sa-l escaladezi, nu simti nimic. Nici teama, nici tristete, nimic. Te-ai astepta ca toti sa tipe, sa urle, dar nu se aude nimic. Nu pentru ca nu ar mai fi fost acolo, nu pentru ca si-ar fi dat seama ce se intampla, nu pentru ca ar fi inghetat. Poate intrebarea de baraj era: ce urmeaza dincolo de deal? Vom zbura si apoi vom ateriza sau vom zbura si ne vom rasuci de suficiente ori incat sa urcam? Nu mi-a trecut toata viata prin fata, nu m-am gandit cui as fi vrut sa-i spun c iubesc si nu am facut-o, nu am avut vreun gand. Cred ca mi-am amintit de vremea pe cand eram in burta mamei: fara culori, fara sunete, fara idei. Pozitia embrionului a fost tot ce-am putut face, o pozitie a sinucigasului in asemenea cazuri. Preferam moartea in locul unei poveri pe umerii altora, daca rezultatul ar fi fost o paralizie. Am mintit. Asta a fost gandul pe care l-am avut. Nu-mi amintesc de cate ori ne-am rasturnat, probabil dealul s-a gandit sa ma certe pentru ca l-am pasit incaltata si m-a lasat fara constiinta.

E important, cat respiri, sa le spui celor care conteaza cat de importanti sunt pentru tine. Le poti dovedi prin fapte, dar, uneori, vorbele pecetluiesc. Multumesc cerului ca mi-a dat ocazia sa-i mai spun mamei macar o data ca o iubesc si celui care m-a scos pe brate, lesinata, din masina, ca este eroul meu!

Scrisoare către Moş Crăciun

Iulian aproape înghiţea şoseaua ce ducea înspre satul în care locuiau bunicii, înspre marginea aceea de lume agăţată în cui. Soarele se despărţise de ceva timp de pământ, dar tânărul parcă vedea mai bine în acea noapte decât în toate zilele senine. Se uita doar în faţă, de parcă încerca să-l zărească. Avea chipul crispat, îi apăruseră peste noapte atâtea riduri, încât dacă te uitai la el, parcă vedeai munţi şi râuri. Nu zicea nimic, doar conducea. Iulia se uita la el pe furiş, cu inima în a lui şi din când în când îi atingea uşor mână. Avea în plan să-şi viziteze bunicul, doar era prima zi de Crăciun, vroia din tot sufletul ca acesta să-i cunoască aleasa inimii.

Iulia nu mai fusese la nicio înmormântare. Acum goneau amândoi înspre cea a bunicului lui. Ei îi era teamă de voalul negru ce stătea pe uşile îndoliaţilor, de lemnul în care ne întoarcem de unde am fost luaţi, de corpuri lipsite de viaţă. Îi era şi mai teamă să-i spună asta lui Iulian, mai ales acum. Nu vroia ca el să-şi facă griji şi din cauza ei. Trebuia să pară de gheaţă, să îi arate lui că moartea e doar despărţirea corpului de suflet şi nu despărţirea noastră de cei dragi. Îi era şi mai teamă de ce avea să vadă acasă, la bunici. Lume îmbrăcată în durere, lacrimi şuvoaie şi un brad sărăcios de Crăciun, sub ale cărui crengi, dorinţele şi speranţele lăsate fuseseră ignorate.

Cu privirea pierdută, Iulia încerca să-şi ascundă ochii înlăcrimaţi lipindu-şi nasul de geamul maşinii. Vedea cât cuprinde, o mare neagră şi, pe alocuri, case în care o veioză aducea ceva viu. Apoi, iar negru. Pânâ şi zăpada era neagră. Dintr-o dată, îngheţă şi inima începu să-i bată cu atâta putere, de parcă nu îi mai suporta trupul. Văzu doliu pe o uşă. Îl văzu pentru că afară, în faţa casei, aleea de la poartă până în uşă era presărată de lumănâri mici. Instinctiv, îl luă pe Iulian de mână. Îşi spunea în gând să se liniştească, tot aşa avea să fie şi la bunicul său şi trebuia să facă faţă. Îşi spunea să fie tare, să nu îşi plângă ei de milă, să-şi depăşească temerile. Nu pentru ea. Pentru el. Bunicul nu era primul care pleca, bunica părăsind lumea cu un an înainte. Nu avuse ocazia să o cunoască.

– Crăciunul e blestemat pentru mine, bunica a murit a doua zi de Crăciun, anul trecut, spuse Iulian, încercând să-şi controleze lacrimile. S-a luptat ce s-a luptat cu nenorocitul ăla de cancer, până a dat-o gata. Datorită lor, bunicilor, iubeam până anul trecut sărbătoarea asta. Mereu mă puneau, când eram mic, să las o scrisoare Moşului sub brad. Aşa făceau şi ei. Tot timpul erau trei scrisori sub brad. Acuma e doar durere. Urăsc Crăciunul! Dacă am fi venit de aseară… poate îl mai prindeam…pe tataia…

Casa bătrânească avea ceva magic în ea. Oamenii erau demni în faţa durerii, plângeau liniştit, iar Iulia îi auzi imediat ce coborî din maşină:

– Era bătrân, Dumnezeu să-l ierte… S-a dus după Maria lui, că tare a mai plâns-o… păcat că s-a dus tocmai acum, de Crăciun…Săracul Iulian, Crăciunul nu va mai fi niciodată la fel pentru el.

Iulia rezistă mult mai bine decât se aştepta şi căpătă forţe nebănuite. Fu tot timpul lângă Iulian, susţinându-l cum crezu ea mai bine. Încercă să fie tare pentru el, se gândea că dacă ea cedează, o urmează şi el numaidecât. Plânse fără ca Iulian să o vadă şi se ocupă, alături de femeile din sat de toate cele necesare. Înmormântarea avu un aer încărcat de regrete şi, în acelaşi timp, de o linişte divină. Întorşi acasă, Iulia încercă să-l convingă pe bărbat să se odihnească, nu mai dormise din ajunul Crăciunului. În timp ce acesta căzu pradă somnului, amintindu-şi secvenţe din copilăria petrecută alături de bunici, Iulia deretecă prin casă. Se gândi să despodobească bradul, oricum casa avea să fie de acum înainte pustie. Vroia să-l scutească pe Iulian de durerea pe care o resimţea de fiecare dată când trecea pe lângă brad. Strânse toate bomboanele care împodobeau bradul, gândindu-se la ce fusese în sufletul bătrânului în momentul premergător plecării. Îl găsise o vecină în dimineaţa aceea, nemişcat şi rece, aşezat pe fotoliul ros de molii şi de timp, de lângă brad. Avea un zâmbet ce aducea a mulţumire.

– Ce prostie… cum să fi avut un zâmbet de mulţumire? îşi amintise Iulia vorbele femeii care-l găsise pe bătrân. A murit singur şi departe de cei dragi. A murit singur în Ajun… spuse cu voce tare Iulia, scrâşnind printre dinţi. E nedrept! Îşi duse repede mâna la gură, realizând că Iulian doarme. Încercă să ridice ghiveciul în care era sădit brăduţul, bunicul nu tăia niciodată brazii, vroia să-i sădească imediat ce era posibil în grădina din spatele casei. Toţi brazii se prinseseră, ajunseseră deja şi în grădinile vecinilor, însă pe aceştia nu îi deranja. Le plăceau să spună că au pădurea lor. Nu ridică bine ghiveciul, că de sub el, căzu ceva. Iulia lasă bradul din mână şi se aplecă. Era un plic vechi şi murdar. Îl deschise şi înmărmuri. Se aşeză pe fotoliu şi citi. Inima i se strânse ghem şi plânse în hohote. Termină de citit, zâmbi a mulţumire şi a linişte şi, cu o lumină nefirească în ochi, se îndreptă înspre patul în care se odihnea Iulian.

– Dragul meu, trezeşte-te! E important, trezeşte-te! îl sopţi Iulia, sărutându-l pe frunte. Tradiţia s-a păstrat şi de Crăciun se întâmplă miracole.

Iulian se trezi uitându-se aproape cu ură la femeia din viaţa lui, neînţelegându-i reacţia.

– Da, mi-au murit bunicii, halal miracol! izbucni el.

– Uite, citeşte asta… îi lăsă plicul pe pat şi se retrase. Iulian îl desfăcu şi de la primul rând, lacrimile începură să-i curgă.

“Moşule,

Aproape că nici nu vroiam să-ţi scriu… ce aş fi putut să-ţi cer? Anul trecut nu ştiu dacă m-ai ascultat, dacă ai citit ce-am scris… Ai citit doar ce a scris Maria…  să o scapi de durere. Eu te-am rugat să faci să fie bine pentru ea. Nu mă aşteptam că cel mai bine o să-i fie sus. Am pierdut femeia pe care am iubit-o atâţia ani, femeia cu a cărei frumuseţe fizică şi interioară trebuia să mă obişnuiesc în fiecare zi… Maria mea…

Moşule, poate nu mai am niciun drept să-ţi scriu, sunt bătrân, mă lasă vederea şi îmi tremură mâinile. Picioarele nu vor să mă mai ţină până la cimitir să-mi petrec timpul cu Maria mea pe cât de des mi-aş dori. Moşule, tot ce îmi doresc e să o revăd şi să fim iar tineri…  Dacă exişti şi dacă ai inimă, fă un miracol în noaptea asta. Vreau să o văd, să o sărut şi să alergăm, ca atunci, demult tare, prin lanul de lucernă.

Fii bun, Moşule, ai grijă de Iulian şi de fata pe care o iubeşte. Sunt sigur că e cea mai bună alegere pe care el ar fi putut-o face. Mă bucur că am cunoscut-o, e un înger de fată, îmi aminteşte mult de Maria mea. Să le fie bine şi să fie sănătoşi, să se iubească mult, au binecuvântarea mea şi, dacă Maria ar fi cunoscut-o, ar fi avut-o şi pe a ei. Să nu-i laşi, Moşule, să mă plângă, să faci cumva să afle că acum sunt fericit, că există magie de Crăciun, că se întâmplă miracole şi că eu sunt acum… cu Maria mea…”

Şi stau

Şi mă gândesc la ce a fost şi la ce mai urmează, cât mai urmează.

Cum să fac să nu treacă ziua de azi pe lângă mine, cum să fac să-mi aduc aminte de ea peste un timp. Aş şti ce să fac, dar până şi plimbatul costă.

Mai este până la salariu, trebui să fac economii! Stai aşa, care salariu? Nici măcar nu este vreunul.

Nu am salariu, dar chiria şi întreţinerea nu pricep asta. E simplu, prefer patru pereţi şi un acoperiş sau doar cerul deasupra-mi? Cu mâncarea mă descurc, e bine că măcar organismul meu nu-mi face figuri, nu e pretenţios şi nu are pofte.

Vine iarna cu frigul ei cu tot. E bine că papucii mă mai ţin, la câte reparaţii au fost supuşi. Nu trebuie să mă avânt să iau alte haine, cele pe care le am îmi sunt suficiente şi până la urmă, cât de grea poate fi iarna asta?

Dar bradul, oare vor fi bani de brad? Eh, dacă nu vor fi, tot voi putea să ies pe stradă şi să văd unul, să-i simt mirosul. De ce aş vrea să am unul tăiat şi împodobit în casă? Mai bine, îmi iau nişte acuarele şi îl desenez, aş ieşi mai ieftin. Dar cadouri? Doamne, vreau să le dau celor apropiaţi cadouri, să le aduc puţină bucurie. Trebuie să-mi pun mai mult mintea la contribuţie, să fie ceva frumos, unic şi… făcut de mine şi să mă rog să-mi aprecieze originalitatea. Sărbătorile astea nu vor avea izul celor din copilărie, dar fiecare lucru are un început.

Unde să mă duc de Crăciun sau de Anul Nou? Eh, ori mi le petrec cu proprietara, ori strâng bani să mă duc acasă. Ah, proprietara, trebuie să-i cumpăr cadou, la ea nu cred că ar merge cu originalitatea şi nici măcar de ziua ei nu i-am luat ceva.

Am aplicat oare la toate joburile pentru care aş fi potrivită? Să nu uit să verific la fiecare 10 minute dacă a mai apărut ceva! Sper să mă cheme la interviuri în aceeaşi zi, să nu-mi fac abonament la Ratb doar pentru unul singur.

Trebuie să ies să cumpăr pâine, poate nişte ouă. Nu am probleme cu băutul apei de la robinet, până la urmă, unii beau şi din Dâmboviţa.

Trebuie să-mi prietena şi să o ascult, probabil are şi ea atât de multe probleme, încât nu am să apuc să-i spun ce mă roade pe mine. Oricum o sun, e bine să ai prieteni şi să fii lângă ei, să nu te trezeşti singur cuc la un moment dat.

Să  sun şi pe mama, of, da, să o sun, sper să nu-mi dea veşti proaste. Nu-mi place de mama şi de tata când sunt trişti. Mai bine mi-ar spune că au vorbit cu Moş Crăciun şi că trebuie să mă grăbesc cu scrisoarea.

Bine că nu mă mai doare momentan niciun dinte, să mai dau bani şi pe scos! Dacă o să mă doară, am să-l scot cum îmi scotea tata dinţii de lapte, cu o aţă! Nu costă şi de durut, îmi amintesc, nu doare prea tare!

De ce te doare sufletul, copile?
Nu asta ţi-ai dorit?!?!

Când erai mică, îţi plăcea să stai mai mult cu prietenii, decât cu familia.
Acum stai.

Dacă te-ar întreba, acum, cineva: Tu ce visuri ţi-ai omorât pe drum? – ce ai răspunde?

Ioana, mulţumesc pentru idee! 🙂

Duminica păcatului sau cum să-ţi amputezi sufletul

Încet, încet, întunericul se lăsa învins de o lumină difuză. Lui Marian îi era greu, totuşi, să deschidă ochii. Mişcă mâna involuntar. Ca o mănuşă, o altă mână i-o acoperi.
– Suntem aici, bunicule, stai liniştit, se auzi un glas de băiat ce părea dintr-o altă lume. Bătrânul îşi recunoscu nepotul cu greutate.
Vru să întrebe ce se întâmplă, unde este, de ce nu-şi poate deschide ochii, dar cuvintele i se opreau înainte de a-i ajunge pe buze.
– E şi bunica aici, vino bunico mai aproape, cred că îşi revine, îi făcu semn femeii ce se odihnea după o noapte nedormită, pe singurul scaun din salon. Femeia ajunse anevoios lângă patul bolnavului. În faţa ei, omul alături de care îşi petrecuse ultimii 50 de ani din viaţă, iertându-i toate trădările pentru a îşi creşte copilul într-o familie, după credinţa ei, adevărată. Singurul lor copil, o fată era bucuria mamei, motivaţia ei de-a lungul anilor. Marian fusese mereu un om rece, acuzând viaţa pentru toate lipsurile ei, fără a-i oferi nimic la schimb. După naşterea Mihaelei, Marian căzuse în patima alcolului, neglijându-şi de multe ori familia. Mama muncea zi şi noapte, neputându-se baza pe singurul bărbat în care îşi pusese cea mai mare încredere. Nu a recunoscut niciodată în faţa copilei sale cât de dure îi erau zilele în care tatăl colinda toate localurile de prin sat şi nopţile în care nu venea acasă. Mereu îi spunea că e plecat cu munca, ca să-i poată oferi tot ce are nevoie pentru a-şi continua studiile. Mihaela nu s-a îndoit niciodată de spusele mamei sale şi îşi iubea tatăl cu disperare. Se gândea că aşa e el, aşa e modul lui de a iubi, rece şi distant, ca şi cum nu ar exista. Poate aşa sunt bărbaţii, nu vor să-şi arate chipul sensibil, se gândea fata. Nu era departe de adevăr, era un copil foarte dorit de amândoi părinţii. Dar alcoolul îţi ia minţile şi nu mai vezi drumul bun, nu îţi mai cunoşti priorităţile, nu îţi mai recunoşti visurile. În urmă cu 20 de ani, Mihaela se căsătorise cu un tânăr din sat, de aceeaşi condiţie modestă ca şi a ei, dar cu aspiraţii demne de toată aprecierea. Încercau amândoi, fiecare după puterea lui, să agonisească bani şi să-şi ridice o căsuţă, oricât de mică, să fie căminul potrivit pentru Liviu, copilul ce abia li se născuse. Nu s-au bucurat mult timp de băiat, o ţigară aruncată la întâmplare, nu se ştie de care dintre ei, le-a oprit viaţa, casa în care se aflau arzând până la temelii. Liviu era acasă la bunici, ajutându-i pe aceştia să taie lemne şi să le aşeze în şopron pentru iarnă. Avea 9 ani când şi-a pierdut părinţii. Moartea fiicei sale l-a îndepărtat, într-un mod neaşteptat şi nesperat pe Marian de alcool, îndreptându-l cu faţa înspre biserică. Nu la mult timp după, a fost diagnosticat cu diabet şi a simţit pe propria piele ce înseamnă să fie cineva acolo când ai nevoie. Se implica, alături de Maria, cum putea la treburile casei şi încercau să-l crească pe Liviu. Nu vorbeau niciodată despre trecut, despre regrete şi nici despre cum ar fi fost dacă.
– Mariane, Mariane, mă auzi? şopti gâtuită Maria, de parcă o sugruma un şarpe.
O auzea, dar nu îi putea răspunde. Încercă să se mişte, să se ridice, dar nu se simţea întreg. Simţea cum un picior i se zbate în gol.
– Bunico, cred că ne aude… doar că nu ne poate răspunde acum, spuse tânărul de 16 ani. Cred că e mai bine să-l lăsăm să se odihnească. Eu mă duc acasă, dau mâncare la animale, verific să fie toate în ordine şi revin. Rezişti?
– Du-te, dragul mamei, noi nu o să plecăm nicăieri. Ne găseşti aici, unde ne laşi.
– Bunicule, te pup, ai grijă de bunica! Vin repede! Pa, bunico!
– Pa, Liviu, mergi cu Domnul.
Maria rămase singură cu soţul ei în salon. Nu-i ieşea din cap că nu are cu ce plăti spitalizarea. Totuşi, altceva o măcina şi nu o lăsa în pace.
– M..Ma..
– Mariane! Sunt aici, stai liniştit!
– Ma…Maria…ce-am păţit? reuşi Marian să articuleze, după chinuri şi încercări ce nu păreau a da vreun rezultat. Ce zi e azi?
– E duminică…Of, Mariane, te-am găsit leşinat ieri în casă, Liviu a sunat la salvare şi ai ajuns direct la urgenţe…
– Maria…nu vreau să vă mai fac probleme…de s-ar termina viaţa asta…
– Păcătuieşti, Mariane, păcătuieşti…
– Ia zi, ce am, am să mor?
– …Ştii doar de diabet, îl ai de mai mult timp….şi…e mai grav ca de obicei…şi…
– Şi?
– Dacă nu te operau, mureai. Ai făcut o infecţie la picior…şi…
– Nu mă doare niciun picior, Maria.
– Nu te doare, pentru că…au tăiat infecţia. De deasupra genunchiului au tăiat-o…acum eşti sedat, dar o să te doară tare.
– Vrei să spui că nu…că nu mai am un picior? Că sunt olog? Că nu am să mai pot merge? Că o să fiu o povară? izbucni Marian în lacrimi.
– Dumnezeu nu ne dă niciodată mai mult decât putem duce. O să ne descurcăm noi cumva.
– Doamne, de ce mă blestemi aşa tare, Doamne? Întâi copiii, acum şi piciorul…ce mai urmează? N-am mai pus gura pe băutură de atâta timp şi încă mă pedepseşti…
– Poate nu trebuia să pui niciodată gura pe băutură, dar nu e timp de reproşuri şi regrete. Trebuie să ne mobilizăm, să vedem ce trebuie să facem de acum încolo, să fie bine, mai ales pentru Liviu, bietul de el….
– Of, Liviu, nu vreau să fiu o povară, nu vreau, am fost suficient toată viaţa mea. Te rog, Maria, mă simt obosit, lasă-mă puţin singur. Du-te şi tu acasă, nu-l lăsa singur pe Liviu, e doar un copil.
– Mariane, Mariane, de-ai fi fost toată viaţa aşa…Hai, că mă duc. Să-ţi aduc ceva?
– Doar veşti bune…
– Bine, mă întorc repede.

Rămas singur, bătrânul de 68 de ani trecu, în mai puţin de zece minute, prin toate etapele durerii. Nu-l durea că nu mai avea un picior, că avea să-şi petreacă toată viaţa într-un cărucior, ci faptul că va fi dependent de familie. Nu toată viaţa am făcut-o pe Maria să sufere? Mereu a avut grijă de mine, a îndreptat toate prostiile mele. Am fost norocos că Dumnezeu mi-a scos în cale o femeie cuminte, care m-a acceptat aşa cum sunt. Nu o pot chinui şi acuma, trebui să fac ceva. Nu mai e nici ea în putere ca pe vremuri. Of, sărmanul Liviu, s-a ales cu doi bătrâni pe capul lui de care trebuie să aibă grijă! Vorbesc prostii, numai de mine ar trebui să aibă grijă! Nu, nu vreau să aibă nimeni grijă de mine, aş fi doar un egoist, cum am fost toată viaţa! Maria încă se poate deplasa singură, poate face treabă…dar eu? Toată viaţa i-am chinuit pe cei dragi…Cum să fac să nu mai fie aşa, să-i scutesc măcar de data asta, să nu fiu deloc o povară pentru ei? Luminează-mi mintea, Doamne, lumineaz-o….

Maria se ţinu de cuvânt şi nu întârzie mult timp pe acasă. Făcu în grabă nişte turte şi se întoarse, neîntârziat, la soţul ei.
– Mariane, ţi-am adus nişte turte, mamă…
– Cine e Marian? Tu cine eşti? Ştii cu cine vorbeşti!? Eu sunt Vlad Ţepes! Cum îndrăzneşti să-mi spui aşa? Afară cu tine, slugă nesuferită! Afară sau pun să fii trasă în ţeapă! Afară! urlă Marian din toţi plămânii.
Maria se uita speriată la bărbat, neştiind ce să creadă. Parcă nici bastonul în care se sprijinea de doi ani nu mai putea acum să o susţină. Nu cădea cerul peste ea, simţea doar cum un hău i se deschide sub picioare. Atent, Marian abia îşi mască lacrimile. E mai bine aşa, gândi el. E cel mai bine!
– Nu m-ai înţeles? Afară! Îşi smulse perfuziile, prinse cana de apă de pe măsuţa de lângă el şi o aruncă înspre Maria, calculând din ochi unde va ajunge pentru a nu o răni. Dregătoooor, vino repede, sunt otrăvit! Trageţi în ţeapă femeia asta!
Medicul intră valvârtej, sub privirea înmărmurită a Mariei. Femeia stătea ca o stană de piatră lângă uşa salonului.
– E prima criză de acest gen? se adresă medicul soţiei.
– E prima dată când îl văd aşa, parcă i-a luat Dumnezeu minţile, se bâlbâi femeia.
– Să ştiţi că i le-a luat, vă rog să părăsiţi salonul!
– Trageţi în ţeapă femeia asta! E o criminală, a vrut să mă otrăvească!

O dată pe lună, Maria şi Liviu, în sfântă zi de duminică, străbat agale drumul din sat până la spitalul nr. 9.  Marian era internat de jumătate de an, cu diagnosticul de schizofrenie paranoică. Nu mai avusese niciun atac de când a fost cel de la spital, era zâmbitor şi amabil. Îi mulţumea lui Dumnezeu pentru că l-a luminat, că a reuşit să-i fenteze pe toţi, să nu fie o povară pentru cei de acasă, deşi traiul printre oameni bolnavi psihic era un chin. Nu ştia că Dumnezeu nu ar trimite niciodată întunericul.

Suflet de mamă

– Poate mâine nu te duci la pescuit, îi spuse Alessia tatălui său de cum acesta intră în casă, cu puţin după lăsatul serii. E şedinţă cu părinţii şi diriga mi-a spus foarte cinic: ar fi cazul să se mai intereseze şi taică-tu de tine, că nu l-am văzut de nici nu mai ştiu când. Mă disperă diriga asta, doar ştii, tati, că eu învăţ…
– Bună Alessia, nu ştiu ce să zic despre mâine, mi-a spus Robert să mă duc cu el în alt loc pe mare, unde a descoperit un banc de peşti. Ştii cât ghinion am avut în ultima vreme cu pescuitul…
– Mda, mereu pui pescuitul înaintea mea. N-ai decât să nu te duci, nici nu am nevoie, mereu m-am descurcat singură, oricum să nu spui că nu te-am anunţat. Şedinţa e mâine după amiază la 5, spuse adolescenta cu un aparent aer de resemnare. Aj prins azi ceva? Ce mâncăm?
– Pun imediat de mămăligă. Mă ajuţi la curăţatul peştilor?
– Nu, nu, mă duc să învăţ. Mă chemi când e gata.

Alessia se închise în cameră, dându-i tatălui său impresia că se duce să înveţe. Casa mică, de două camere, de pe malul mării, zona 2 Mai – Vama Veche, avea peste 100 de ani. După moartea Cameliei, mama fetei, cu banii agonisiţi, Cătălin reuşi să o cumpere şi să o amenajeze decent, nu suporta să stea în acelaşi apartament cu socrii. Nu era modern mobilată, nici pe departe, dar tatăl făcea tot posibilul să-i asigure fetei pâinea de toate zilele. Se trezea cu noaptea în cap, în fiecare dimineaţă la ora 2, la 3 era deja în larg. Deşi cu greu îşi putuse cumpăra o plasă, în ultima vreme îşi lua doar undiţa cu el. Cu chipul şi mâinile arse de soare, îl puteai asemăna cu un indian pierdut pe mare, dar nici soarele, nici furtunile care de multe ori l-au apropiat de Bulgaria nu îl puteau determina să renunţe la pescuit. Ajungea acasă seara, după 8, strângea hainele aruncate peste tot de Alessia, îi pregătea mâncarea, îi făcea pachet pentru a doua zi la şcoală şi adormea. În ultima vreme, tânăra de 16 ani nu mai vroia să cineze împreună. Se închidea în cameră, dar Cătălin ştia că nu rămâne pentru mult timp acolo. Deschidea fereastra, ieşea şi mergea fără a se opri până pe malul mării, pe stânca de la piciorul apei. O fi vârsta asta mai dificilă, o să-şi revină, nu e bine să o cert, o poate apuca pe căi greşite, e vârsta la care simţi nevoia de foarte multă libertate. E bine să creadă că nu ştiu nimic…bine că învaţă măcar.
A doua zi, la ora 5, Cătălin era alături de alţi 12 părinţi la şedinţă. Nu avea emoţii, ultima oară când fusese la şedinţa cu părinţii, acum două luni, Alessia a fost foarte lăudată. Minte ascuţită, spirit independent, obiectivitate înnăscută şi memorie extraordinară. Copila nu ştia, dar tatăl participase la toate şedinţele cu părinţii la care fusese chemat. Credea că e mai bine să nu o anunţe, copilul nu trebuie să înveţe de frică sau de reacţia lui în urma întâlnirilor cu profesorii, ci pentru el însuşi, dezvoltându-şi astfel responsabilităţi de mic. Responsabilitatea Alessiei era să înveţe, dar nu ca urmare a fricii de reacţia celorlalţi, ci ca urmare a unei gândiri obiective că acest lucru o ajută doar pe ea. Diriginta ştia planul tatălui şi pentru că mergea, nu îi spunea Alessiei cât de des venea, de fapt, tatăl său la şcoală. Şedinţa asta ar fi trebuit să fie ca toate celelalte. Diriginta salută părinţii, îşi puse ochelarii şi se aplecă asupra catalogului să citească cele mai mici note ale elevilor. Aşa făcea mereu.
– Apetrei Simina – 7 română, 6 matematică; Bleonţ Costel – 3 română, 5 istorie; Mineriu Alessia – 4 matematică, 5 română.
Tatăl o privea pe dirigintă fără a-i veni să-şi creadă ochilor.
– Doamna dirigintă, cu tot respectul, cred că este o confuzie…
– Nu, vă rog să rămâneţi după şedinţă la o discuţie privată. În ceea ce priveşte pregătirea elevilor, cred că ar fi bine să încheiem un pact cu profesorii, să-i pregătească mai…

Cătălin nu o mai auzea pe femeie, deşi nu îşi putea dezlipi ochii de pe ea. Nu-i venea să creadă urechilor, Alessia îi spunea mereu că învaţă. Inima îi trăgea pumni în uşa pieptului şi simţea cum i se înmoaie picioarele. Bine măcar că stătea pe scaun, că ameţeala îl cuprinse cu totul. Vedea alb, nu mai putea gândi nimic, era într-o stare de gol mental, depersonalizare şi negare. Întotdeauna avuse grijă să-i ofere Alessiei tot ce avea mai bun. Pentru ea lupta, pentru ea se trezea cu noaptea în cap, fără să cunoască ce înseamnă să te bucuri de o zi liberă. Încerca din răsputeri să suplinească lipsa mamei care a murit înainte de a-şi putea ţine în braţe copilul atât de mult dorit. I-a promis Cameliei că o va iubi ca pe ochii din cap şi mereu s-a ţinut de cuvânt.

– Domnule Mineriu….domnule Mineriu?
– Da, mă scuzaţi, eram luat de gânduri…
– Putem discuta acum?
– Sigur.
– Nu vreau să vă dezamăgesc, dar situaţia Alessiei e gravă.
Cătălin îşi muşcă buza de jos cu atât de multă putere, încât avu pentru o clipă impresia că îi va ţâşni sângele împroşcând-o pe profesoară. Îşi ţinea mâinile la spate, să nu se observe cât de aproape este să şi le frângă. Mâini aspre, arse, pline de bătături şi cute adânci.
– De aproape o lună e total absentă. Comportamentul ei ar fi într-un fel specific vârstei, dacă nu ar fi atât de pronunţat. Nu o mai bucură nimic, nu o întristează nimic, nu are nicio pasiune, a renunţat la pictat după ce ultimul ei tablou, realizat acum trei săptămâni înfăţişează o femeie care îşi ia zilele, tăindu-şi venele şi umplând cada dintr-o baie cu sânge. Notele ei au scăzut pe zi ce trece, parcă nici nu trăieşte. Nimic nu mai contează pentru ea. La ultima oră de dirigenţie pe care am avut-o acum două ore cu clasa, tema abordată a fost responsabilitatea de a fi părinte. Ea a reacţionat cel mai grav, ceea ce mă face să cred că trece printr-o traumă.
– A spus ceva? întrebă Cătălin plecându-şi privirea.
– A spus că unele femei nu se nasc pentru a fi mame. Şi nu se referea la ea. Imediat a început să plângă şi a părăsit clasa fugind. Aveţi idee despre ce vorbea, ce se întâmplă cu ea, ce ar trebui să facem?
Ca şi cum i s-ar fi revelat secretul atitudinii fetei sale, Cătălin o rupse la fugă, lăsând-o pe dirigintă cu gura căscată. Ce familie de ciudaţi, ajută-i Doamne, totuşi sunt oameni buni!

Bărbatul alerga ca şi cum îi era teamă să nu piardă trenul, ultimul în care avea să se urce fiica sa. De multe ori a simţit că se duce pe malul mării să vorbească cu mama ei, dar niciodată nu fusese supărată pe ea, o păstra ca pe o icoană.
Nici nu-şi dădu seama când ajunse acasă, aproape că trânti uşa de la intrare, uitându-se buimac în toate direcţile. Nu era mare casa, dar i se părea infinită în momentele alea, asemănătoare labirintului Minotaurului, despre care citise în copilărie, dar pe care nu şi-l imaginase niciodată cu adevărat. Se rugă să-şi găsească fiica repede, dar nu vedea niciun ghem de aţă. Trezeşte-te, nu e nicio fată de-ale lui Minos aici, nu vorbim de Ariadna, vorbim de Alessia! Unde e Alessia?
– Alessia… Alessia, am venit acasă! Alessia! bărbatul simţea cum vocea începe să îl lase.
– Ce cauţi la ora asta acasă? Trebuia să vii după 9, se auzi o voce gâtuită din baie.
Cătălin se îndreptă împletucindu-se înspre locul de unde se auzea glasul fiicei sale.
– Am venit mai repede să mai stăm şi noi împreună, nu prea am petrecut mult timp în ultima vreme…
– Pleacă, nu vreau să te văd, du-te pe mările tale, du-te şi lasă-mă!
– Alessia, ce se întâmplă cu tine? Deschide uşa, hai să discutăm!
– Eşti un mincinos! Pleacă, spuse copila înecată de lacrimi.
– Nu te-am minţit niciodată, crede-mă! Lasă-mă să intru!
– De ce nu mi-ai spus că mama s-a sinucis după ce m-am născut pentru că nu mă vroia? De ce? De ce m-ai lăsat să o iubesc?
Cătălin se izbi cu putere în uşă până o dărâmă. Se repezi la fiica sa, spunându-i:
– La naştere, viaţa uneia dintre voi era în pericol. Mama ta a renunţat la a ei din dragoste pentru tine, ca tu să trăieşti…
Într-o baie de sânge, Alessia nu îl mai auzea. Îşi aminti de ultimul său tablou, fără a şti atunci pe cine pictase.

Poveste din casa morţilor

Trenul gonea ca o femelă ghepard ce a studiat vreme îndelungată vânatul şi acum cunoaşte, fără doar şi poate, destinaţia. La fiecare capăt de drum, ceva se naşte. În femela ghepard se naşte bucuria că îşi poate hrăni puii. În Mirela se năştea dorinţa de nou, de a-şi construi un viitor, de a începe o nouă viaţă, printre oameni diferiţi, printre colegii ei de facultate. Cu „Amintiri din casa morţilor” în mână, tânăra de 18 ani avea să-şi petreacă cele opt-nouă ore de călătorie de la Botoşani la Cluj, intrând în lumea întunecată a lui Dostoievski.

Trenul opri în prima staţie, trăgându-şi sufletul asemenea ghepardului ce îşi dozează energia pentru a-şi atinge scopul. Sper să nu urce nimeni la staţia asta, poate reuşesc să citesc totuşi cartea, gândi Mirela, îndepărtându-şi cu atenţie zuluful blond ce îi acoperea fruntea înaltă. Înainte să-şi poată continua gândul, un bătrân trase de uşa compartimentului. Vis, îşi spuse tânăra.

– Bună ziua, ce bine că nu voi călători singur! Până unde mergeţi, domnişoară?
Mirela abia îşi putea masca ironia şi, deşi intenţiona să-i răspundă bătrânului astfel încât să nu o mai deranjeze tot drumul, cuvintele era bună înainte să intraţi dumneavoastră în compartiment i se opriră pe vârful limbii, prinse ca-ntr-o închisoare cu dinţi în loc de gratii. Nu era răutăcioasă de fel, dar ţinea cu tot dinadinsul să termine cartea de citit. În fond, era una dintre cele mai sensibile tinere ce în curând avea să-şi ia adio de la adolescenţă.
– Bună ziua, merg până la Cluj. Dumneavostră?
– Eh, eu te însoţesc numai până la Gherla, mă duc acolo să-mi văd nepoţica. S-a născut ieri!
– Sunteţi un om fericit, să vă trăiască!
– Mulţumesc din suflet, e a doua mea nepoţică! Vom fi, prin urmare, colegi timp de câteva ore! Ce citiţi acolo?
Mirela strânse instinctiv cartea, ca şi cum nu ar fi vrut să o dea nimănui. Totuşi, nu i-o cerea nimeni.
– Amintiri din casa morţilor…
– A, da, mare gânditor şi analist al sufletului şi psihicului uman omul ăsta. Am citit-o şi eu în tinereţe, când eram cam de vârsta ta. De atunci mă bântuie o frază…e foarte greu să cunoşti un om, chiar şi după ce ai trăit ani şi ani de-a rândul în tovărăşia lui!. Tot timpul mă întreb ce se ascunde în spatele lucrurilor pe care am impresia că le cunosc. Pe dumneavoastră ce frază v-a marcat până acum?
– Păi, nu am trecut încă de prima pagină, dar cum o găsesc, v-o spun…, spuse Mirela sperând că discuţia cu bătrânul se va opri aici.
– Apropo, de când cu cititul lui Dostoievski, mereu când mă gândesc la el, îmi vin în cap următoarele…
Numai idei are omul ăsta, oare nu o să mă lase deloc să citesc? gândi tânăra afişând un zâmbet fals.
– Care este importanţa virgulei în viaţă?
– Nu ştiu care e importanţa virgulei în viaţă, spuse Mirela apăsat. Tocmai am dat bac-ul, chiar are impresia că mă mai interesează? Doooamne, cu ce ţi-am greşit?
– Virgula schimbă vieţi, aşa cum o călătorie poate schimba destinul unui om. Ia fii atentă aici. Dacă spun „Să se ierte, nu se poate să se condamne la moarte”, putem schimba viaţa unui om în bine sau măcar îl salvăm de la pedeapsa cu moartea. Dar, dacă spun, „Să se ierte nu se poate, să se condamne la moarte” îl acuz. Nu?
Mirela îl privea cu ochii larg deschişi pe bătrânelul din faţa ei. Un om mic şi îndesat, pe la 60 de ani, proaspăt bărbierit şi cu o cămaşă de culoarea laptelui. Îmbrăcat de sărbătoare, doar mergea să-şi ţină pentru prima oară nepoţica în braţe. Îl privea altfel pe acest bărbat, în aparenţă citit şi cu o vastă experienţă de viaţă. Vroia să spună ceva, dar se mulţumi să-i zâmbească sincer şi se afundă în Casa Morţilor.

Citi fără oprire până când trenul poposise în staţia Vama şi un bărbat mărunţel la vreo 40 de ani, deschise cu greutate uşa compartimentului în care se aflau cei doi. Bătrânul se trezi din moţăială şi se frecă cu patos la ochi, apoi îl privi pe noul venit.

– Bună seara, spuse bâjbâit bărbatul.
– Bună seara, îi răspunseră la unison cei doi pasageri, ca şi cum se înţeleseseră din priviri că bărbatul ce le-a păşit „pragul”, nu va face altceva decât să le disturbe liniştea. Cele două cunoştinţe mai vechi rămaseră surprinse vâzând cum bărbatul îşi pune rucsacul lângă el, singurul bagaj de altfel şi se aşază liniştit lângă bătrân. Îl priveau cu uimire, fără a şti de ce.
Costică se mulţumi să le zâmbească timid celor doi, apoi lăsă privirea în jos. În timp ce-şi cobora privirea, atât de uşor ca mâna unei mame ce-şi mângâie abia perceptibil copilul în timp ce doarme pentru a nu-l trezi, văzu numele cărţii pe care o citea Mirela. Înghiţi în sec. Îşi frecă mâinile şi piciorul drept începu să-i tremure. Vru să spună ceva, dar se opri. Cei doi îl urmăreau cu atenţie, aruncându-şi priviri pe ascuns.
– Ştiu că v-aţi dat seama, reuşi Costică să  articuleze.
– Să ne dăm seama de ce? întrebă bătrânul îndreptându-şi corpul în direcţia bărbatului.
– Ştiu că v-aţi dat seama că abia am ieşit din puşcărie. Bărbatul îşi plecă privirea aşteptând reacţia pasagerilor.
Bătrânul o privi pe tânără, dădu din cap în semn de aprobare şi îi zâmbi a linişte, să o asigure că e în siguranţă.
– De ce ne-am fi dat seama? În ochii tăi e doar remuşcare, regret, cauzele ar putea fi nenumărate. Cât ai stat acolo? spuse bătrânul calm, ca un tată ce nu-şi ceartă copilul, care e acolo când e nevoie de el, oricât de mare e greşeala fiului. Mirela nu putea scoate niciun sunet. Privea pe geam, deşi nu vedea nimic, doar să nu-i observe nimeni teama.
– Cât am stat…, oftă bărbatul. Am stat o viaţă de om, poate cât aţi trăit dumneavoastră domnişoară până acum. Mirela îl privi în ochi, dar nu întâlni ce se aştepta. Privirea bărbatului era blândă, ca adierea unui vânt de vară ce mângâie obrajii unui copil. Ochii mari, adânciţi erau genul în care te pierdeai şi în care puteai citi poveşti de viaţă. Nicio urmă de ură nu îi întuneca, doar nori de remuşcări prindeau contur şi nu îl lăsau pe Costică să ridice privirea din pământ.

În tinereţe, am fost boxer, aşa îmi câştigam pâinea. Ce vedeţi voi acum e umbra omului care a fost. Chiar o umbră, dacă mă gândesc că atunci aveam 83 de kilograme, luptam la Categoria grea, iar acum am 52. Uneori, tristeţea şi remuşcările te slăbesc atât de tare, încât nu mai poţi fi acuzat de sinucidere, ajungi victima fostului tău eu, a regretelor care te omoară fizic şi psihic. Câştigam binişor, suficient încât să-mi pot ajuta mama ce nu şi-a revenit niciodată după moartea surorii mele în urma unui chiuretaj făcut un medic mediocru, unul bun era greu de găsit şi nici nu se uita la noi dacă nu aveam bani. Tata se refugiase în alcool, banii pe care mama îi câştiga din croitorie se duceau  pe votcă, nici nu mai ştia săraca ce şi cum să mai facă să-şi ascundă vânătăile de mine. Tata o acuza că nu a educat-o bine pe sora mea şi că a ales cel mai prost medic din lume pentru avort. Chiar şi după ce sora mea a murit, medicul acela ne-a cerut banii pe serviciu. Care serviciu? Nu ştiam că până şi moartea e un serviciu şi costă. M-am gândit că, dacă mă lupt, o să fie mai bine. O vreme chiar a fost linişte în casă. Mama nu mai plângea aşa mult, doar tata trăia în lumea lui. Devenisem aşa de bun încât cel care avea grijă de mine, managerul meu îmi obţinea meciuri din ce în ce mai importante. Ultimul pe care îl obţinuse putea să mă transforme în capion pe ţară – Gala Campion. Nu ştiam nimic despre adversar, niciodată nu am vrut să fiu informat dinainte ce fel de om e, cum arată, care e povestea lui. Boxul era jobul meu, nu era o pasiune, era modul prin care ştiam eu să aduc liniştea în casă. Ştiu, sună ciudat. Aduci liniştea în casă luptându-te. Nu aveam nicio emoţie, niciodată nu am avut. Mama mă însoţea mereu la meciuri, dar nu se putea uita la mine când boxam. Era mai emoţionată decât mine cu Gala Campion, îmi zicea: Băiatul meu, o să vină televiziunile, o să te vadă toată ţara, să joci pentru sora ta, să câştigi. Pe tata nu-l interesa, dar la Gală a fost în sală. Meciul a început ca toate celelalte, adversarul nu era ieşit din comun, în primele două reprize, totul a fost normal. În a treia repriză a fost iadul. Of, doamne, arbitrul oprise repriza şi eu tot dădeam în adversar. Pentru câteva clipe luase chipul medicului care mi-a omorât sora. Şi am dat, doamne, am dat, până… Mi-a spus managerul că a murit în urma loviturilor de la cap. Nimeni nu se putea înţelege cu mine, nici eu nu puteam înţelege ce se întâmplă. Am înţeles doar când am ajuns la puşcărie, am înţeles că sunt un criminal… sunt un om resemnat, sunt o viaţă de regrete… nu mi-am omorât doar adversarul, mi-am omorât şi părinţii. Au murit în timp ce eram închis, de supărare. Mama a murit prima… tatăl a murit înghiţindu-şi voma, spunea după ce am intrat la puşcărie că acum chiar are motive să bea.

Of, ce nătâng sunt, îmi pare rău dacă v-am tulburat, mulţumesc pentru că m-aţi ascultat, simţeam nevoia să mă descarc. Eu la staţia asta cobor. Mi-a părut bine să vă cunosc, sper că aveţi aceeaşi părere.
Mirela îi întinse mână pentru a da noroc şi rămase uimită de cât de blândă era atingerea bărbatului. Se aştepta ca bătrânul să facă acelaşi lucru, dar remarcă într-o secundă că nu mai era în compartiment. Oare când o fi coborât? Doamne, povestea ăstuia chiar m-a absorbit.
– Domnule Costică, când a coborât celălalt domn?
– Care domn? Am călătorit singuri până acum. Of, v-ar fi prins bine să aveţi o carte la dumneavoastră, să o citiţi pe drum.
– Da…auziţi, ce staţie e aici?
– Gherla.

Un pumn de făină

Darius închise jurnalul, îl aruncă în fugă pe masă şi se duse valvârtej spre telefonul care suna deja de jumătate de minut. Cu mâna stângă la piept, ca şi când ar fi vrut să nu-i dea inima pe afară, inspiră şi expiră, îşi aşeză un zâmbet pe faţă şi ridică receptorul.
– Alo? Alo? Mama?
– Alo, Darius?
– A, ce faci Andrei?
– Bine, tot nu te-a sunat?
– Nu, încă aştept.
– Hai, vii la un fotbal?
– Nu, nu mă simt prea bine şi trebuie să-l ajut şi pe Radu la o temă la română.
– Nu te-am mai văzut de o lună, hai la o minge!
– Nu, acuma, poate săptămâna viitoare. Hai că mai vorbim, nu mai pot acuma. Te sun eu.

Darius puse receptorul în furcă, fără a aştepta un răspuns. Se lăsă pe podea, se ghemui, aidoma unui copil în pântecul mamei. Îşi apăsă stomacul cu podul ambelor palme, aşa cum apasă un grădinar pământul din preajma unei flori abia plantate. Un geamăt uşor, ca de om bătrân, străbătu camera semimobilată. Trebuie să-mi treacă, sunt mai tare decât durerea, îşi spune tânărul de 15 ani. Va veni Radu în curând şi nu trebuie să mă vadă aşa. Durere, te rog, dispari. Cu greutate, Darius se ridică şi se îndreptă înspre bucătărie. În drumul ce părea că nu se mai termină, deşi erau numai doi paşi, auzi soneria. Apoi, ca de obicei în ultima vreme, pumni puternici aproape scoteau uşa din ţâţâni.

– Darius, deschide uşa, ştiu că eşti acasă. Ai restanţă la întreţinere, când o plăteşti? Trec săptămânile şi o să te evacueze ăştia. Pumnii se opriră, vocea se auzea din ce în ce mai încet, dar cuvintele îi răsunau lui Darius în minte ca nişte tunete în miez senin de vară. Mai bine ţi-ai lua de lucru, pesemne mă-ta a uitat că are doi băieţi de când a plecat în Grecia. Şi-o fi găsit pe acolo vreun moş cu bani.

Mama băieţilor nu mai sunase de două luni. Plecată de jumătate de an, muncea cu ziua pe unde apuca, nu reuşea să agonisească nimic. Suna acasă când putea, când nu mai rezista de dorul copiilor. Se gândea că e egoistă dacă aruncă banii pe telefoane în loc să-i strângă şi să le trimită băieţilor. Ultima dată, acum două luni, le trimisese 200 de euro. Darius, cel mare, avea grijă de casă, devenise după divorţul părinţilor, bărbatul casei. Mama se destăinuia lui ca unui om mare. Până la urmă, Darius era un om mare, încărcat de poverile mamei, de neliniştile şi durerile sale, de grija celui mic şi de întreţinerea casei. Şcoala începuse de o lună. Din banii trimişi ultima oară de mamă, Darius plătise restanţele la întreţinere, lumina, apa şi telefonul. L-ar fi închis dacă nu i-ar fi trebuit, nu îl ţinea decât pentru apelurile mamei. Îi cumpără lui Radu cărţi şi caiete şi i se rupse inima când, după prima zi de şcoală, fratele său îi spuse că e băiat mare, a trecut într-a patra şi că nu poate merge oricum la şcoală, cu acelaşi ghiozdan rupt şi vechi de doi ani, pentru că râd colegii de el. Cum poţi să faci un copil să înţeleagă că, deşi faci tot posibilul să-i fie bine, câteodată nu e de unde? Tocmai de asta a plecat Maria în Grecia, singură şi fără niciun sprijin. A strâns bani mai multe luni, bani adunaţi din mila oamenilor, pentru că administratorul blocului pentru care lucra ca femeie de serviciu o concediase. Întârziase două ore când Radu avuse febră foarte mare. Nu ar fi fost primul copil care îi murea din cauza febrei şi simţea nevoia să stea alături de cel mic, măcar până îi scade temperatura. Administratorul nu a înţeles-o. Darius nu s-a plâns niciodată nimănui de greutăţile sale. Mergea şi el la şcoală, pentru că îi plăcea să înveţe, să citească şi să scrie şi pentru că acolo nimeni nu ştia ce se întâmplă în viaţa lui. Nu îi amintea nimeni că nu are ce să-i pună fratelui pe masă. Norocul a fost că s-a gândit să cumpere, cu puţinii bani care i-au mai rămas, un sac de făină şi unul de mălai. Îi ţinea ascunşi în dulapul din sufragerie, să nu-i vadă puţinii musafiri care îi treceau pragul şi pe care îi primea mereu cu inima strânsă că nu are ce să le ofere, în bucătărie. De ceva timp era îngrijorat pentru că mama lui nu mai sunase, se temea să nu fi păţit ceva pe acolo. Niciodată nu e uşor printre străini. Dejal, avea în minte discursul pe care îl va spune mamei când îl va suna. Mamă, stai liniştită, noi suntem bine, învăţăm bine şi nu avem probleme. Am plătit datoriile şi ne-au mai rămas bani. Da, da, stai liniştită, lunile astea ne-am descurcat de minune şi tot ne-au rămas bani. Da, mâncăm bine, stai liniştită, nu te agita, să nu ai din nou probleme cu inima. Ai şi tu grijă de tine, că dacă păţeşti ceva, cine mai are grijă de noi? Dacă nu ai de unde, lasă luna asta, nu trimite bani, ţi-am zis că mai avem. Nu vroia sub niciun chip să o sperie sau să îi pună sănătatea în pericol. La urma urmei, de ce i-ar fi spus?

Radu intră fulger în casă, punând punct gândurilor fratelui său.
– Ce faci, frate-miu, ce mâncăm azi? Am o foame de lup!
– Bună, Radu, cum a fost la şcoală? I-a plăcut compunerea doamnei învăţătoare?
– Da, da, ce mâncăm azi?
– Păi ce vrei, mămăligă sau turte?
– Vreau altceva, vreau pizza, nu am mai mâncat pizza de un an! Nu mai vreau nici mămăligă, nici turte. Numai asta mâncăm! M-am săturat! Nu mai vreau!
– Oamenii nu fac mereu ce vreau! Promit că atunci când trimite mama bani mergem la o pizza. Bine?
– Bine…
– Hai, spală-te pe mâini, imediat sunt gata turtele.
Cât ai zice peşte, Darius pregăti trei turte, le aşeză frumos pe o farfurie şi îl strigă pe fratele său. Cu foamea cât o gaură neagră, Radu se năpusti asupra lor.
– Poftă bună, Radu!
– Mersi! Usturoi nu avem, nu?
– Nu, nu mai avem…
– Tu nu mănânci?
– Am mâncat înainte să vii.
– Mereu mănânci de vreo  câteva săptămâni înainte să vin eu…ţie îţi faci mai multe turte? îţi faci o mămăligă mai mare?
– Hai, Radu, ştii că nu e aşa…
– Abia aştept să vină mama…
Darius îl privea pe fratele său mâncând şi înghiţea în sec. De-ar şti Radu, se gândi el ferindu-şi privirea de fratele său.

O săptămână mai târziu, în apartamentul familiei Lupaşcu, telefonul zdruncina pereţii.
– Alo?
– Da, răspunse o voce piţigăiată de femeie.
– Cine sunteţi?
– Cine sunteţi dumneavoastră? Eu sunt Lupaşcu, Maria, mama băieţilor, proprietara apartamentului. Unde sunt băieţii mei? Cine sunteţi?
– Doamna Lupaşcu… eu sunt asistent social, Elena Răducan.
– Ce caută un asistent social în casa mea? Vreau să vorbesc cu băieţii mei. Daţi-mi-l pe Darius la telefon! strigă disperată femeia.
– Doamnă, Darius nu se simte tocmai bine…
– Vreau să vorbesc cu Darius, unde e?
– Doamnă, Darius a dezvoltat o formă foarte gravă de ulcer, nu a mâncat mai mult timp! Femeia îşi alegea cu grijă cuvintele, dar în capul mamei, vocea ei răsuna din ce în ce mai piţigăiat.
– Doamne, nu se poate, e bine? Unde e?
– Din păcate, nu e bine… l-am găsit prea târziu. Am auzit că sunteţi în Grecia, pregătiţi-vă bagajele. Numai dumneavostră mai puteţi avea grijă de cel mic… Darius nu mai este…

Luni mai târziu, Radu găsi ascunsă, în spatele celor doi saci din dulapul din sufragerie, agenda lui Darius. Nu reuşi să citească mai mult de primele rânduri. E a cincea zi de când nu am mâncat, încă mă ţin bine, deşi, uneori mă doare stomacul ăsta ca naiba. Mi-e tare frică să nu se termine sacii ăştia şi mama nu mai dă niciun semn… nu vreau să spun la nimeni că numai mămăligă şi turte îi pun pe masă lui Radu, mamei nu i-ar plăcea să mă plâng cuiva, nu vreau să sufere sau să facă alt preinfarct… Radu mi-a reproşat şi azi că nu mănânc cu el, îl mint în continuare că mănânc înainte să vină el de la şcoală, el crede că mănânc mai mult decât el…poate va înţelege într-o zi cât valorează un pumn de făină şi că pe al meu i l-am dăruit lui.

Mesaj de dincolo

Sună telefonul ăsta ca la nebuni. De parcă lumea nu ştie că sunt pasăre de noapte, că-mi place întunericul şi liniştea din el şi că ziua dorm să-mi fac liniştea mea. Da, număr necunoscut, poate e cineva care nu-mi cunoaşte stilul, doar aşa are o scuză.

– Mda.

– Doamna Ramona?

– Mda.

– De la Fan Courier sunt.

– Mda, a ajuns coletul?

– Da.

– Şi când ajungeţi la mine?

– Păi, eu sun de jumate de oră la interfon. Nu sunteţi acasă?

– A, ba da, dormeam. Sunaţi acum să vă deschid.

Când dorm, poţi să tragi cu tunul lângă mine. Sau să mă suni de 100 de ori, să suni la interfon, fix sau mobil. Mama mereu se enervează când îi spun să mă trezească. Odată am avut 134 de apeluri de la ea.

Ei, ce să fac, împart somnul cu morţii şi, probabil ei cu mine. Mă ridic din pat cu greu, nici nu-mi simt picioarele şi corpul după seara de ieri, umflată, cu părul răvăşit mă îndrept înspre uşă.

– Asta e pachetul dumneavoastră, doamnă. Îmi spuneţi seria buletinului, vă rog?

Pff, câte mai vrea ăsta de la mine? Oare cât o fi ceasul? Oricum nu contează. Până diseară mai e, mai am timp. Oare să o sun pe mama? Nu, probabil aş agita-o. Da, mai bine nu, o să afle singură. Of, unde am aruncat oare portofelul ăla? A, stai să vezi că trebuie să-l şi plătesc. Fain aşa. Dă-l naibii de buletin. De ce îl caut când ştiu seria?

– Rt 098112.

Vecinul de pe palier tocmai deschide uşa, ca de obicei când vede mişcare în bloc. Face asta de 40 de ani. Bine că stau doar de cinci ani aici. Se agită, vine înspre mine şi zice:

– Raluca, mai trebuie să vină alt pachet? Ca să ştiu dacă să fiu pe fază în cazul în care nu ai să fii acasă.

– RAMONAAAA, nu Raluca, nu Roberta, nu Roxana. RAMONA!!! Am urlat cât m-au ţinut plămânii. Stau de 5 ani aici şi mă botezaţi zilnic! Ce e aşa greu de reţinut?

– Nu sunteţi doamna Ramona? s-a gândit şi băiatul de la Fan Courier să mă întrebe. Ziua mea începea perfect. Cu doi oameni pentru care sunt altcineva. M-am abţinut să nu-i sar la gât, i-am zâmbit sec, răspuns rece:

– Cât trebuie să vă dau?

Omuleţul din faţa mea aproape că ţopăi înspre mine, atins de o bucurie pe care nu mi-o explicam.

– Doamnă, nu trebuie să-mi daţi nimic. Uitaţi aici, au plătit ei. A început să-mi bage hârtia în ochi de parcă îmi arăta cea mai mare realizare a lui din ultima vreme. Numai chef să mă concentrez la foaia aia nu aveam. Am semnat-o repede şi am luat pachetul. Hmm, destul de uşor. Sper să nu am probleme.

Omuleţul zâmbea în faţa mea de parcă aş fi fost o minune. Eh, oamenii mai zâmbesc şi când or ceva. Nu se mişcau din faţa uşii, nici el, nici vecinul. Când nu ai ce face, e important să ai agenda plină cu treburile celorlalţi. Sau când eşti bătrân.

Slavă cerului că eu am avut ce face şi nici nu o să ajung bătrână.

– Doamnă, vă mulţumesc că aţi apelat la ….

Azi e o zi în care nu vreau să vorbesc. I-am închis uşa omului în nas şi m-am târât alene, cu pachetul în braţe înspre bucătărie. Prima cafea pe ziua de azi. Aşez pachetul pe masă, îmi aprind o ţigară. Nu dau înapoi. Sunt buni băieţii de la Fan Courier. Să-mi ajungă un colet de aseară până acum e ceva. Mda, l-am sunat şi eu pe Victor, are el relaţii bune. Bine că a ajuns. Pentru prima dată, cafeaua are alt gust. Da, fără zahăr. Ce rost avea să cumpăr aseară şi zahăr? E 12.00, cred că pe la 17 sunt la mare, poate mai repede dacă nu e aglomerat. Unde o fi lopata aia? Mă duc să caut după ce fumez. Niciodată nu am avut stare când am fumat. A trebuit să mai fac ceva, să vorbesc la telefon, să scriu, orice, numai să mai fac ceva.

O, ia să vedem ce mai e prin agenda asta. Hmm, de fapt e o idee bună să scriu câteva rânduri.

După 7 ore, o tânără fu găsită împuşcată, la câţiva metri de mare, într-o groapă săpată special, lopata o demonstra. Nimeni nu bănuia că nu e crimă. Eh, or să citească ei şi mesajul din agendă cândva. Nu mai puteam trăi după seara trecută.

Acum cântecul s-a sfârşit

Iulian încerca să-şi schimbe viaţa. Nu se putea manifesta în aglomerata capitală, cuvintele nu ieşeau din el. Prea multă poluare, prea multă gălăgie pentru sufletul unui poet dornic să-şi pună sufletul pe tavă. Ploile nu mai erau de ajuns pentru a şterge praful aruncat de cei care îşi ascunseră frumosul din ei de ochii unei lumi materiale, în care banii erau singura plăcere.  

Sufletul său de artist îi cerea cu disperare linişte şi Euterpe… Bucureştiul nu era locul propice. Buşteniul avea ceva din inima lui, avea natura şi sensibilitate.

Ajuns în faţa cabanei, se uită de jur-împrejur şi admiră priveliştea. Aerul rece îi străbătea trupul firav şi îi curăţă mintea de amintiri. A închiriat camera pe termen nedeterminat. Patroana cabanei se arătă o femeie primitoare şi înţelegătoare, nutrind o adevărată admiraţie pentru scriitori. Era mândră că cineva ca Iulian îi trecea pragul şi căuta inspiraţia la lumina felinarelor cabanei sale. Camera pe care o închiriase era destul de neîncăpătoare, la fel de mare cât bucătăria sa din Bucureşti, dar acest lucru nu-l deranja. Îşi aşeză bagajul la intrare şi se întinse pe patul tare de lemn, cu mâinile sub cap, ca şi cum ar susţine greutatea lumii în ele. Aruncă o privire prin cameră. Ochii îi căzură pe măsuţa din lemn din faţa ferestrei. Se ridică şi se îndreptă spre ea. O atinse cu atâta tandreţe, ştiind că ea va fi martora principală a ideilor ce îi vor invada următoarele zile. Praful i se lipi de degetele fine, dar îl îndepărtă cu zâmbetul pe buze. Nu era acelaşi praf cu care se obişnuise. Lângă pat, o carte uitată pe noptieră îi atrase atenţia. Poezii de Magda Isanos. Deschise cartea unde era îndoită foaia şi citi:

„Acuma cântecul s-a sfârşit

Acuma cântecul s-a sfârşit.
Nu ştiu de-i bine ori rău.
Din frunze-am cântat.
Dumnezeu, lânga mine stând, mi-a şoptit.

De fapt nu era Dumnezeu, era pom.
Şi câteodată-avea glas de om.
„Sărbătoreşte, mi-a spus el, aceste
câmpii dezmierdate şi creste…”

Şi ca o pasăre neînvăţată
m-am apucat sa cânt. Eram mirată
şi bucuroasă, şi nici n-am simţit
cum trece anotimpul fericit!

Zburaţi, cântece, zburaţi departe,
scuturaţi-mă de pământ şi moarte,
şi preamăriţi natura-n care încă
e linişte şi-nţelepciune-adâncă.”

Puse cartea pe noptieră şi se apropie de fereastră zâmbind. Da, aici e de mine!

Admiră arhitectura clădirii din faţă şi remarcă draperiile maronii trase la etajul 1, deşi uşa balconului era larg deschisă. De ce ar vrea lumea să nu intre razele soarelui în casă şi să-ţi încălzească sufletul?

Îşi scoase din bagaj stiloul şi caietul, nivelându-i cu grijă foile albe. Se întinse iar pe pat.

Luna îşi făcea simţită feeria. Iulian deschise ochii şi se uită la ceas. Era aproape de miezul nopţii. Ora care, în trecut, era apogeul inspiraţiei sale. Din apropiere, o melodie tânguitoare îi atingea auzul. Se apropie de fereastră şi atunci o văzu.

Aşezată în faţa pianului, abia atingându-i clapele, se vedea chipul unei fecioare. Lumina îşi făcea loc printre draperiile maronii, scoţând la iveală silueta tinerei, părul lucios, negru şi lung ce i se scurgea pe umerii dezgoliţi ca o cascadă. Pielea albă părea să nu ţină cont de trecerea timpului, niciun rid nu-i trăda vârsta sau vreo apăsare a sufletului. Iulian îşi găsise muza. O frumoasă pianistă. Zâmbi şi îşi spuse: Nu există coincidenţă..totul se întâmplă cu un scop…

Se aşeză la măsuţă şi o privi ore întregi. Sunetele muzicii ei, sunetele ce ieşeau de sub degetele tinerei muze, deschideau în Iulian cele mai ascunse şi încătuşate uşi ale cuvintelor. Înainte să-şi dea seama, muzica se opri, frumoasa dispăruse.

Cu stiloul în mână, Iulian se uita încă spre draperiile maronii, în speranţa că o va revedea. În mintea lui, începuse uraganul. Ideile se izbeau agresiv una de cealaltă.
Cuvintele se scurgeau pe pagini, aşa cum lasă urme o ploaie musonică. Foile se umpleau vâzând cu ochii. Înspre dimineaţă, Iulian avea aproape un caiet întreg de poezii. Cu o satisfacţie pe care doar un artist care şi-a găsit muza o poate resimţi, îşi spuse: Imediat ce mă trezesc, mă duc să-i arăt frumoasei mele ce trăiri poate inspira..

Se trezi la jumătatea zilei, cu capul greu, obosit, dar cu inima împăcată şi cu o stare de extaz pe care nu o mai simţise niciodată. Se îmbrăcă repede, luă caietul şi ieşi grăbit din cabană.
Sper să se bucure, se gândi.

Aproape că alergă până la etajul 1 al cabanei din faţă. Îşi trase sufletul într-o doară şi bocăni la uşă agitat. Nu se auzea nimic. Iulian insistă. Din spatele lui se auzeau paşi.

– Bună ziua, domnule! Vă pot ajuta cu ceva? Doriţi o cameră?

– Bună ziua, da, mă puteţi ajuta..nu vreau nicio cameră… aş vrea să vorbesc cu domnişoara brunetă care stă aici… eu stau vis-a-vis, sunt scriitor şi azi noapte m-a inspirat frumuseţea şi muzica ei şi aş vrea să-i arăt ce am scris..

Patroana se întunecă brusc. Se întoarse cu spatele la Iulian şi spuse repede:

– Domnişoara pianistă nu mai stă la noi… Credeam că ştiţi povestea… Domnişoara era foarte bolnavă şi a vrut să-şi petreacă ultimele zile în linişte… deşi o lăsase şi vederea, nu a încetat să cânte… azi noapte, după o ultimă demonstraţie, s-a dus…

Iulian abia se mai putea ţine pe picioare…  Scăpă caietul, foile s-au împrăştiat pe podea. Deasupra tuturor, ca o mărturie, se puteau citi una dintre poezii.

„Îngerul

Şi-un rai arunc spre corpul tău
Minuni sub chip de liliac;
Şi îngerul de la Buşteni
Azi îl trimit la tine-n prag.

Să-ţi vadă el fiorul meu,
Să-ţi spună el ce vreau să-ţi spun,
Căci visul nu mai e al meu;
Visul e-al unui nebun…

Acum păşeşte pe-al meu hol.
Pe buze-i stăruie un „nu”
Ai vrea să pleci aşa că-ţi spun
Că îngerul ce ţi-l trimit eşti …TU!”

P.S. Poezia din final nu îmi aparţine, mulţumesc autorului pentru că mi-a permis includerea ei aici.