Arhive pe categorii: Proză

Vineri, 13

In acel moment, mai degraba un moment vizual, in care observi santul si, mai apoi, delusorul pe care urmeaza sa-l escaladezi, nu simti nimic. Nici teama, nici tristete, nimic. Te-ai astepta ca toti sa tipe, sa urle, dar nu se aude nimic. Nu pentru ca nu ar mai fi fost acolo, nu pentru ca si-ar fi dat seama ce se intampla, nu pentru ca ar fi inghetat. Poate intrebarea de baraj era: ce urmeaza dincolo de deal? Vom zbura si apoi vom ateriza sau vom zbura si ne vom rasuci de suficiente ori incat sa urcam? Nu mi-a trecut toata viata prin fata, nu m-am gandit cui as fi vrut sa-i spun c iubesc si nu am facut-o, nu am avut vreun gand. Cred ca mi-am amintit de vremea pe cand eram in burta mamei: fara culori, fara sunete, fara idei. Pozitia embrionului a fost tot ce-am putut face, o pozitie a sinucigasului in asemenea cazuri. Preferam moartea in locul unei poveri pe umerii altora, daca rezultatul ar fi fost o paralizie. Am mintit. Asta a fost gandul pe care l-am avut. Nu-mi amintesc de cate ori ne-am rasturnat, probabil dealul s-a gandit sa ma certe pentru ca l-am pasit incaltata si m-a lasat fara constiinta.

E important, cat respiri, sa le spui celor care conteaza cat de importanti sunt pentru tine. Le poti dovedi prin fapte, dar, uneori, vorbele pecetluiesc. Multumesc cerului ca mi-a dat ocazia sa-i mai spun mamei macar o data ca o iubesc si celui care m-a scos pe brate, lesinata, din masina, ca este eroul meu!

10423341_286703818175337_397605002_n

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Proza scurtă, Proză

Cicatricea – roman în lucru

Maya iese în lume după o lungă absență.

Am hotărât ca jumătate din roman să fie publicată pe blogul: http://cicatricea.wordpress.com/.

Pentru a nu pierde niciun capitol din ceea ce va fi postat și a fi la curent cu toate noutățile referitoare la Cicatricea, dați like paginii https://www.facebook.com/pages/19-trandafiri-sau-despre-realitatea-din-vis/251227368247975

Sper că v-a fost dor de Maya! 🙂

 

citate_1

Scrie un comentariu

Din categoria Proză

Scrisoare către Moş Crăciun

Iulian aproape înghiţea şoseaua ce ducea înspre satul în care locuiau bunicii, înspre marginea aceea de lume agăţată în cui. Soarele se despărţise de ceva timp de pământ, dar tânărul parcă vedea mai bine în acea noapte decât în toate zilele senine. Se uita doar în faţă, de parcă încerca să-l zărească. Avea chipul crispat, îi apăruseră peste noapte atâtea riduri, încât dacă te uitai la el, parcă vedeai munţi şi râuri. Nu zicea nimic, doar conducea. Iulia se uita la el pe furiş, cu inima în a lui şi din când în când îi atingea uşor mână. Avea în plan să-şi viziteze bunicul, doar era prima zi de Crăciun, vroia din tot sufletul ca acesta să-i cunoască aleasa inimii.

Iulia nu mai fusese la nicio înmormântare. Acum goneau amândoi înspre cea a bunicului lui. Ei îi era teamă de voalul negru ce stătea pe uşile îndoliaţilor, de lemnul în care ne întoarcem de unde am fost luaţi, de corpuri lipsite de viaţă. Îi era şi mai teamă să-i spună asta lui Iulian, mai ales acum. Nu vroia ca el să-şi facă griji şi din cauza ei. Trebuia să pară de gheaţă, să îi arate lui că moartea e doar despărţirea corpului de suflet şi nu despărţirea noastră de cei dragi. Îi era şi mai teamă de ce avea să vadă acasă, la bunici. Lume îmbrăcată în durere, lacrimi şuvoaie şi un brad sărăcios de Crăciun, sub ale cărui crengi, dorinţele şi speranţele lăsate fuseseră ignorate.

Cu privirea pierdută, Iulia încerca să-şi ascundă ochii înlăcrimaţi lipindu-şi nasul de geamul maşinii. Vedea cât cuprinde, o mare neagră şi, pe alocuri, case în care o veioză aducea ceva viu. Apoi, iar negru. Pânâ şi zăpada era neagră. Dintr-o dată, îngheţă şi inima începu să-i bată cu atâta putere, de parcă nu îi mai suporta trupul. Văzu doliu pe o uşă. Îl văzu pentru că afară, în faţa casei, aleea de la poartă până în uşă era presărată de lumănâri mici. Instinctiv, îl luă pe Iulian de mână. Îşi spunea în gând să se liniştească, tot aşa avea să fie şi la bunicul său şi trebuia să facă faţă. Îşi spunea să fie tare, să nu îşi plângă ei de milă, să-şi depăşească temerile. Nu pentru ea. Pentru el. Bunicul nu era primul care pleca, bunica părăsind lumea cu un an înainte. Nu avuse ocazia să o cunoască.

– Crăciunul e blestemat pentru mine, bunica a murit a doua zi de Crăciun, anul trecut, spuse Iulian, încercând să-şi controleze lacrimile. S-a luptat ce s-a luptat cu nenorocitul ăla de cancer, până a dat-o gata. Datorită lor, bunicilor, iubeam până anul trecut sărbătoarea asta. Mereu mă puneau, când eram mic, să las o scrisoare Moşului sub brad. Aşa făceau şi ei. Tot timpul erau trei scrisori sub brad. Acuma e doar durere. Urăsc Crăciunul! Dacă am fi venit de aseară… poate îl mai prindeam…pe tataia…

Casa bătrânească avea ceva magic în ea. Oamenii erau demni în faţa durerii, plângeau liniştit, iar Iulia îi auzi imediat ce coborî din maşină:

– Era bătrân, Dumnezeu să-l ierte… S-a dus după Maria lui, că tare a mai plâns-o… păcat că s-a dus tocmai acum, de Crăciun…Săracul Iulian, Crăciunul nu va mai fi niciodată la fel pentru el.

Iulia rezistă mult mai bine decât se aştepta şi căpătă forţe nebănuite. Fu tot timpul lângă Iulian, susţinându-l cum crezu ea mai bine. Încercă să fie tare pentru el, se gândea că dacă ea cedează, o urmează şi el numaidecât. Plânse fără ca Iulian să o vadă şi se ocupă, alături de femeile din sat de toate cele necesare. Înmormântarea avu un aer încărcat de regrete şi, în acelaşi timp, de o linişte divină. Întorşi acasă, Iulia încercă să-l convingă pe bărbat să se odihnească, nu mai dormise din ajunul Crăciunului. În timp ce acesta căzu pradă somnului, amintindu-şi secvenţe din copilăria petrecută alături de bunici, Iulia deretecă prin casă. Se gândi să despodobească bradul, oricum casa avea să fie de acum înainte pustie. Vroia să-l scutească pe Iulian de durerea pe care o resimţea de fiecare dată când trecea pe lângă brad. Strânse toate bomboanele care împodobeau bradul, gândindu-se la ce fusese în sufletul bătrânului în momentul premergător plecării. Îl găsise o vecină în dimineaţa aceea, nemişcat şi rece, aşezat pe fotoliul ros de molii şi de timp, de lângă brad. Avea un zâmbet ce aducea a mulţumire.

– Ce prostie… cum să fi avut un zâmbet de mulţumire? îşi amintise Iulia vorbele femeii care-l găsise pe bătrân. A murit singur şi departe de cei dragi. A murit singur în Ajun… spuse cu voce tare Iulia, scrâşnind printre dinţi. E nedrept! Îşi duse repede mâna la gură, realizând că Iulian doarme. Încercă să ridice ghiveciul în care era sădit brăduţul, bunicul nu tăia niciodată brazii, vroia să-i sădească imediat ce era posibil în grădina din spatele casei. Toţi brazii se prinseseră, ajunseseră deja şi în grădinile vecinilor, însă pe aceştia nu îi deranja. Le plăceau să spună că au pădurea lor. Nu ridică bine ghiveciul, că de sub el, căzu ceva. Iulia lasă bradul din mână şi se aplecă. Era un plic vechi şi murdar. Îl deschise şi înmărmuri. Se aşeză pe fotoliu şi citi. Inima i se strânse ghem şi plânse în hohote. Termină de citit, zâmbi a mulţumire şi a linişte şi, cu o lumină nefirească în ochi, se îndreptă înspre patul în care se odihnea Iulian.

– Dragul meu, trezeşte-te! E important, trezeşte-te! îl sopţi Iulia, sărutându-l pe frunte. Tradiţia s-a păstrat şi de Crăciun se întâmplă miracole.

Iulian se trezi uitându-se aproape cu ură la femeia din viaţa lui, neînţelegându-i reacţia.

– Da, mi-au murit bunicii, halal miracol! izbucni el.

– Uite, citeşte asta… îi lăsă plicul pe pat şi se retrase. Iulian îl desfăcu şi de la primul rând, lacrimile începură să-i curgă.

Moşule,

Aproape că nici nu vroiam să-ţi scriu… ce aş fi putut să-ţi cer? Anul trecut nu ştiu dacă m-ai ascultat, dacă ai citit ce-am scris… Ai citit doar ce a scris Maria…  să o scapi de durere. Eu te-am rugat să faci să fie bine pentru ea. Nu mă aşteptam că cel mai bine o să-i fie sus. Am pierdut femeia pe care am iubit-o atâţia ani, femeia cu a cărei frumuseţe fizică şi interioară trebuia să mă obişnuiesc în fiecare zi… Maria mea…

Moşule, poate nu mai am niciun drept să-ţi scriu, sunt bătrân, mă lasă vederea şi îmi tremură mâinile. Picioarele nu vor să mă mai ţină până la cimitir să-mi petrec timpul cu Maria mea pe cât de des mi-aş dori. Moşule, tot ce îmi doresc e să o revăd şi să fim iar tineri…  Dacă exişti şi dacă ai inimă, fă un miracol în noaptea asta. Vreau să o văd, să o sărut şi să alergăm, ca atunci, demult tare, prin lanul de lucernă.

Fii bun, Moşule, ai grijă de Iulian şi de fata pe care o iubeşte. Sunt sigur că e cea mai bună alegere pe care el ar fi putut-o face. Mă bucur că am cunoscut-o, e un înger de fată, îmi aminteşte mult de Maria mea. Să le fie bine şi să fie sănătoşi, să se iubească mult, au binecuvântarea mea şi, dacă Maria ar fi cunoscut-o, ar fi avut-o şi pe a ei. Să nu-i laşi, Moşule, să mă plângă, să faci cumva să afle că acum sunt fericit, că există magie de Crăciun, că se întâmplă miracole şi că eu sunt acum… cu Maria mea…”

4 comentarii

Din categoria Proza scurtă, Proză

Şi stau

Şi mă gândesc la ce a fost şi la ce mai urmează, cât mai urmează.

Cum să fac să nu treacă ziua de azi pe lângă mine, cum să fac să-mi aduc aminte de ea peste un timp. Aş şti ce să fac, dar până şi plimbatul costă.

Mai este până la salariu, trebui să fac economii! Stai aşa, care salariu? Nici măcar nu este vreunul.

Nu am salariu, dar chiria şi întreţinerea nu pricep asta. E simplu, prefer patru pereţi şi un acoperiş sau doar cerul deasupra-mi? Cu mâncarea mă descurc, e bine că măcar organismul meu nu-mi face figuri, nu e pretenţios şi nu are pofte.

Vine iarna cu frigul ei cu tot. E bine că papucii mă mai ţin, la câte reparaţii au fost supuşi. Nu trebuie să mă avânt să iau alte haine, cele pe care le am îmi sunt suficiente şi până la urmă, cât de grea poate fi iarna asta?

Dar bradul, oare vor fi bani de brad? Eh, dacă nu vor fi, tot voi putea să ies pe stradă şi să văd unul, să-i simt mirosul. De ce aş vrea să am unul tăiat şi împodobit în casă? Mai bine, îmi iau nişte acuarele şi îl desenez, aş ieşi mai ieftin. Dar cadouri? Doamne, vreau să le dau celor apropiaţi cadouri, să le aduc puţină bucurie. Trebuie să-mi pun mai mult mintea la contribuţie, să fie ceva frumos, unic şi… făcut de mine şi să mă rog să-mi aprecieze originalitatea. Sărbătorile astea nu vor avea izul celor din copilărie, dar fiecare lucru are un început.

Unde să mă duc de Crăciun sau de Anul Nou? Eh, ori mi le petrec cu proprietara, ori strâng bani să mă duc acasă. Ah, proprietara, trebuie să-i cumpăr cadou, la ea nu cred că ar merge cu originalitatea şi nici măcar de ziua ei nu i-am luat ceva.

Am aplicat oare la toate joburile pentru care aş fi potrivită? Să nu uit să verific la fiecare 10 minute dacă a mai apărut ceva! Sper să mă cheme la interviuri în aceeaşi zi, să nu-mi fac abonament la Ratb doar pentru unul singur.

Trebuie să ies să cumpăr pâine, poate nişte ouă. Nu am probleme cu băutul apei de la robinet, până la urmă, unii beau şi din Dâmboviţa.

Trebuie să-mi prietena şi să o ascult, probabil are şi ea atât de multe probleme, încât nu am să apuc să-i spun ce mă roade pe mine. Oricum o sun, e bine să ai prieteni şi să fii lângă ei, să nu te trezeşti singur cuc la un moment dat.

Să  sun şi pe mama, of, da, să o sun, sper să nu-mi dea veşti proaste. Nu-mi place de mama şi de tata când sunt trişti. Mai bine mi-ar spune că au vorbit cu Moş Crăciun şi că trebuie să mă grăbesc cu scrisoarea.

Bine că nu mă mai doare momentan niciun dinte, să mai dau bani şi pe scos! Dacă o să mă doară, am să-l scot cum îmi scotea tata dinţii de lapte, cu o aţă! Nu costă şi de durut, îmi amintesc, nu doare prea tare!

De ce te doare sufletul, copile?
Nu asta ţi-ai dorit?!?!

Când erai mică, îţi plăcea să stai mai mult cu prietenii, decât cu familia.
Acum stai.

Dacă te-ar întreba, acum, cineva: Tu ce visuri ţi-ai omorât pe drum? – ce ai răspunde?

Ioana, mulţumesc pentru idee! 🙂

2 comentarii

Din categoria Proza scurtă, Proză

Duminica păcatului sau cum să-ţi amputezi sufletul

Încet, încet, întunericul se lăsa învins de o lumină difuză. Lui Marian îi era greu, totuşi, să deschidă ochii. Mişcă mâna involuntar. Ca o mănuşă, o altă mână i-o acoperi.
– Suntem aici, bunicule, stai liniştit, se auzi un glas de băiat ce părea dintr-o altă lume. Bătrânul îşi recunoscu nepotul cu greutate.
Vru să întrebe ce se întâmplă, unde este, de ce nu-şi poate deschide ochii, dar cuvintele i se opreau înainte de a-i ajunge pe buze.
– E şi bunica aici, vino bunico mai aproape, cred că îşi revine, îi făcu semn femeii ce se odihnea după o noapte nedormită, pe singurul scaun din salon. Femeia ajunse anevoios lângă patul bolnavului. În faţa ei, omul alături de care îşi petrecuse ultimii 50 de ani din viaţă, iertându-i toate trădările pentru a îşi creşte copilul într-o familie, după credinţa ei, adevărată. Singurul lor copil, o fată era bucuria mamei, motivaţia ei de-a lungul anilor. Marian fusese mereu un om rece, acuzând viaţa pentru toate lipsurile ei, fără a-i oferi nimic la schimb. După naşterea Mihaelei, Marian căzuse în patima alcolului, neglijându-şi de multe ori familia. Mama muncea zi şi noapte, neputându-se baza pe singurul bărbat în care îşi pusese cea mai mare încredere. Nu a recunoscut niciodată în faţa copilei sale cât de dure îi erau zilele în care tatăl colinda toate localurile de prin sat şi nopţile în care nu venea acasă. Mereu îi spunea că e plecat cu munca, ca să-i poată oferi tot ce are nevoie pentru a-şi continua studiile. Mihaela nu s-a îndoit niciodată de spusele mamei sale şi îşi iubea tatăl cu disperare. Se gândea că aşa e el, aşa e modul lui de a iubi, rece şi distant, ca şi cum nu ar exista. Poate aşa sunt bărbaţii, nu vor să-şi arate chipul sensibil, se gândea fata. Nu era departe de adevăr, era un copil foarte dorit de amândoi părinţii. Dar alcoolul îţi ia minţile şi nu mai vezi drumul bun, nu îţi mai cunoşti priorităţile, nu îţi mai recunoşti visurile. În urmă cu 20 de ani, Mihaela se căsătorise cu un tânăr din sat, de aceeaşi condiţie modestă ca şi a ei, dar cu aspiraţii demne de toată aprecierea. Încercau amândoi, fiecare după puterea lui, să agonisească bani şi să-şi ridice o căsuţă, oricât de mică, să fie căminul potrivit pentru Liviu, copilul ce abia li se născuse. Nu s-au bucurat mult timp de băiat, o ţigară aruncată la întâmplare, nu se ştie de care dintre ei, le-a oprit viaţa, casa în care se aflau arzând până la temelii. Liviu era acasă la bunici, ajutându-i pe aceştia să taie lemne şi să le aşeze în şopron pentru iarnă. Avea 9 ani când şi-a pierdut părinţii. Moartea fiicei sale l-a îndepărtat, într-un mod neaşteptat şi nesperat pe Marian de alcool, îndreptându-l cu faţa înspre biserică. Nu la mult timp după, a fost diagnosticat cu diabet şi a simţit pe propria piele ce înseamnă să fie cineva acolo când ai nevoie. Se implica, alături de Maria, cum putea la treburile casei şi încercau să-l crească pe Liviu. Nu vorbeau niciodată despre trecut, despre regrete şi nici despre cum ar fi fost dacă.
– Mariane, Mariane, mă auzi? şopti gâtuită Maria, de parcă o sugruma un şarpe.
O auzea, dar nu îi putea răspunde. Încercă să se mişte, să se ridice, dar nu se simţea întreg. Simţea cum un picior i se zbate în gol.
– Bunico, cred că ne aude… doar că nu ne poate răspunde acum, spuse tânărul de 16 ani. Cred că e mai bine să-l lăsăm să se odihnească. Eu mă duc acasă, dau mâncare la animale, verific să fie toate în ordine şi revin. Rezişti?
– Du-te, dragul mamei, noi nu o să plecăm nicăieri. Ne găseşti aici, unde ne laşi.
– Bunicule, te pup, ai grijă de bunica! Vin repede! Pa, bunico!
– Pa, Liviu, mergi cu Domnul.
Maria rămase singură cu soţul ei în salon. Nu-i ieşea din cap că nu are cu ce plăti spitalizarea. Totuşi, altceva o măcina şi nu o lăsa în pace.
– M..Ma..
– Mariane! Sunt aici, stai liniştit!
– Ma…Maria…ce-am păţit? reuşi Marian să articuleze, după chinuri şi încercări ce nu păreau a da vreun rezultat. Ce zi e azi?
– E duminică…Of, Mariane, te-am găsit leşinat ieri în casă, Liviu a sunat la salvare şi ai ajuns direct la urgenţe…
– Maria…nu vreau să vă mai fac probleme…de s-ar termina viaţa asta…
– Păcătuieşti, Mariane, păcătuieşti…
– Ia zi, ce am, am să mor?
– …Ştii doar de diabet, îl ai de mai mult timp….şi…e mai grav ca de obicei…şi…
– Şi?
– Dacă nu te operau, mureai. Ai făcut o infecţie la picior…şi…
– Nu mă doare niciun picior, Maria.
– Nu te doare, pentru că…au tăiat infecţia. De deasupra genunchiului au tăiat-o…acum eşti sedat, dar o să te doară tare.
– Vrei să spui că nu…că nu mai am un picior? Că sunt olog? Că nu am să mai pot merge? Că o să fiu o povară? izbucni Marian în lacrimi.
– Dumnezeu nu ne dă niciodată mai mult decât putem duce. O să ne descurcăm noi cumva.
– Doamne, de ce mă blestemi aşa tare, Doamne? Întâi copiii, acum şi piciorul…ce mai urmează? N-am mai pus gura pe băutură de atâta timp şi încă mă pedepseşti…
– Poate nu trebuia să pui niciodată gura pe băutură, dar nu e timp de reproşuri şi regrete. Trebuie să ne mobilizăm, să vedem ce trebuie să facem de acum încolo, să fie bine, mai ales pentru Liviu, bietul de el….
– Of, Liviu, nu vreau să fiu o povară, nu vreau, am fost suficient toată viaţa mea. Te rog, Maria, mă simt obosit, lasă-mă puţin singur. Du-te şi tu acasă, nu-l lăsa singur pe Liviu, e doar un copil.
– Mariane, Mariane, de-ai fi fost toată viaţa aşa…Hai, că mă duc. Să-ţi aduc ceva?
– Doar veşti bune…
– Bine, mă întorc repede.

Rămas singur, bătrânul de 68 de ani trecu, în mai puţin de zece minute, prin toate etapele durerii. Nu-l durea că nu mai avea un picior, că avea să-şi petreacă toată viaţa într-un cărucior, ci faptul că va fi dependent de familie. Nu toată viaţa am făcut-o pe Maria să sufere? Mereu a avut grijă de mine, a îndreptat toate prostiile mele. Am fost norocos că Dumnezeu mi-a scos în cale o femeie cuminte, care m-a acceptat aşa cum sunt. Nu o pot chinui şi acuma, trebui să fac ceva. Nu mai e nici ea în putere ca pe vremuri. Of, sărmanul Liviu, s-a ales cu doi bătrâni pe capul lui de care trebuie să aibă grijă! Vorbesc prostii, numai de mine ar trebui să aibă grijă! Nu, nu vreau să aibă nimeni grijă de mine, aş fi doar un egoist, cum am fost toată viaţa! Maria încă se poate deplasa singură, poate face treabă…dar eu? Toată viaţa i-am chinuit pe cei dragi…Cum să fac să nu mai fie aşa, să-i scutesc măcar de data asta, să nu fiu deloc o povară pentru ei? Luminează-mi mintea, Doamne, lumineaz-o….

Maria se ţinu de cuvânt şi nu întârzie mult timp pe acasă. Făcu în grabă nişte turte şi se întoarse, neîntârziat, la soţul ei.
– Mariane, ţi-am adus nişte turte, mamă…
– Cine e Marian? Tu cine eşti? Ştii cu cine vorbeşti!? Eu sunt Vlad Ţepes! Cum îndrăzneşti să-mi spui aşa? Afară cu tine, slugă nesuferită! Afară sau pun să fii trasă în ţeapă! Afară! urlă Marian din toţi plămânii.
Maria se uita speriată la bărbat, neştiind ce să creadă. Parcă nici bastonul în care se sprijinea de doi ani nu mai putea acum să o susţină. Nu cădea cerul peste ea, simţea doar cum un hău i se deschide sub picioare. Atent, Marian abia îşi mască lacrimile. E mai bine aşa, gândi el. E cel mai bine!
– Nu m-ai înţeles? Afară! Îşi smulse perfuziile, prinse cana de apă de pe măsuţa de lângă el şi o aruncă înspre Maria, calculând din ochi unde va ajunge pentru a nu o răni. Dregătoooor, vino repede, sunt otrăvit! Trageţi în ţeapă femeia asta!
Medicul intră valvârtej, sub privirea înmărmurită a Mariei. Femeia stătea ca o stană de piatră lângă uşa salonului.
– E prima criză de acest gen? se adresă medicul soţiei.
– E prima dată când îl văd aşa, parcă i-a luat Dumnezeu minţile, se bâlbâi femeia.
– Să ştiţi că i le-a luat, vă rog să părăsiţi salonul!
– Trageţi în ţeapă femeia asta! E o criminală, a vrut să mă otrăvească!

O dată pe lună, Maria şi Liviu, în sfântă zi de duminică, străbat agale drumul din sat până la spitalul nr. 9.  Marian era internat de jumătate de an, cu diagnosticul de schizofrenie paranoică. Nu mai avusese niciun atac de când a fost cel de la spital, era zâmbitor şi amabil. Îi mulţumea lui Dumnezeu pentru că l-a luminat, că a reuşit să-i fenteze pe toţi, să nu fie o povară pentru cei de acasă, deşi traiul printre oameni bolnavi psihic era un chin. Nu ştia că Dumnezeu nu ar trimite niciodată întunericul.

2 comentarii

Din categoria Proza scurtă, Proză

Suflet de mamă

– Poate mâine nu te duci la pescuit, îi spuse Alessia tatălui său de cum acesta intră în casă, cu puţin după lăsatul serii. E şedinţă cu părinţii şi diriga mi-a spus foarte cinic: ar fi cazul să se mai intereseze şi taică-tu de tine, că nu l-am văzut de nici nu mai ştiu când. Mă disperă diriga asta, doar ştii, tati, că eu învăţ…
– Bună Alessia, nu ştiu ce să zic despre mâine, mi-a spus Robert să mă duc cu el în alt loc pe mare, unde a descoperit un banc de peşti. Ştii cât ghinion am avut în ultima vreme cu pescuitul…
– Mda, mereu pui pescuitul înaintea mea. N-ai decât să nu te duci, nici nu am nevoie, mereu m-am descurcat singură, oricum să nu spui că nu te-am anunţat. Şedinţa e mâine după amiază la 5, spuse adolescenta cu un aparent aer de resemnare. Aj prins azi ceva? Ce mâncăm?
– Pun imediat de mămăligă. Mă ajuţi la curăţatul peştilor?
– Nu, nu, mă duc să învăţ. Mă chemi când e gata.

Alessia se închise în cameră, dându-i tatălui său impresia că se duce să înveţe. Casa mică, de două camere, de pe malul mării, zona 2 Mai – Vama Veche, avea peste 100 de ani. După moartea Cameliei, mama fetei, cu banii agonisiţi, Cătălin reuşi să o cumpere şi să o amenajeze decent, nu suporta să stea în acelaşi apartament cu socrii. Nu era modern mobilată, nici pe departe, dar tatăl făcea tot posibilul să-i asigure fetei pâinea de toate zilele. Se trezea cu noaptea în cap, în fiecare dimineaţă la ora 2, la 3 era deja în larg. Deşi cu greu îşi putuse cumpăra o plasă, în ultima vreme îşi lua doar undiţa cu el. Cu chipul şi mâinile arse de soare, îl puteai asemăna cu un indian pierdut pe mare, dar nici soarele, nici furtunile care de multe ori l-au apropiat de Bulgaria nu îl puteau determina să renunţe la pescuit. Ajungea acasă seara, după 8, strângea hainele aruncate peste tot de Alessia, îi pregătea mâncarea, îi făcea pachet pentru a doua zi la şcoală şi adormea. În ultima vreme, tânăra de 16 ani nu mai vroia să cineze împreună. Se închidea în cameră, dar Cătălin ştia că nu rămâne pentru mult timp acolo. Deschidea fereastra, ieşea şi mergea fără a se opri până pe malul mării, pe stânca de la piciorul apei. O fi vârsta asta mai dificilă, o să-şi revină, nu e bine să o cert, o poate apuca pe căi greşite, e vârsta la care simţi nevoia de foarte multă libertate. E bine să creadă că nu ştiu nimic…bine că învaţă măcar.
A doua zi, la ora 5, Cătălin era alături de alţi 12 părinţi la şedinţă. Nu avea emoţii, ultima oară când fusese la şedinţa cu părinţii, acum două luni, Alessia a fost foarte lăudată. Minte ascuţită, spirit independent, obiectivitate înnăscută şi memorie extraordinară. Copila nu ştia, dar tatăl participase la toate şedinţele cu părinţii la care fusese chemat. Credea că e mai bine să nu o anunţe, copilul nu trebuie să înveţe de frică sau de reacţia lui în urma întâlnirilor cu profesorii, ci pentru el însuşi, dezvoltându-şi astfel responsabilităţi de mic. Responsabilitatea Alessiei era să înveţe, dar nu ca urmare a fricii de reacţia celorlalţi, ci ca urmare a unei gândiri obiective că acest lucru o ajută doar pe ea. Diriginta ştia planul tatălui şi pentru că mergea, nu îi spunea Alessiei cât de des venea, de fapt, tatăl său la şcoală. Şedinţa asta ar fi trebuit să fie ca toate celelalte. Diriginta salută părinţii, îşi puse ochelarii şi se aplecă asupra catalogului să citească cele mai mici note ale elevilor. Aşa făcea mereu.
– Apetrei Simina – 7 română, 6 matematică; Bleonţ Costel – 3 română, 5 istorie; Mineriu Alessia – 4 matematică, 5 română.
Tatăl o privea pe dirigintă fără a-i veni să-şi creadă ochilor.
– Doamna dirigintă, cu tot respectul, cred că este o confuzie…
– Nu, vă rog să rămâneţi după şedinţă la o discuţie privată. În ceea ce priveşte pregătirea elevilor, cred că ar fi bine să încheiem un pact cu profesorii, să-i pregătească mai…

Cătălin nu o mai auzea pe femeie, deşi nu îşi putea dezlipi ochii de pe ea. Nu-i venea să creadă urechilor, Alessia îi spunea mereu că învaţă. Inima îi trăgea pumni în uşa pieptului şi simţea cum i se înmoaie picioarele. Bine măcar că stătea pe scaun, că ameţeala îl cuprinse cu totul. Vedea alb, nu mai putea gândi nimic, era într-o stare de gol mental, depersonalizare şi negare. Întotdeauna avuse grijă să-i ofere Alessiei tot ce avea mai bun. Pentru ea lupta, pentru ea se trezea cu noaptea în cap, fără să cunoască ce înseamnă să te bucuri de o zi liberă. Încerca din răsputeri să suplinească lipsa mamei care a murit înainte de a-şi putea ţine în braţe copilul atât de mult dorit. I-a promis Cameliei că o va iubi ca pe ochii din cap şi mereu s-a ţinut de cuvânt.

– Domnule Mineriu….domnule Mineriu?
– Da, mă scuzaţi, eram luat de gânduri…
– Putem discuta acum?
– Sigur.
– Nu vreau să vă dezamăgesc, dar situaţia Alessiei e gravă.
Cătălin îşi muşcă buza de jos cu atât de multă putere, încât avu pentru o clipă impresia că îi va ţâşni sângele împroşcând-o pe profesoară. Îşi ţinea mâinile la spate, să nu se observe cât de aproape este să şi le frângă. Mâini aspre, arse, pline de bătături şi cute adânci.
– De aproape o lună e total absentă. Comportamentul ei ar fi într-un fel specific vârstei, dacă nu ar fi atât de pronunţat. Nu o mai bucură nimic, nu o întristează nimic, nu are nicio pasiune, a renunţat la pictat după ce ultimul ei tablou, realizat acum trei săptămâni înfăţişează o femeie care îşi ia zilele, tăindu-şi venele şi umplând cada dintr-o baie cu sânge. Notele ei au scăzut pe zi ce trece, parcă nici nu trăieşte. Nimic nu mai contează pentru ea. La ultima oră de dirigenţie pe care am avut-o acum două ore cu clasa, tema abordată a fost responsabilitatea de a fi părinte. Ea a reacţionat cel mai grav, ceea ce mă face să cred că trece printr-o traumă.
– A spus ceva? întrebă Cătălin plecându-şi privirea.
– A spus că unele femei nu se nasc pentru a fi mame. Şi nu se referea la ea. Imediat a început să plângă şi a părăsit clasa fugind. Aveţi idee despre ce vorbea, ce se întâmplă cu ea, ce ar trebui să facem?
Ca şi cum i s-ar fi revelat secretul atitudinii fetei sale, Cătălin o rupse la fugă, lăsând-o pe dirigintă cu gura căscată. Ce familie de ciudaţi, ajută-i Doamne, totuşi sunt oameni buni!

Bărbatul alerga ca şi cum îi era teamă să nu piardă trenul, ultimul în care avea să se urce fiica sa. De multe ori a simţit că se duce pe malul mării să vorbească cu mama ei, dar niciodată nu fusese supărată pe ea, o păstra ca pe o icoană.
Nici nu-şi dădu seama când ajunse acasă, aproape că trânti uşa de la intrare, uitându-se buimac în toate direcţile. Nu era mare casa, dar i se părea infinită în momentele alea, asemănătoare labirintului Minotaurului, despre care citise în copilărie, dar pe care nu şi-l imaginase niciodată cu adevărat. Se rugă să-şi găsească fiica repede, dar nu vedea niciun ghem de aţă. Trezeşte-te, nu e nicio fată de-ale lui Minos aici, nu vorbim de Ariadna, vorbim de Alessia! Unde e Alessia?
– Alessia… Alessia, am venit acasă! Alessia! bărbatul simţea cum vocea începe să îl lase.
– Ce cauţi la ora asta acasă? Trebuia să vii după 9, se auzi o voce gâtuită din baie.
Cătălin se îndreptă împletucindu-se înspre locul de unde se auzea glasul fiicei sale.
– Am venit mai repede să mai stăm şi noi împreună, nu prea am petrecut mult timp în ultima vreme…
– Pleacă, nu vreau să te văd, du-te pe mările tale, du-te şi lasă-mă!
– Alessia, ce se întâmplă cu tine? Deschide uşa, hai să discutăm!
– Eşti un mincinos! Pleacă, spuse copila înecată de lacrimi.
– Nu te-am minţit niciodată, crede-mă! Lasă-mă să intru!
– De ce nu mi-ai spus că mama s-a sinucis după ce m-am născut pentru că nu mă vroia? De ce? De ce m-ai lăsat să o iubesc?
Cătălin se izbi cu putere în uşă până o dărâmă. Se repezi la fiica sa, spunându-i:
– La naştere, viaţa uneia dintre voi era în pericol. Mama ta a renunţat la a ei din dragoste pentru tine, ca tu să trăieşti…
Într-o baie de sânge, Alessia nu îl mai auzea. Îşi aminti de ultimul său tablou, fără a şti atunci pe cine pictase.

3 comentarii

Din categoria Proza scurtă, Proză

Poveste din casa morţilor

Trenul gonea ca o femelă ghepard ce a studiat vreme îndelungată vânatul şi acum cunoaşte, fără doar şi poate, destinaţia. La fiecare capăt de drum, ceva se naşte. În femela ghepard se naşte bucuria că îşi poate hrăni puii. În Mirela se năştea dorinţa de nou, de a-şi construi un viitor, de a începe o nouă viaţă, printre oameni diferiţi, printre colegii ei de facultate. Cu „Amintiri din casa morţilor” în mână, tânăra de 18 ani avea să-şi petreacă cele opt-nouă ore de călătorie de la Botoşani la Cluj, intrând în lumea întunecată a lui Dostoievski.

Trenul opri în prima staţie, trăgându-şi sufletul asemenea ghepardului ce îşi dozează energia pentru a-şi atinge scopul. Sper să nu urce nimeni la staţia asta, poate reuşesc să citesc totuşi cartea, gândi Mirela, îndepărtându-şi cu atenţie zuluful blond ce îi acoperea fruntea înaltă. Înainte să-şi poată continua gândul, un bătrân trase de uşa compartimentului. Vis, îşi spuse tânăra.

– Bună ziua, ce bine că nu voi călători singur! Până unde mergeţi, domnişoară?
Mirela abia îşi putea masca ironia şi, deşi intenţiona să-i răspundă bătrânului astfel încât să nu o mai deranjeze tot drumul, cuvintele era bună înainte să intraţi dumneavoastră în compartiment i se opriră pe vârful limbii, prinse ca-ntr-o închisoare cu dinţi în loc de gratii. Nu era răutăcioasă de fel, dar ţinea cu tot dinadinsul să termine cartea de citit. În fond, era una dintre cele mai sensibile tinere ce în curând avea să-şi ia adio de la adolescenţă.
– Bună ziua, merg până la Cluj. Dumneavostră?
– Eh, eu te însoţesc numai până la Gherla, mă duc acolo să-mi văd nepoţica. S-a născut ieri!
– Sunteţi un om fericit, să vă trăiască!
– Mulţumesc din suflet, e a doua mea nepoţică! Vom fi, prin urmare, colegi timp de câteva ore! Ce citiţi acolo?
Mirela strânse instinctiv cartea, ca şi cum nu ar fi vrut să o dea nimănui. Totuşi, nu i-o cerea nimeni.
– Amintiri din casa morţilor…
– A, da, mare gânditor şi analist al sufletului şi psihicului uman omul ăsta. Am citit-o şi eu în tinereţe, când eram cam de vârsta ta. De atunci mă bântuie o frază…e foarte greu să cunoşti un om, chiar şi după ce ai trăit ani şi ani de-a rândul în tovărăşia lui!. Tot timpul mă întreb ce se ascunde în spatele lucrurilor pe care am impresia că le cunosc. Pe dumneavoastră ce frază v-a marcat până acum?
– Păi, nu am trecut încă de prima pagină, dar cum o găsesc, v-o spun…, spuse Mirela sperând că discuţia cu bătrânul se va opri aici.
– Apropo, de când cu cititul lui Dostoievski, mereu când mă gândesc la el, îmi vin în cap următoarele…
Numai idei are omul ăsta, oare nu o să mă lase deloc să citesc? gândi tânăra afişând un zâmbet fals.
– Care este importanţa virgulei în viaţă?
– Nu ştiu care e importanţa virgulei în viaţă, spuse Mirela apăsat. Tocmai am dat bac-ul, chiar are impresia că mă mai interesează? Doooamne, cu ce ţi-am greşit?
– Virgula schimbă vieţi, aşa cum o călătorie poate schimba destinul unui om. Ia fii atentă aici. Dacă spun „Să se ierte, nu se poate să se condamne la moarte”, putem schimba viaţa unui om în bine sau măcar îl salvăm de la pedeapsa cu moartea. Dar, dacă spun, „Să se ierte nu se poate, să se condamne la moarte” îl acuz. Nu?
Mirela îl privea cu ochii larg deschişi pe bătrânelul din faţa ei. Un om mic şi îndesat, pe la 60 de ani, proaspăt bărbierit şi cu o cămaşă de culoarea laptelui. Îmbrăcat de sărbătoare, doar mergea să-şi ţină pentru prima oară nepoţica în braţe. Îl privea altfel pe acest bărbat, în aparenţă citit şi cu o vastă experienţă de viaţă. Vroia să spună ceva, dar se mulţumi să-i zâmbească sincer şi se afundă în Casa Morţilor.

Citi fără oprire până când trenul poposise în staţia Vama şi un bărbat mărunţel la vreo 40 de ani, deschise cu greutate uşa compartimentului în care se aflau cei doi. Bătrânul se trezi din moţăială şi se frecă cu patos la ochi, apoi îl privi pe noul venit.

– Bună seara, spuse bâjbâit bărbatul.
– Bună seara, îi răspunseră la unison cei doi pasageri, ca şi cum se înţeleseseră din priviri că bărbatul ce le-a păşit „pragul”, nu va face altceva decât să le disturbe liniştea. Cele două cunoştinţe mai vechi rămaseră surprinse vâzând cum bărbatul îşi pune rucsacul lângă el, singurul bagaj de altfel şi se aşază liniştit lângă bătrân. Îl priveau cu uimire, fără a şti de ce.
Costică se mulţumi să le zâmbească timid celor doi, apoi lăsă privirea în jos. În timp ce-şi cobora privirea, atât de uşor ca mâna unei mame ce-şi mângâie abia perceptibil copilul în timp ce doarme pentru a nu-l trezi, văzu numele cărţii pe care o citea Mirela. Înghiţi în sec. Îşi frecă mâinile şi piciorul drept începu să-i tremure. Vru să spună ceva, dar se opri. Cei doi îl urmăreau cu atenţie, aruncându-şi priviri pe ascuns.
– Ştiu că v-aţi dat seama, reuşi Costică să  articuleze.
– Să ne dăm seama de ce? întrebă bătrânul îndreptându-şi corpul în direcţia bărbatului.
– Ştiu că v-aţi dat seama că abia am ieşit din puşcărie. Bărbatul îşi plecă privirea aşteptând reacţia pasagerilor.
Bătrânul o privi pe tânără, dădu din cap în semn de aprobare şi îi zâmbi a linişte, să o asigure că e în siguranţă.
– De ce ne-am fi dat seama? În ochii tăi e doar remuşcare, regret, cauzele ar putea fi nenumărate. Cât ai stat acolo? spuse bătrânul calm, ca un tată ce nu-şi ceartă copilul, care e acolo când e nevoie de el, oricât de mare e greşeala fiului. Mirela nu putea scoate niciun sunet. Privea pe geam, deşi nu vedea nimic, doar să nu-i observe nimeni teama.
– Cât am stat…, oftă bărbatul. Am stat o viaţă de om, poate cât aţi trăit dumneavoastră domnişoară până acum. Mirela îl privi în ochi, dar nu întâlni ce se aştepta. Privirea bărbatului era blândă, ca adierea unui vânt de vară ce mângâie obrajii unui copil. Ochii mari, adânciţi erau genul în care te pierdeai şi în care puteai citi poveşti de viaţă. Nicio urmă de ură nu îi întuneca, doar nori de remuşcări prindeau contur şi nu îl lăsau pe Costică să ridice privirea din pământ.

În tinereţe, am fost boxer, aşa îmi câştigam pâinea. Ce vedeţi voi acum e umbra omului care a fost. Chiar o umbră, dacă mă gândesc că atunci aveam 83 de kilograme, luptam la Categoria grea, iar acum am 52. Uneori, tristeţea şi remuşcările te slăbesc atât de tare, încât nu mai poţi fi acuzat de sinucidere, ajungi victima fostului tău eu, a regretelor care te omoară fizic şi psihic. Câştigam binişor, suficient încât să-mi pot ajuta mama ce nu şi-a revenit niciodată după moartea surorii mele în urma unui chiuretaj făcut un medic mediocru, unul bun era greu de găsit şi nici nu se uita la noi dacă nu aveam bani. Tata se refugiase în alcool, banii pe care mama îi câştiga din croitorie se duceau  pe votcă, nici nu mai ştia săraca ce şi cum să mai facă să-şi ascundă vânătăile de mine. Tata o acuza că nu a educat-o bine pe sora mea şi că a ales cel mai prost medic din lume pentru avort. Chiar şi după ce sora mea a murit, medicul acela ne-a cerut banii pe serviciu. Care serviciu? Nu ştiam că până şi moartea e un serviciu şi costă. M-am gândit că, dacă mă lupt, o să fie mai bine. O vreme chiar a fost linişte în casă. Mama nu mai plângea aşa mult, doar tata trăia în lumea lui. Devenisem aşa de bun încât cel care avea grijă de mine, managerul meu îmi obţinea meciuri din ce în ce mai importante. Ultimul pe care îl obţinuse putea să mă transforme în capion pe ţară – Gala Campion. Nu ştiam nimic despre adversar, niciodată nu am vrut să fiu informat dinainte ce fel de om e, cum arată, care e povestea lui. Boxul era jobul meu, nu era o pasiune, era modul prin care ştiam eu să aduc liniştea în casă. Ştiu, sună ciudat. Aduci liniştea în casă luptându-te. Nu aveam nicio emoţie, niciodată nu am avut. Mama mă însoţea mereu la meciuri, dar nu se putea uita la mine când boxam. Era mai emoţionată decât mine cu Gala Campion, îmi zicea: Băiatul meu, o să vină televiziunile, o să te vadă toată ţara, să joci pentru sora ta, să câştigi. Pe tata nu-l interesa, dar la Gală a fost în sală. Meciul a început ca toate celelalte, adversarul nu era ieşit din comun, în primele două reprize, totul a fost normal. În a treia repriză a fost iadul. Of, doamne, arbitrul oprise repriza şi eu tot dădeam în adversar. Pentru câteva clipe luase chipul medicului care mi-a omorât sora. Şi am dat, doamne, am dat, până… Mi-a spus managerul că a murit în urma loviturilor de la cap. Nimeni nu se putea înţelege cu mine, nici eu nu puteam înţelege ce se întâmplă. Am înţeles doar când am ajuns la puşcărie, am înţeles că sunt un criminal… sunt un om resemnat, sunt o viaţă de regrete… nu mi-am omorât doar adversarul, mi-am omorât şi părinţii. Au murit în timp ce eram închis, de supărare. Mama a murit prima… tatăl a murit înghiţindu-şi voma, spunea după ce am intrat la puşcărie că acum chiar are motive să bea.

Of, ce nătâng sunt, îmi pare rău dacă v-am tulburat, mulţumesc pentru că m-aţi ascultat, simţeam nevoia să mă descarc. Eu la staţia asta cobor. Mi-a părut bine să vă cunosc, sper că aveţi aceeaşi părere.
Mirela îi întinse mână pentru a da noroc şi rămase uimită de cât de blândă era atingerea bărbatului. Se aştepta ca bătrânul să facă acelaşi lucru, dar remarcă într-o secundă că nu mai era în compartiment. Oare când o fi coborât? Doamne, povestea ăstuia chiar m-a absorbit.
– Domnule Costică, când a coborât celălalt domn?
– Care domn? Am călătorit singuri până acum. Of, v-ar fi prins bine să aveţi o carte la dumneavoastră, să o citiţi pe drum.
– Da…auziţi, ce staţie e aici?
– Gherla.

2 comentarii

Din categoria Proza scurtă, Proză