Plânset de copil, de David Jackson

David Jackson. (2016). Plânset de copil. Editura Trei
  • 344 de pagini
  • gen: thriller psihologic ❤️
Tu ai ucide? Pentru cine ai ucide? Pentru copilul tău ai face-o? Este viața copilului tău mai importantă decât a altor oameni? Și dacă da, a câți oameni?

Erin Vogel, mamă singură, abia mutată în New York, descoperă într-o dimineață că fiica sa, în vârstă de 6 luni, este răpită. Aude o voce prin intermediul unui dispozitiv din ureche și își dă seamă că bărbatul din spatele acelei voci îi și vede fiecare mișcare, cu ajutorul unei broșe pe care ea urmează să o poarte cel puțin pentru următoarele 24 de ore, cât i s-a dat termen pentru a omorî, la întâmplare, 6 persoane, pentru a-și putea ține din nou fiica în brațe.

Pe de altă parte, este prezentat un bărbat cu evidente afecțiuni psihice, care se prezintă la secția de poliție și declară că și-a omorât mama. Refuză să își dezvăluie numele real și adresa, și se prezintă drept Albert. Este fascinat, obsedat de cifre. Este luat în grija de Callum Doyle, detectivul care se va ocupa de cele două cazuri.

🆘 Care este legătura între cele două cazuri?

Tot timpul lecturii, m-am gândit cine poate fi bărbatul din spatele vocii care îi dictează lui Erin câți oameni trebuie să mai omoare. Erin devine, cu fiecare crimă, un asasin profesionist, în ultimă fază nici nu mai are nevoie de motivație pentru a-și alege victima (primelor victime le-a găsit cusur). M-am tot întrebat dacă nu am trecut cu vederea peste ceva ce ar fi putut fi important. E un singur indiciu în carte și nici acela concludent. Finalul vine peste tine și te scutură bine de tot, demonstrând, încă o dată, ideea conform căreia nimic nu e ceea ce pare.

Pentru mine, a fost o carte foarte bine construită, de la intrigă, la acțiune și până la personaje. Genul care te face să gândești, care îți răscolește profunzimile și te invită la instrospecție. Totul îți este explicat la final printr-o frază, care dă cu tine de pământ. Scrisă cursiv, dinamic, se citește repede, se digeră… greuț. Rămâi mult timp în cap cu povestea.

Câte vieți merită viața copilului tău?

Cartea poate fi comandată de aici.

Scrie un comentariu

Din categoria Cărți ale autorilor străini, Recenzii și impresii

Gloanțe oarbe – Raluca Irimie

Gloanțe oarbe” este a doua carte pe care o citesc a autoarei Raluca Irimie.
 
Volumul, așa cum spune Raluca, poate fi citit ca unul independent, dar pentru o mai bună înțelegere a subiectului, consider că ar trebui citite ambele cărțile, atât „Complicații inutile”, cât și „Gloanțe oarbe”, pentru că, din punctul meu de vedere, sunt profund interconectate.
 
Nu mă așteptam ca „Gloanțele” să fie atât un prequel, cât și un sequel al „Complicațiilor”: acțiunea romanului – fără a fi dezvăluite, nici de această dată, spațiul și perioada desfășurării – este situată temporal înaintea cărții inițiale, pentru ca, ulterior, să fie prezentate întâmplări din imediata apropiere – ca timp – a „Complicațiilor”.
 
Romanul vine să completeze, într-un mod interesant, lacune din „Complicații inutile”, conturând un puzzle, imposibil de realizat, de altfel, doar prin prisma volumului de debut, în care personajul principal masculin, Albert, nu era dispus niciodată să vorbească despre experiențele sale anterioare relației cu Charlotte.
 
Nelămuririle despre trecutul tenebros al lui Albert Pascal, înainte de a avea relația toxică, aș putea spune, cu Charlotte, sunt risipite în acest roman, prin expunerea evenimentelor care i-au marcat existența și care l-au traumatizat, transformându-l într-un individ paranoic, posesiv, convins că este urmărit îndeaproape de moartea celor dragi și chiar de a sa, un personaj care, nu de puține ori, încearcă să suporte realitatea înecându-și amintirile într-un pahar de whiskey sau apelând la consumul de stupefiante, deși este angajat M.A.I., iar unele misiuni ar putea fi compromise, din acest motiv.
 
Finalul este absolut halucinant, te lovește pe nepregătite, eu încă mă întreb „ce a vrut să spună autorul”, poate mă lămuriți voi după ce îl citiți, dar tind să cred că va urma și a treia parte! 😅
Cărțile Ralucăi pot fi comandate de aici: http://bit.ly/39F35yd
97360853_1516836085161129_6792390482547703808_n

Scrie un comentariu

Din categoria Cărți ale autorilor români contemporani, Recenzii și impresii

Cerberus – Marius Albert Neguț

Cerberus” a fost prima mea „întâlnire” cu scriitorul Marius Albert Neguț.
Scrisă alert, conectând aspecte din trecut cu cele din prezent, am perceput volumul ca fiind o poliradiografie, autorul sondând, cu abilități de chirurg, atât omul, cât și societatea în care acesta trăiește. Am călătorit cu povestea Cerberului prin București și Turcia, fiindu-mi prezentate în detaliu, fără a fi deranjant în vreun fel, modalitatea în care unii oameni luptă pentru supraviețuire. De asemenea, sunt presărate informații de cultură generală, referitoare în special la Turcia, de la religie, la modul în care au luat naștere și s-au sedimentat diferite obiceiuri.
Ador, un interlop bucureștean, fin cunoscător la psihologiei feminine, schimbă, pentru totdeauna, viața personajului principal, Albert. Albert este un bărbat trecut prin viață (fost golan din Rahova, a gustat puțin și din savoarea penitenciarului pentru că l-a omorât în bătaie pe cel care i-a ucis soția într-un accident rutier), tată protector al Marei, care este singurul său sens de a merge mai departe. Este atât de protector și de dornic de a o proteja, încât omite faptul că tânăra tocmai parcurge etapa în care fiorii dragostei dau năvală peste tine și te subjugă. Mara ajunge în mâinile unor traficanți de carne vie. Până unde merge iubirea unui tată și de ce este capabil?
Cerberus debordează de realism și naturalețe. Aș fi fost dezamăgită ca povestea să se termine înainte să înceapă, cum a fost – pentru mine – filmul în care Liam Neeson își găsește fiica înainte ca aceasta să fie întinată. Nu a fost cazul. Povestea este una dură, expusă fără menajamente, ca un cuțit în mintea cititorului – atât din perspectiva adultului, cât și din cea a copilului.
Nu povestesc mai multe, pentru că mi-e greu să mă abțin să nu dau spoilere. Vă las pe voi să descoperiți povestea tatălui-Cerber, nu înainte de a spune că Marius Albert Neguț este un povestitor înnăscut și de a reda două citate:
  • „Să faci bine fără gând la răsplată! Numai astfel ți se va întoarce! Iar de faci rău… așteaptă-l negreșit înapoi!”
  • „Viața e doar un șir de consecințe!

Marius Albert Neguț. (2020). Cerberus. Editura Polirom

  • Domeniu: Literatură română -> Acțiune, aventuri
  • Literatură română -> Thriller & Mystery
  • Literatură română -> Psihologică
  • Colecție: EGO. PROZĂ
  • Număr pagini: 272
  • ISBN: 978-973-46-8054-2
  • Tip ediție: broșată
  • Format: 130×200
  • An apariție: 2020
Marius Albert Neguț (n. 22 ianuarie 1976) – prozator și publicist român. A debutat în 2016, la editura brașoveană Libris, cu romanul Îngeri rătăciți (distins în 2017 cu Premiul Special al Concursului Național de Creație Literară „Vasile Voiculescu”). Al doilea roman al autorului, Inocența păcatului, a apărut în 2017, la aceeași editură. În 2018 a publicat romanul Din altă viață. Jurnal de copil, urmat, în 2019, de Din altă viață. C.V. de Golan.
Volumul Cerberus poate fi comandat dând click pe următorul link:
➡️ Cerberus – Marius Albert Neguț

2 comentarii

Din categoria Cărți ale autorilor români contemporani, Recenzii și impresii

Să simți

5f51f13478eca5f0deaf19726f822f17

Scrie un comentariu

26 iulie 2019 · 2:04 pm

Cu mâinile celeilalte

– fragment din roman –

 

 

– Ești sigură că vrei?…

– Vreau măcar să încercăm…

– A trecut prea mult timp de când… Cum crezi…

Ochii Carlei anunțau un șuvoi de lacrimi și nu puteam permite să se întâmple așa ceva. Știam în străfundul ființei mele că trebuie să îi fie greu. După moartea mamei ei, încercase de câteva ori și nu o mai făcuse de atunci, dar, deși înțelegeam într-o oarecare măsură cam ce însemna pentru ea să o ia de la capăt, era extrem de important pentru mine să testez această metodă măcar o dată. 

Am luat-o de mână, i-am zâmbit liniștitor și încurajator, spunându-i pe un ton de femeie convinsă, care știe ce face, că e timpul să ne apucăm de treabă. După ce s-a calmat puțin, Carla a aprins două lumânări de ceară curată și s-a apropiat de masa din mijlocul camerei. M-am așezat pe unul dintre cele 3 scaune și mi-am pus foile și pixul în poală. 

– Ia-ți alea puțin, de ce te grăbești așa? Trebuie să iau fața de masă, crezi că-ți vin spiritele oricum? mă apostrofă, descoperind masa în același timp. Inima începuse să bată cu putere, pulsul o luase razna și mă apucase un soi de panică, de amețeală, dar m-am decis să țin detaliile astea doar pentru mine. Parcă simțind, Carla îmi spuse în șoaptă:

– Mă duc până dincolo să mă pregătesc. Nu mă pot concentra așa. Să fii cuminte. 

Ce puteam să fac, parcă? Am așteptat-o aproape un sfert de oră, uitându-mă cum se prelinge ceara de pe lumânări și studiind masa. Carla o comandase după moartea mamei ei și fusese făcută conform indicațiilor pe care le dăduse bătrânului tâmplar, ca și când ar fi fost o adevărată cunoscătoare în domeniu. Era o masă bine lustruită, din lemn de brad, fără cuie sau alte porțiuni metalice. Toate bucățile erau îmbinate numai cu cepuri de lemn. Pe masă, în mijloc, era gravat un cerc, iar lângă el „DA” și „NU”. În jurul cuvintelor, erau numere de la 1 la 10 și, pe margine, alfabetul, de la A la Z, în sensul acelor de ceasornic. 

În timp ce deschidea ușa, Carla se uită în stânga și în dreapta ca o psihotică, apoi, cu o voce ușor schimbată, îngroșată de parcă ar fi fumat un pachet de Marlboro roșu, spuse:

– Ridică-te, vom păstra un moment de reculegere. 

Din respect pentru ea, m-am chinuit să rămân serioasă. Nu mi-am putut opri însă chițăitul, iar fața Carlei se întunecă brusc.

– După tot efortul pe care îl fac pentru tine te bușește râsul? Ai idee cât mi-e de greu? Proastă-s că am cedat rugăminților tale și am decis să te ajut.

– Nu ai idee cum e toată scena asta. Tu, arătând ca un evadat de la pârnaie, te uiți în stânga, în dreapta și îmi spui să ținem un moment de reculegere. Îți poți măcar imagina ce funny e?

– Îmi pot imagina cât de anapoda poate ieși totul, dacă nu facem lucrurile așa cum se cuvine. Încălcăm niște legi sacre, facem legături cu lumi care nu trebuie deranjate sub nicio formă și asta doar pentru că așa vrea Sophia. Nu cred că îți pot da seama de natura impactului pe care îl poate avea această acțiune asupra noastră.

M-am ridicat, iar foile și pixul mi-au căzut din poală, agitând flăcările și sporind tensiunea deja sufocantă. Genunchii mei erau reci și îmi simțeam fruntea cum transpiră. Începeam să mă întreb dacă luasem decizia corectă…

– Rugăm spiritul Verei Renczi să ne servească în această ședință de spiritism. Când va veni, să meargă paharul la DA! 

Chipul Carlei deveni luminos, fioros de luminos. Puse degetele arătătoare pe fundul paharului de cristal, așezat cu gura în jos, pe cercul din centrul mesei.

Carla, hai să ne oprim! Nu cred că e ok ce facem!

– Sophia, termină! Când ți-ai scris teza de licență, ai stat față în față cu femei care și-au omorât copiii, mamele și bărbații. Ți-e frică acum de o fantomă! Taci!
Am înghițit în sec pe fundalul sonor al vocii isterice a Carlei și am așteptat. Cred că trecuseră mai mult de două minute.

– Poftim, trebuie să o iau de la capăt, te-ai trezit tu vorbind! Nu mai deschide gura până nu se mișcă paharul. Rugăm spiritul Verei Renczi să ne servească în această ședință de spiritism. Când va veni, să meargă paharul la DA!

Minutele treceau, iar paharul nu dădea semne de vreo mișcare. Începeam să mă îndoiesc de talentul Carlei de a comunica interspiritual sau eu mai știu cum. Probabil, după ce a murit maică-sa, pentru a trece mai ușor peste, și-a imaginat că vorbește cu ea și atât. 

– Carla, pe bune. Aprinde lumina și hai să bem o bere.

Aproape ca o smintită, Carla țipă:

– Rugăm spiritul Verei Renczi să ne servească în această ședință de spiritism! Când va veni, să meargă paharul la DA!

După un minut, se așeză pe scaun, cu capul pe masă:

– Nu știu de ce naiba nu merge, cu mama a mers… Hai să bem berea aia.

S-a ridicat, a aprins lumina și a dat să iasă din cameră. M-am ridicat și eu, vrând s-o urmez. Am stins lumânările, am pus fața de masă la loc, mi-am luat foile și pixul și am închis lumina. Când era cât pe ce să închid și ușa, am auzit o voce răgușită, dar senzuală de femeie:

– Rămâi! Bănuiesc că nu m-ai chemat degeaba.

67084379_2673718102665544_7733530985194586112_n

Romanul „Cu mâinile celeilalte” este unul de natură psihologică și prezintă trei zile din viața unei tinere căreia i se arată, în urma unei ședințe de spiritism, Vera Renczi, Văduva Neagră a României, cea care a ucis 35 de bărbați (printre care și fiul ei), pentru a se asigura că va rămâne ultima femeie din viața lor.
O va determina Vera pe Sophia să-și ucidă partenerul?

Scrie un comentariu

Din categoria Cu mâinile celeilalte (roman)

Mușcătura

Ștefania nu se putea resemna cu alegerea făcută. Deși doctorul curant era extrem de bun în domeniul său, cei doi păreau a nu fi compatibili, femeia nesimțindu-se înțeleasă, ba mai mult, având impresia că este tratată cu superficialitate și dispreț. Aștepta ore întregi la coadă, cu ochii în tavan, frecându-și asiduu mâinile, de parcă ar fi vrut să le curețe de o murdărie doar de ea văzută, de piele, ca și când pielea îi făcea mâinile să arate hidos. Asistenta o ignora, iar medicul, care ieșea destul de des din cabinet, nu îi acorda prioritate. Nu i-au fost necesare mai mult de 3 săptămâni pentru a se decide că se impune o schimbare. A găsit-o pe doamna doctor Melania Retezatu: aparent o profesionistă, dar, în același timp, o femeie empatică și răbdătoare, caldă și deschisă. Genul pe care îl căuta ea, genul care îi putea acorda atenția de care ducea lipsa. Singura problemă pe care o întrevedea era că cei doi medici împărțeau același spital, dar nu era un impediment major: oamenii mai schimbă doctorii, până dau de unul pe placul lor. Până la urmă, erau banii ei și voia să i investească în sănătate, apelând la persoane competente și dăruite meseriei.

Ziua programării bătu la ușă, iar Ștefania se îmbrăcă în rochița ei albă de in, cu model floral – niște maci roșii, roșii ca sângele, având la baza fiecărei petale o pată neagră. Asocierea roșului cu negrul o îngrețoșa, dar pentru că fundalul era alb și pentru că rochia în sine i se părea foarte comodă, o purta cu plăcere, de cele mai multe ori. Nu se fardă, pentru că era mai bine să nu o facă, ultima dată nu a avut un efect benefic. Își luă săndăluțele nude și geanta crem și ieși încrezătoare din cameră. Spitalul era vizavi, trebuia doar să traverseze o alee. Și ce alee! Umbrită de ramurile stufoase ale bătrânilor tei, singurii care se aplecau să-i asculte povestea. Până astăzi, nu remarcă faptul că frunzele teilor avea formă de inimă. Îi îndrăgi și mai mult și își spuse în gând că ziua începe promițător, iar alegerea trebuie să fie bună de această dată.

Intră în spitalul alb imaculat, pe care îl privea zilnic de la fereastra camerei sale. Îi știa toate detaliile, toate culorile și majoritatea poveștilor. Niciuna nu era ca a ei.

Femeia de la recepție o întâmpină cu același zâmbet de zi cu zi:
– Bună ziua, Ștefania, la cine avem azi programare?
– La doamna doctor Retezatu.
– Va trebui să mai aștepți puțin, este destul de aglomerată momentan cu niște urgențe, dar cum se va elibera, te va primi. Te rog să mergi să aștepți la cabinetul cu numărul 7, dar să nu mergi pe drumul obișnuit, ci prin partea stângă a clădirii, pentru că există niște defecțiuni tehnice, în curs de rezolvare, însă nu vrem să punem pe nimeni în pericol.
Ștefania mulțumi și se îndepărtă de recepție, mergând în zig-zag cu privirea ațintită în jos, numărând bucățile de gresie. 224 până la intersecția aripilor clădirii. Nu are sens să ocolesc jumătate de spital, chiar dacă voi avea oricum de așteptat medicul. Voi fi atentă și nu se va întâmpla nimic. Cu mersul legănat și fără să se grăbească, străbătu cele două culoare, neremarcând lipsa oamenilor din primele săli de așteptare. Era pustiu, însă pustiul acesta părea să o liniștească, se asemăna cu vidul pe care nu voia să-l depășească, zona ei de confort. Ajunsese în fața ultimei uși, mai avea de trecut printr-o sală de așteptare, apoi cabinetul cu numărul 7 o aștepta la capătul culoarului. Auzea o zarvă indescriptibilă din interior, iar în momentul în care deschise ușa, o femeie din mulțimea care sufoca sala de așteptare, o bruscă:
– Nu se poate să intrați, plecați de aici!
– Trebuie să ajung la doamna Retezatu!
– O să vi se facă rău, mai ales în condiția dumneavoastră! Ocoliți și mergeți prin partea stângă a clădirii.
– Ah, să înțeleg că aici este zona cu defecțiunile tehnice…
– Dacă așa vreți să le spuneți…
La rândul ei, femeia fu bruscată de un bărbat, iar în spațiul creat în urma impactului, Ștefania văzu defecțiunea. Un bărbat întins pe jos, de fapt, era mult spus întins, un bărbat cuprins de cele mai puternice convulsii pe care îi fusese dat să le vadă. În jurul lui, oamenii stăteau drepți, fără a se apropia, fără a încerca măcar să-l liniștească. Întregul corp i se scutura violent, mâinile și picioarele păreau că nu mai vor să facă parte din același trup.
– Este epileptic? Țipă Ștefania în timp ce încercă să își facă loc prin mulțime. Știu ce trebuie să fac pentru a îi acorda primul ajutor! Dați-vă la o parte și strigați după un medic! Dați-vă la o parte!
– Asfixiere mecanică. E pe ducă. Lăsați-l să se ducă, o opri o mână fermă de femeie și o trase în afara sălii de așteptare.
– Nu cred! Trebuie să mă asigur!
– Cum vă numiți?
– Ce relevanță are numele meu, când omul acela se chinuie? Lăsați-mă să ajung la el!
– Nu mai aveți ce să-i faceți. Abia l-au dat jos din ștreang. Sunt ultimele convulsii.
– A încercat să se sinucidă? Asta denumiți voi o defecțiune tehnică? Ce fel de spital sunteți? Începu tânăra să plângă în hohote, simțind cum își pierde echilibrul.
– Sunteți domnișoara Ștefania?
Se blocă la auzirea numelui. Se uită cu teamă spre femeie măruntă din fața ei, care încercă să-i șteargă lacrimile.
– Haideți să vă conduc la doamna doctor, vă așteaptă, iar vederea unor astfel de incidente nu vă este deloc prielnică!
– Nu puteți numi moartea unui om drept incident. Nu aici, nu în acest spital, spuse ea plângând liniștit, dar urmând-o. Nu privi în urmă, îi era suficient să audă loviturile mâinilor și picioarelor de podea. Îi era suficient să știe că, totuși, necunoscutul acela nu vrea să moară, dar îi era imposibil de înțeles de ce nimeni nu face nimic în privința lui. Știa că, oricât de mult și-ar fi dorit să îl ajute, nu s-ar fi putut apropia de el până la capăt. Apropierea morții o înspăimânta.
Făcu alături de femeie cale întoarsă, până la intersecția dintre aripi. Aici era mult mai aglomerat decât în zona defecțiunii tehnice. Intră în cabinetul doamnei doctor fără să stea la coadă.
– Bună ziua, dumneavoastră sunteți?
– Stefania Marcoș.
– Ce vă aduce pe la mine? Cu ce vă pot fi de folos?
– Sunt însărcinată în 8 săptămâni.
– Deci, dumneavoastră sunteți. Mi-a povestit domnul doctor despre situația în care vă aflați.
– Eram sigură că așa se va întâmpla și că aici nu se respectă intimitatea pacientului.
– Vă asigur că se respectă și tocmai pentru a oferi cele mai bune servicii, medicii colaborează și își dau interesul împreună pentru a readuce sănătatea în viața pacientului.
– Dar eu nu sunt bolnavă! Sunt doar însărcinată…
– Haideți să mai efectuăm o ecografie pentru a ne convinge de existența sarcinii. Am înțeles că la celelalte patru, nu a fost vizibilă.
– Aparatele voastre sunt dintre cele mai ieftine și cele mai proaste! Nu-și fac niciodată treabă și eu am obosit să încerc să vă conving de sarcina mea! O să nasc și îmi veți spune că nu am fost niciodată însărcinată!
– Domnișoara Ștefania, nici nu se pune problema că nu vă cred, aș vrea doar să aveți suficientă încredere în mine și să mergem să mai facem o dată testarea. E important să știm exact în câte săptămâni de sarcină sunteți, pentru a vă putea prescrie vitaminele necesare dezvoltării unui făt sănătos.
Se uită cu ochi goi și cu lacrimi uscate pe obraz la femeia roșcată care părea să fie singura care o tratează cu respect, din adunătura de secături din spital. Era o femeie trecută de 40 de ani, cu un păr vâlvoi, ce-i acoperea fruntea și umerii, cu ochi albaștri, destul de sfredelitori în apăsarea cu care o privea, probabil și din cauza sprâncenelor arcuite excesiv, cu un ten alb, imaculat. Fără pistrui. O roșcată asupra căreia nu te puteaI decide dacă este frumoasă sau nu, dar a cărei voce era caldă și învăluitoare ca o cochilie. Femeia emana protecție și siguranță, iar Ștefania se hotârî să o urmeze, gândindu-se că este ultima șansă pe care o acordă medicilor acestui spital. Poate, fără să știe, a dat peste cel mai bun medic de acolo.
După câteva minute de mers, pe niște culoare total necunoscute Ștefaniei, intrară într-o sală burdușită de oameni.
– Întoarce-te repede spre dreapta, trece convoiul! O atenționă medicul brutal pe tânără, căreia i se înmuiaseră picioarele și nu-i venea să creadă ce aude. Se prinse cu mâna dreaptă de burtă, vrând parcă să-și protejeze sarcina neconfirmată de apropierea celui spânzurat, de apropierea nefirescului, a fricii de neant. Se întoarse într-o clipită și încercă să-și învingă teama. Ridică ochii spre tavan, de parcă de acolo venea liniștea. Din albul de pe tavan.
– Faceți loc, faceți loc! Se auziră glasuri în spatele ei.
Ștefania trase cu coada ochiului în stânga și văzu cum o mână căzută de pe targă se balansează o dată cu aceasta. Închise strâns ochii și așteptă să treacă alaiul prin spatele ei. Deodată, simți o atingere ca de gheață pe mână, apoi, ca o strânsoare care îi zdrobea degetele cu o putere de menghină. Deschise ochii și își privi mâna, era prinsă de mâna pe care o văzuse alunecând de pe targă. De mâna mortului. Vru să se desprindă din prinsoare, dar simți cum este trasă spre targă. Simți mușcătura. Mortul îi mușcă din mână. O mușcătura puternică, de animal hămesit.
                                                                            ***
– Starea Ștefaniei se agravează pe zi ce trece, spuseră medicii privind spre tânăra care dormea liniștită, legată în cămașa de forță, în secția de psihiatrie a centrului medical la care se internase de bună voie acum câteva săptămâni. Crede în continuare că este însărcinată, că o mușcă morții, că la noi se spânzură tineri. Cum să o facem să înțeleagă că are niște mutații genetice care o împiedică să rămână însărcinată?
– Domnilor doctori, zise fată deschizând ochii și privind în gol, sunt conștientă de problemele mele de sănătate, dar eu chiar sunt însărcinată, iar spânzuratul acela chiar mi-a mușcat mână, uitați! Încercă să întindă mâna, dar cămașa o împiedică.
Peste 6 luni, Ștefania dădu naștere unui băiețel sănătos. A doua zi, se spânzură. La autopsie i se descoperi un semn pe mână, asemănător unei mușcături.
Mușcătura

Scrie un comentariu

Din categoria Proza scurtă, Proză

Zâmbet la final de an

Balanța pare să se fi înclinat favorabil anul acesta pentru mine. Familia mea e sănătoasă sau pe cale de însănătoșire, am consolidat prietenii vechi, am cunoscut oameni noi – care, în scurt timp, au devenit foarte dragi inimii mele, am călătorit mult și vizitat locuri tulburătoare prin frumusețea lor, am făcut schimbări profesionale, am reușit să fac oameni să zâmbească și, într-un final, am terminat și romanul „Cu mâinile celeilalte” (urmează editarea).
Tot ce am făcut bun în acest an se datorează, în special, lui tata. Am vrut să-l fac mândru de mine, să-i văd steaua și mai luminoasă. Mama are același efect asupra mea, de a mă face să simt constant nevoia să-i dau motive de bucurie.
Închei anul cu zâmbetul pe buze și cu multe așteptări de la cel care vine. Încerc să iau totul pas cu pas și să nu mă împiedic de inevitabilii bolovani care mai apar, pe alocuri, pe drum.
Să pășiți în noul an mai optimiști, cu mai multă încredere în forțele proprii, să aveți multe visuri, pentru că, cu cât aveți mai multe, cu atât aveți mai multe șanse să vă îndepliniți un număr mai mare dintre ele. Să fiți sănătoși, frumoși și să nu uitați că voi sunteți cei mai importanți, voi și cei din jurul vostru care rămân acolo, indiferent.

La mulți ani, dragilor! Să fiți fericiți!

teatru_cortina

Scrie un comentariu

Din categoria Blog