Mușcătura

Ștefania nu se putea resemna cu alegerea făcută. Deși doctorul curant era extrem de bun în domeniul său, cei doi păreau a nu fi compatibili, femeia nesimțindu-se înțeleasă, ba mai mult, având impresia că este tratată cu superficialitate și dispreț. Aștepta ore întregi la coadă, cu ochii în tavan, frecându-și asiduu mâinile, de parcă ar fi vrut să le curețe de o murdărie doar de ea văzută, de piele, ca și când pielea îi făcea mâinile să arate hidos. Asistenta o ignora, iar medicul, care ieșea destul de des din cabinet, nu îi acorda prioritate. Nu i-au fost necesare mai mult de 3 săptămâni pentru a se decide că se impune o schimbare. A găsit-o pe doamna doctor Melania Retezatu: aparent o profesionistă, dar, în același timp, o femeie empatică și răbdătoare, caldă și deschisă. Genul pe care îl căuta ea, genul care îi putea acorda atenția de care ducea lipsa. Singura problemă pe care o întrevedea era că cei doi medici împărțeau același spital, dar nu era un impediment major: oamenii mai schimbă doctorii, până dau de unul pe placul lor. Până la urmă, erau banii ei și voia să i investească în sănătate, apelând la persoane competente și dăruite meseriei.

Ziua programării bătu la ușă, iar Ștefania se îmbrăcă în rochița ei albă de in, cu model floral – niște maci roșii, roșii ca sângele, având la baza fiecărei petale o pată neagră. Asocierea roșului cu negrul o îngrețoșa, dar pentru că fundalul era alb și pentru că rochia în sine i se părea foarte comodă, o purta cu plăcere, de cele mai multe ori. Nu se fardă, pentru că era mai bine să nu o facă, ultima dată nu a avut un efect benefic. Își luă săndăluțele nude și geanta crem și ieși încrezătoare din cameră. Spitalul era vizavi, trebuia doar să traverseze o alee. Și ce alee! Umbrită de ramurile stufoase ale bătrânilor tei, singurii care se aplecau să-i asculte povestea. Până astăzi, nu remarcă faptul că frunzele teilor avea formă de inimă. Îi îndrăgi și mai mult și își spuse în gând că ziua începe promițător, iar alegerea trebuie să fie bună de această dată.

Intră în spitalul alb imaculat, pe care îl privea zilnic de la fereastra camerei sale. Îi știa toate detaliile, toate culorile și majoritatea poveștilor. Niciuna nu era ca a ei.

Femeia de la recepție o întâmpină cu același zâmbet de zi cu zi:
– Bună ziua, Ștefania, la cine avem azi programare?
– La doamna doctor Retezatu.
– Va trebui să mai aștepți puțin, este destul de aglomerată momentan cu niște urgențe, dar cum se va elibera, te va primi. Te rog să mergi să aștepți la cabinetul cu numărul 7, dar să nu mergi pe drumul obișnuit, ci prin partea stângă a clădirii, pentru că există niște defecțiuni tehnice, în curs de rezolvare, însă nu vrem să punem pe nimeni în pericol.
Ștefania mulțumi și se îndepărtă de recepție, mergând în zig-zag cu privirea ațintită în jos, numărând bucățile de gresie. 224 până la intersecția aripilor clădirii. Nu are sens să ocolesc jumătate de spital, chiar dacă voi avea oricum de așteptat medicul. Voi fi atentă și nu se va întâmpla nimic. Cu mersul legănat și fără să se grăbească, străbătu cele două culoare, neremarcând lipsa oamenilor din primele săli de așteptare. Era pustiu, însă pustiul acesta părea să o liniștească, se asemăna cu vidul pe care nu voia să-l depășească, zona ei de confort. Ajunsese în fața ultimei uși, mai avea de trecut printr-o sală de așteptare, apoi cabinetul cu numărul 7 o aștepta la capătul culoarului. Auzea o zarvă indescriptibilă din interior, iar în momentul în care deschise ușa, o femeie din mulțimea care sufoca sala de așteptare, o bruscă:
– Nu se poate să intrați, plecați de aici!
– Trebuie să ajung la doamna Retezatu!
– O să vi se facă rău, mai ales în condiția dumneavoastră! Ocoliți și mergeți prin partea stângă a clădirii.
– Ah, să înțeleg că aici este zona cu defecțiunile tehnice…
– Dacă așa vreți să le spuneți…
La rândul ei, femeia fu bruscată de un bărbat, iar în spațiul creat în urma impactului, Ștefania văzu defecțiunea. Un bărbat întins pe jos, de fapt, era mult spus întins, un bărbat cuprins de cele mai puternice convulsii pe care îi fusese dat să le vadă. În jurul lui, oamenii stăteau drepți, fără a se apropia, fără a încerca măcar să-l liniștească. Întregul corp i se scutura violent, mâinile și picioarele păreau că nu mai vor să facă parte din același trup.
– Este epileptic? Țipă Ștefania în timp ce încercă să își facă loc prin mulțime. Știu ce trebuie să fac pentru a îi acorda primul ajutor! Dați-vă la o parte și strigați după un medic! Dați-vă la o parte!
– Asfixiere mecanică. E pe ducă. Lăsați-l să se ducă, o opri o mână fermă de femeie și o trase în afara sălii de așteptare.
– Nu cred! Trebuie să mă asigur!
– Cum vă numiți?
– Ce relevanță are numele meu, când omul acela se chinuie? Lăsați-mă să ajung la el!
– Nu mai aveți ce să-i faceți. Abia l-au dat jos din ștreang. Sunt ultimele convulsii.
– A încercat să se sinucidă? Asta denumiți voi o defecțiune tehnică? Ce fel de spital sunteți? Începu tânăra să plângă în hohote, simțind cum își pierde echilibrul.
– Sunteți domnișoara Ștefania?
Se blocă la auzirea numelui. Se uită cu teamă spre femeie măruntă din fața ei, care încercă să-i șteargă lacrimile.
– Haideți să vă conduc la doamna doctor, vă așteaptă, iar vederea unor astfel de incidente nu vă este deloc prielnică!
– Nu puteți numi moartea unui om drept incident. Nu aici, nu în acest spital, spuse ea plângând liniștit, dar urmând-o. Nu privi în urmă, îi era suficient să audă loviturile mâinilor și picioarelor de podea. Îi era suficient să știe că, totuși, necunoscutul acela nu vrea să moară, dar îi era imposibil de înțeles de ce nimeni nu face nimic în privința lui. Știa că, oricât de mult și-ar fi dorit să îl ajute, nu s-ar fi putut apropia de el până la capăt. Apropierea morții o înspăimânta.
Făcu alături de femeie cale întoarsă, până la intersecția dintre aripi. Aici era mult mai aglomerat decât în zona defecțiunii tehnice. Intră în cabinetul doamnei doctor fără să stea la coadă.
– Bună ziua, dumneavoastră sunteți?
– Stefania Marcoș.
– Ce vă aduce pe la mine? Cu ce vă pot fi de folos?
– Sunt însărcinată în 8 săptămâni.
– Deci, dumneavoastră sunteți. Mi-a povestit domnul doctor despre situația în care vă aflați.
– Eram sigură că așa se va întâmpla și că aici nu se respectă intimitatea pacientului.
– Vă asigur că se respectă și tocmai pentru a oferi cele mai bune servicii, medicii colaborează și își dau interesul împreună pentru a readuce sănătatea în viața pacientului.
– Dar eu nu sunt bolnavă! Sunt doar însărcinată…
– Haideți să mai efectuăm o ecografie pentru a ne convinge de existența sarcinii. Am înțeles că la celelalte patru, nu a fost vizibilă.
– Aparatele voastre sunt dintre cele mai ieftine și cele mai proaste! Nu-și fac niciodată treabă și eu am obosit să încerc să vă conving de sarcina mea! O să nasc și îmi veți spune că nu am fost niciodată însărcinată!
– Domnișoara Ștefania, nici nu se pune problema că nu vă cred, aș vrea doar să aveți suficientă încredere în mine și să mergem să mai facem o dată testarea. E important să știm exact în câte săptămâni de sarcină sunteți, pentru a vă putea prescrie vitaminele necesare dezvoltării unui făt sănătos.
Se uită cu ochi goi și cu lacrimi uscate pe obraz la femeia roșcată care părea să fie singura care o tratează cu respect, din adunătura de secături din spital. Era o femeie trecută de 40 de ani, cu un păr vâlvoi, ce-i acoperea fruntea și umerii, cu ochi albaștri, destul de sfredelitori în apăsarea cu care o privea, probabil și din cauza sprâncenelor arcuite excesiv, cu un ten alb, imaculat. Fără pistrui. O roșcată asupra căreia nu te puteaI decide dacă este frumoasă sau nu, dar a cărei voce era caldă și învăluitoare ca o cochilie. Femeia emana protecție și siguranță, iar Ștefania se hotârî să o urmeze, gândindu-se că este ultima șansă pe care o acordă medicilor acestui spital. Poate, fără să știe, a dat peste cel mai bun medic de acolo.
După câteva minute de mers, pe niște culoare total necunoscute Ștefaniei, intrară într-o sală burdușită de oameni.
– Întoarce-te repede spre dreapta, trece convoiul! O atenționă medicul brutal pe tânără, căreia i se înmuiaseră picioarele și nu-i venea să creadă ce aude. Se prinse cu mâna dreaptă de burtă, vrând parcă să-și protejeze sarcina neconfirmată de apropierea celui spânzurat, de apropierea nefirescului, a fricii de neant. Se întoarse într-o clipită și încercă să-și învingă teama. Ridică ochii spre tavan, de parcă de acolo venea liniștea. Din albul de pe tavan.
– Faceți loc, faceți loc! Se auziră glasuri în spatele ei.
Ștefania trase cu coada ochiului în stânga și văzu cum o mână căzută de pe targă se balansează o dată cu aceasta. Închise strâns ochii și așteptă să treacă alaiul prin spatele ei. Deodată, simți o atingere ca de gheață pe mână, apoi, ca o strânsoare care îi zdrobea degetele cu o putere de menghină. Deschise ochii și își privi mâna, era prinsă de mâna pe care o văzuse alunecând de pe targă. De mâna mortului. Vru să se desprindă din prinsoare, dar simți cum este trasă spre targă. Simți mușcătura. Mortul îi mușcă din mână. O mușcătura puternică, de animal hămesit.
                                                                            ***
– Starea Ștefaniei se agravează pe zi ce trece, spuseră medicii privind spre tânăra care dormea liniștită, legată în cămașa de forță, în secția de psihiatrie a centrului medical la care se internase de bună voie acum câteva săptămâni. Crede în continuare că este însărcinată, că o mușcă morții, că la noi se spânzură tineri. Cum să o facem să înțeleagă că are niște mutații genetice care o împiedică să rămână însărcinată?
– Domnilor doctori, zise fată deschizând ochii și privind în gol, sunt conștientă de problemele mele de sănătate, dar eu chiar sunt însărcinată, iar spânzuratul acela chiar mi-a mușcat mână, uitați! Încercă să întindă mâna, dar cămașa o împiedică.
Peste 6 luni, Ștefania dădu naștere unui băiețel sănătos. A doua zi, se spânzură. La autopsie i se descoperi un semn pe mână, asemănător unei mușcături.
Mușcătura

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Proza scurtă, Proză

Zâmbet la final de an

Balanța pare să se fi înclinat favorabil anul acesta pentru mine. Familia mea e sănătoasă sau pe cale de însănătoșire, am consolidat prietenii vechi, am cunoscut oameni noi – care, în scurt timp, au devenit foarte dragi inimii mele, am călătorit mult și vizitat locuri tulburătoare prin frumusețea lor, am făcut schimbări profesionale, am reușit să fac oameni să zâmbească și, într-un final, am terminat și romanul „Cu mâinile celeilalte” (urmează editarea).
Tot ce am făcut bun în acest an se datorează, în special, lui tata. Am vrut să-l fac mândru de mine, să-i văd steaua și mai luminoasă. Mama are același efect asupra mea, de a mă face să simt constant nevoia să-i dau motive de bucurie.
Închei anul cu zâmbetul pe buze și cu multe așteptări de la cel care vine. Încerc să iau totul pas cu pas și să nu mă împiedic de inevitabilii bolovani care mai apar, pe alocuri, pe drum.
Să pășiți în noul an mai optimiști, cu mai multă încredere în forțele proprii, să aveți multe visuri, pentru că, cu cât aveți mai multe, cu atât aveți mai multe șanse să vă îndepliniți un număr mai mare dintre ele. Să fiți sănătoși, frumoși și să nu uitați că voi sunteți cei mai importanți, voi și cei din jurul vostru care rămân acolo, indiferent.

La mulți ani, dragilor! Să fiți fericiți!

teatru_cortina

Scrie un comentariu

Din categoria Blog

Piesa de teatru „Locul unde îngerii ațipesc”

Cea mai mare realizare a mea. Un vis împlinit.

Cea mai importantă realizare a mea se întâmplă mâine.

Nu este vorba despre titlul de doctor, nici despre alte studii aprofundate, despre o promovare la locul de munca sau o updatare a statutului relațional.

Nu stiu cat de multi scriitori sunt binecuvântati să aibă in preajma lor oameni care sa le aprecieze, ba mai mult, sa le valorifice scrisul.
Actrita Gina Kun a vazut in poeziile mele o intreaga piesa de teatru, o poveste despre emoții si fapte. A vazut, a plăcut, am concretizat impreuna scenariul. Nu este prima dată când această piesă este jucată (având deja cel puțin 2 premii la activ), dar este pentru prima data cand este interpretată in varianta asta, care, nici mie nu îmi este cunoscută încă.

Mâine este una dintre zilele cheie pentru mine, una dintre cele mai importante pentru mine ca scriitoare si ca om.

Rămân mereu recunoscătoare Ginei, pentru că datorita ei, poeziile mele pot fi nu doar citite, ci au propria voce. E unul dintre cele mai frumoase gesturi pe care le-a făcut cineva pentru mine. Mă înclin.

Dragilor, mi-ar plăcea mult sa ne împărtășiti emoția, mâine, 20 iunie, ora 19, la Teatrul Elisabeta, vizavi de Cișmigiu. Biletul e 20 lei si se cumpara la intrarea în teatru.

Pentru cei care vor sa aibă in bibliotecă volumul meu de poezii, care a dat si numele piesei de teatru, Locul unde îngerii atipesc, voi aduce maine cu mine ultimele exemplare. Pretul volumului este 20 lei.

Emoție va fi cuvântul zilei.
Va aștept cu drag!

https://www.facebook.com/events/152976678577872/?acontext=%7B%22ref%22%3A%22106%22%2C%22action_history%22%3A%22null%22%7D

Scrie un comentariu

Din categoria Cărțile mele

Biografia soțului, tatălui și bunicului nostru irepetabil, Radu Ilie, Colonel în rezervă

S-a născut în comuna Tinosu, localitatea Predești, județul Prahova, în data de 18 aprilie 1930, într-o familie modestă, din tată muncitor petrolist și mamă casnică.

A urmat școala primară în satul natal, apoi, a absolvit Școala de Elevi Meseriași  CFR în meseria de strungar în anul școlar 1947-1948, în localitatea Ploiești, Unitatea Atelierele CFR. În 1949 a devenit absolvent cu specialitatea Metalurgie, după finalizarea cursurilor Școlii Medii Tehnice de Construcții și Metalurgie, din București.

O dată cu terminarea Școlii Militare de Ofițeri, a urmat cursurile Facultății de Științe Juridice, Universitatea din București, din 1954 până în 1961. Prin hotărârea comisiei pentru examenul de stat din sesiunea februarie 1964, a fost declarat Diplomat Universitar în specialitatea Științe Juridice, obținând media 9.25.

Funcția de jurist l-a adus în preajma anului 1955 în Vatra Dornei, unde și-a cunoscut viitoarea soție cu care avea să petreacă mai mult de jumătate de veac. O viață de om trăită în iubire sinceră, respect și armonie. Pașii i-au purtat prin mai multe orașe din Moldova și Bucovina, stabilindu-se ulterior în orașul natal al soției, Botoșani.

Profesional, Radu Ilie și-a dedicat viața țării, dreptății, lucrând peste 36 de ani în spiritul legii, fiind în slujba Ministerului de Interne și a Poliției, cu devotament, demnitate și fără compromisuri. A obținut numeroase medalii, brevete pentru recunoașterea meritelor deosebite în împlinirea fără de greșeli a îndatoririlor de serviciu. Colonelul Radu Ilie a fost apărătorul dreptății, fără a jigni și fără a face vreun rău. Imparțial, sobru, cinstit, nu și-a asumat niciodată responsabilități pe care să nu le poată duce la bun sfârșit. Deși familist convins, cu soție și fiică acasă, nu a respins niciun apel al colegilor, niciun ordin venit de mai de sus, care îi solicita prezența, nici măcar în ore târzii ale nopții sau în timpul liber.

Împreună cu soția, Rodica, pedagog și profesor le-au crescut cu foarte multă dragoste, dedicație și atenție pe Manuela, inginer și Raluca, doctor în sociologie.

Radu Ilie a fost un Om irepetabil din toate punctele de vedere. Profesional și personal. Un Om care și-a iubit familia, fără a face spectacol din asta, care a fost mereu acolo, la bine și la rău, care a adunat în preajma lui oameni de calitate și care a crescut Oameni. A educat Oameni în spiritul bunătății, curajului, dorinței constante de evoluție, în spiritul frumosului.

Radu Ilie a fost un Om care nici dacă ar vrea, nu ar putea fi uitat.

15894956_942437715892032_7590897834406810865_n

Scrie un comentariu

Din categoria Blog

La mulți ani, Dumitru Velea!

Azi este ziua celui care a văzut în mine un bulgăre de aur pe plan literar. A celui pe care nu l-am întâlnit încă niciodată, dar în care am avut încredere de la primele cuvinte. Un Om cu o cultură cât o enciclopedie, cu zeci de volume publicate de poeme, eseuri de estetică şi filosofie, teatru, scrieri despre artă, critică literară, membru al UNITER şi al Uniunii Scriitorilor din România (Secţia de Dramaturgie) și nu se oprește aici. Un Om cu o profunzime a sufletului și a minții cum rar mi-a fost dat să văd. Un Om care întinde mâna celor în care crede (intuitiv sau poate că vede în ei ceea ce nimeni altcineva nu vede) și îi șlefuiește, fără a-i cenzura. De câteva luni, îi ia acasă în revista Banchetul, al cărui Redactor Șef este. Un Om dedicat artei și culturii, ce slujește cuvântul ca pe ceva sfânt.
Pentru mine, Dumitru Velea este un Om, un prieten, un mentor. Viața mea nu ar fi la fel fără el. Vă mulțumesc, domnule Velea pentru toată încrederea pe care mi-o acordați, pentru tot sprijinul, pentru toată răbdarea și pentru că ați reușit să scoateți din mine cuvântul.
Sunt foarte onorată și fericită să vă știu prietenul meu!
Sunteți un Om Mare! Acum și mereu!
Vă doresc din inimă multă sănătate, liniște, bucurii cât cuprinde, la cât mai multe numere ale Banchetului și aștept romanul!!!
La mulți ani, Domnule Velea!
befunky-collage

Scrie un comentariu

Din categoria Blog

Despre demonii latenți sau cum să cicatrizezi durerea vie. Omar și diavolii – Dan Ciupureanu

Romanul Omar si diavolii nu este unul tocmai facil de digerat, mai ales dacă ești îndoctrinat cu prejudecăți de genul: lumea descrisă de un autor în opera sa trebuie să fie net superioară realității.

Nu-mi amintesc să fi citit un alt roman în care durerea și boala să fie atât de prezente și atât de bine amestecate, un tot unitar în care nu este nicio altă soluție în afară de a le face față.

Dan Ciupureanu descrie două lumi, două realități și, deși te aștepti ca una dintre ele să fie pozitivă, așa cum unii dintre noi își creează propria lume pentru a face suportabil prezentul, autorul surprinde.

Povestea propriu-zisă aduce în prim plan un tânăr care provine dintr-o familie cu foarte multe lacune. Tatăl este mai prezent în viața fiului spre finalul adolescenței, mama este schizofrenică. Un adolescent aruncat în tumultul vieții, care se lasă ghidat de anturaj și uneori de voci. Singura care îl salvează, pentru a-l înfunda și reînvia apoi este Roxana.

Un roman care nu duce lipsă de toate neajunsurile de care se poate izbi un om: materiale, afective, medicale, sociale. Din când în când, scrise cu litere italice de autor, parcă auzi vocea adolescentului devenit adult, completând povestea copilului prin ochii maturității. Tristețea și boala sunt tot acolo: “Viața mea e prea liniștită ca să nu se întâmple ceva rău. De exemplu, într-o zi, să stau la masă, să radiez de plăcere și fericire, becul să pâlpâie de două ori din senin și să-mi explodeze capul.”

Scris într-un stil agresiv, inovativ și oarecum șocant prin descrieri și limbaj, Omar și diavolii reușeste să pună punctul pe I, calitatea vieții ține mult de noi înșine, dar își are bazele în celula societății, familia, în modelele pe care le vedem și în felul în care ne pregătește pentru viață.

Un roman care schimbă, care te schimbă. De citit!

Scrie un comentariu

Din categoria Blog, Prefețe și recenzii

Femeia asasin la Bookfest

Multumesc domnului prof. univ. dr. Dan Banciu pentru prezentarea volumului Femeia asasin si sindromul Stockholm – Raluca Pavel, in cadrul Salonului International de Carte, Bookfest 2016, volum ce a fost titlul zilei la Editura Ars Docendi!
Un moment la care nici nu visam pana acum cativa ani!
E un sentiment de nedescris sa-ti lansezi cartea la Bookfest – Salonul Internațional de Carte!
Va multumesc tuturor pentru emotie!

 

Scrie un comentariu

Din categoria Blog