Arhive pe categorii: Secretul zâmbetului roşu

Secretul zâmbetului roşu (continuare 1)

I. Întânirile

Tudor se aşezase, în neliniştea lui, pe telecomanda aflată pe noptieră. La ştiri, tocmai se anunţa sinuciderea unei soprane de operă. Lumea chiar nu realizează cât e de importantă viaţa! Cum să-ţi tai venele când alţii ar da orice să trăiască? Cum să renunţi la viaţă? Pff, mă duc să fac o cafea până apare Tania. O întinse spre bucătărie să pregătească moartea dulce, cum alinta el băutura neagră, îndulcită cu două linguriţe de zahăr. Căută răbdător cafeaua, de fiecare dată Tania îi schimba locul. Simţi cum se scurge timpul, iar obsesia lui creştea. Nu putea fuma fără să simtă aroma cafelei. Nu putea despărţi cele două vicii.

Ieşi grăbit pe uşă cu gândul de a cumpăra cafea. Pe scara blocului, se întâlni cu un vecin.

– Ce faci, Tudor? Pleci la serviciu?

Privirea îi deveni serioasă, pupilele i se dilatară, vocea i se îngroşă:

– Şi dacă aş pleca la serviciu, ce?, aproape se răsti iubitul Taniei.

Vecinul se retrase puţin şi îşi drese vocea:

– Nu te supăra că te-am întrebat, dar mereu te văd plecând la ora asta…şi..şi mă gândeam că te duci la serviciu.

– Auzi, domnule, nu e problema ta ce fac eu, unde mă duc şi cu cine mă duc. Mama mea o moartă, tata la fel, nu am nevoie de alţi părinţi, ok?

Vecinul intră speriat în apartamentul său. Tudor nu îl iertase pentru faza de acum câteva săptămâni, când mama sa a venit în vizită la el, iar vecinul şi-a făcut apariţia în câteva minute, pentru a o invita la o scurtă conversaţie în apartamentul său. A întârziat în apartamentul acestuia mai mult de 10 miunte. Nimeni nu ştie despre ce au vorbit cei doi. Mama lui Tudor a fost prima şi singura iubire a lui Radu, vecinul necăsătorindu-se niciodată. Tudor nu ştia exact de ce mama l-a ales pe tatăl său, în loc de Radu, dar ştia că gelozia acestuia nu avea margini. Poate el e…îi trecu fugitiv prin minte, iar apoi îşi continuă drumul. Părea că ştie exact încotro se îndreaptă. Trecu pe lângă supermarket, dar nu se opri. Se duse în staţia de R.A.T.B. şi aşteptă. Se urcă în primul autobuz care ducea înspre centru. În înghesuiala care îl sufoca şi la propriu şi la figurat, reuşi să ridice mâna şi să se uite la ceas. Era 10 fără 15. Mai avea puţin şi trebuia să se întâlnească cu ea.

Are efect bun Eva asupra mea, păcat că am descoperit-o abia acum o lună. Asta va fi a doua întâlnire. Simţi un parfum de frezie alintându-i simţurile. În dreapta lui, o femeie de 50 de ani, îşi făcea drum înspre uşa autobuzului.

– Coborâţi la prima?

– Nu, dar am să vă fac loc, spuse Tudor cu o voce tremurată remarcând asemănarea dintre femeie şi mama sa. Aceeaşi eleganţă în mişcări, aceeaşi subtilitate în voce. Aceeaşi blândeţe a privirii şi acelaşi aer docil. Trebuia să vorbească cu Eva cât mai repede. Gândurile îi explodau, faţa începea să-i ardă, palpitaţiile se intensificau, toate simţurile o cereau pe femeia cu care trebuia el să se întâlnească. Făcu loc doamnei să coboare.

– Îţi mulţumesc, ai grijă de tine, tinere! Zâmbi aproape matern femeia.

– Nu aveţi pentru ce, doamnă, se chinui să rostească Tudor, dar cuvintele i se pierduseră pe buze. Îşi şterse fugitiv cu mâneca lacrima ce îşi făcea drum pe obraz. Ca şi cum ar fi vrut să îşi alunge starea şi gândurile care îl cuprinseră, Tudor îşi imagină aroma cafelei pe care o va adulmeca peste două ore. Ah, să nu uit să cumpăr cafeaua aia. Poate ar trebui să o sun pe Tania să văd ce face. Sinistră gluma aia pe care mi-a făcut-o. Deci e clar pe la facultate sau poate s-a dus pe la penitenciar să mai socializeze cu un nebun de pe acolo. Da, o să o sun după ce îmi termin treaba.

Autobuzul opri în staţie. Tudor coborî grăbit, aproape împins de mulţimea care ajunsese şi ea la destinaţie. Ceasul indica 10 şi 10 minute. Întârziase. Poate o să se crizeze la mine femeia asta, îşi spuse aproape zâmbind. Dar nu-i nimic. Doar o plătesc, nu?

Urcă în fugă cele patru etaje şi ajunse în faţa uşii. Îşi aranjă părul, hainele, inspiră şi expiră adânc şi bocăni. Uşa se deschise şi apăru ea.

***

– Bună Tudor, te aşteptăm. Nu te-am mai văzut de două săptămâni. Bine ai venit!

– Bună ziua, doamnă psiholog.

– Ţi-am spus de atâtea ori să îmi spui Eva, trebuie să capeţi încredere în mine. Hai, vino şi aşează-te pe canapea. Îţi aduc ceva? Un ceai, o cafea?

– O cafea, dacă se poate. Nu mai putea aştepta până ajunge acasă pentru a bea cafeaua. Eva se retrase subtil, iar tânărul analiză încă odată încăperea. Îl fascina biblioteca masivă din lemn de abanos şi sutele de cărţi care o înţesau. Se ridică de pe canapea şi, cu un aer admirativ, se apropie de cărţi..

– Te atrag cărţile, Tudor? se auzi vocea Evei în spatele lui. Bărbatul se întoarse brusc şi aproape roşi:

– Nu în mod special.

– Mă gândeam că ai hobby-uri comune cu Tania. Ştii că vine des la mine şi îmi cere împrumut multe cărţi, mă întreabă diverse…

– Avem hobby-uri comune, dar nu reprezintă unul dintre ele. Pe Tania o fascinează mirosul cărţilor tipărite, mie îmi place să scriu, mai mult decât să citesc.

– Ei, în curând Tania îşi va termina lucrarea de licenţă şi poate, după ce o vei citi, îţi vei schimba părerea despre cărţi. Ea îşi face lucrarea pe criminali, nu? Tu nu ai simţit niciodată impulsul de a ucide?

– Niciodată, cred că viaţa este darul cel mai de preţ şi că spre deosebire de animale, oamenii au conştiinţă şi nu ar trebui să se lase pradă instinctelor ucigaşe.

– Poate nu ar trebui să se lase pradă instinctelor, dar ce te faci când cineva greşeşte foarte tare faţă de tine şi din punctul de vedere etic sau legal nu se poate face nimic? Vorba aceea: Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Nu îi lăsă timp de răspuns şi continuă: Dar să lăsam astea şi să revenim la problemele noastre. Spune-mi încă odată de ce ai apelat la mine şi dacă eşti pregătit să-mi povesteşti azi despre tine, despre familia ta.

– Păi, Tania mi-a spus că am nevoie de ajutor specializat. Nu am băgat-o în seamă, dar când am fost concediat pentru că nu mă mai puteam concentra, pentru că nu mai făceam faţă articolelor şi interviurilor pe care trebuia să le realizez, m-am gândit că poate are dreptate. Mi-a spus că dumneavoastră o ajutaţi cu lucrarea de licenţă, cu idei, sfaturi şi că sunteţi o profesionistă în domeniul psihologiei şi psihiatriei. Şi am venit…

– Îţi pare rău că ai venit? Nu îţi putem rezolva problemele, dacă tu opui rezistenţă, dacă tu nu crezi în ce facem noi aici.

– Nu îmi pare rău că am venit, chiar m-am simţit mai bine după prima şedinţă.

– Bun, atunci. De ce nu mai făceai faţă la serviciu?

Tudor ezită, ochii i se umplură de lacrimi, buzele îi tremurau.

– Dacă simţi nevoia să plângi, să nu-ţi fie jenă. Poţi să ai încredere în mine. Plânsul e o formă de descărcare psihică, iar dacă e sa vorbim biologic, prin lacrimi se eliberează o mulţime de substanţe chimice secretate de organism, acumulate în perioadele de stres. Dacă simţi nevoia să plângi, nu te feri, te vei simţi brusc mai relaxat.

– Nu este vorba despre asta, dar, în afară de Tania, nu am mai vorbit cu nimeni despre tragedie.

– Nu te grăbi atunci, avem timp.

Eva se ridică de la birou, se îndreptă înspre bibliotecă şi aprinse un beţisor parfumat. Mereu făcea asta, pentru o atmosferă destinsă, spunea ea. Se uita la bărbatul din faţa ei cu o privire ce invita la povestire, la mărturisiri.

Tudor răsuflă prelung, îşi coborî privirea, îşi împreună mâinile ca într-o rugăciune şi spuse:

– Acum două luni, s-a întâmplat tragedia. Eram la serviciu şi scriam un articol, Importanţa familiei în viaţa adultului. Am primit un telefon de la Tania. Plângea şi spunea mereu: Doamne, ce nenorocire, nu pot să cred! După câteva secunde am aflat motivul tânguielii ei: casa în care am copilărit era în flăcări. Ştiam că tatăl meu era liber în acea zi. Mama trebuia să plece într-un pelerinaj pe la mănăstirile din Bucovina de dimineaţă. M-am gândit la ce e mai rău.

Eva se cufundă în fotoliu său de canapea neagră. Respiraţia îi deveni uşor sacadată. Se ridică şi ieşi din cameră. În mica bucătărie, departe de privirile bărbatului, Eva îşi prinse capul în mâini. Se spălă pe faţă cu apă rece, apoi se întoarse în cabinet, unde o aştepta Tudor nedumirit.

– M-am gândit că ţi-ar prinde bine puţină apă, spuse Eva abia perceptibil şi îi înmână paharul.

– Mulţumesc, sunteţi o drăguţă. Tudor sorbi puţin din apa rece ca sufletul femeii care îi stătea în faţă.

– Vrei să ne oprim pentru ziua de azi sau vrei să terminăm de povestit?

– Aş vrea să termin cu tragedia, ca să nu mă mai gândesc…Am ajuns cât de poate de repede la casa părintească…nu mai rămăsese aproape nimic din ea…Tania nu se putea opri din plâns, deşi nu îi ştia de mult timp. Copilăria, o parte din viaţa mea, devenea cenuşă în faţa ochilor mei. Poliţia a restricţionat zona şi nu m-a lăsat să mă apropii. Se zvonea că focul a fost provocat de o ţigără nestinsă cum trebuie. Nu a mai rămas nimic din casă. Tudor încercă să-şi drege vocea. Poliţiştii ne-au trimis pe mine şi pe Tania acasă, spunând că nu se mai poate face nimic şi că ne vor anunţa imediat că vor avea informaţii noi. Am încercat să o sun pe mama să o anunţ că tata…Am sunat în disperare, dar am auzit doar vocea mecanică a robotului: Pentru moment, abonatul Cosmote nu poate fi contactat. Tania m-a liniştit în acea seară spunând că sigur prin zona Bucovinei, mai ales dacă s-a cazat pe la o mănăstire, e posibil să-şi fi închis telefonul. A doua zi, am aflat de ce mama, mama nu mai răspundea la telefon. Poliţiştii m-au sunat şi mi-au spus că s-au găsit rămăşiţele a două persoane, iar că a doua e mama mea. Asta a fost prima bombă. Tot atunci, am aflat că incendiu a fost provocat şi că la mijloc e o mână criminală. Am rămas singur pe lume, nu ştiu de ce mama nu a mai plecat în pelerinaj. Acum ar fi trăit…Nu s-a descoperit nici până azi cine a făcut-o şi asta mă termină…

Cu o voce agitată, Eva spuse:

– Mă bucur că ai reuşit să-mi povesteşti. E un pas mare în recuperarea ta. Mă tem că acum trebuie să pleci, timpul şedinţei noastre a cam expirat. Ne vedem data viitoare. Salutări Taniei!

Tudor se văzu dat afară din cabinet. Ce fel de psiholog e dacă reacţionează aşa? Ăsta e ajutorul pe care mi-l oferă ea? Să îi spun ce mă doare şi ea să îmi spună „Bravo, pa!”? Nu cred că e prima dată când aude despre tragedii de genul ăsta. Ce o fi avut? Poate are Tania vreo idee de ce, practic, m-a dat afară.

Coborî în fugă cele patru etaje şi ajunse în faţa blocului. Nu am mai fumat de aproape 1 oră, gândi Tudor, dar când se uită la ceas văzu că abia trecuseră 30 de minute. Ceasul indica ora 10 şi 40. Ciudat, cealaltă şedinţă a durat 60 de minute. Eh, o fi având o zi proastă, toţi avem din când în când, numai că unii o au de vreo câteva săptămâni. Îşi aprinse o ţigară şi încercă să o sune pe Tania. Telefonul suna ocupat. Nu-i nimic, o să mă sune ea când o să vadă apelul ratat. Aproape mereu când o suna avea telefonul ocupat. Ba colegii de facultate, ba profesorul ei coordonator de licenţă, ba Eva. Da, se înţelege bine cu Eva. Pasiuni comune, ce mai? Acum sunt şi eu un punct comun pentru ele.

Se îndreptă înspre staţia de autobuz. În drum, îşi luă câteva ziare pentru a se uita după anunţuri de angajare. Fusese concediat de la revista Viaţa de Familie la o lună după ce a rămas orfan. Redactorul şef i-a spus, subtil, că are nevoie de o perioadă de pauză, pentru că nu se mai poate concentra, nu mai predă articolele la termen, iar calitatea acestora lasă de dorit. În aceeaşi zi, a fost informat de către şefa departamentului de resurse umane că s-a încheiat colaborarea dintre el şi revistă şi că îi mulţumeste pentru implicare. O nouă lovitură pentru Tudor. Noroc de Tania că a fost acolo să-l susţină.

Pe prima pagină a ziarului Libertatea citi: „Soprana despre care se presupunea că s-a sinucis a fost omorâtă! Medicii legişti au descoperit că tânăra în vârstă de 28 de ani a suferit o insuficienţă respiratorie, luând o supradoză de calmante pentru starea de anxitate. Soţul femeii a declarat că Mirela era o fire plină de viaţă, care iubea viaţa şi care abia aştepta să arate lumii întregi adevărata sa valoare. „Mi-a mărturisit că are emoţii mari că se va afla pe o scenă atât de importantă şi că i-a recomandat cineva să ia calmantele astea pentru a se mai linişti. Am întrebat-o dacă nu sunt prea multe deodată, dar soţia mea mi-a spus că a primit indicaţiile de la un specialist, de la o persoană avizată şi că înseamnă că aşa trebuie. Şi uite ce a păţit”, a declarat pentru ziarul Libertatea, Ionuţ Covaci. Mirela Covaci urma să participe săptămâna viitoare la concursul internaţional „Hariclea Darclee”, ce avea să aibă loc la Brăila. Nu se ştie nimic despre specialistul care i-a indicat sopranei calmantele în această doză.” Doamne, lumea se omoară pe capete. Cui i-o fi greşit sărmana femeie?

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Proză, Secretul zâmbetului roşu

Secretul zâmbetului roşu

I

Ceasul vechi din holul mare ticăia obsedant…Se apropia miezul nopţii. Tania deschise ochii, se ridică brusc din pat şi se îndreptă înspre dulapul din holul mic. Scoase pungile.

Locuia împreună cu iubitul său într-o apartament semidecomandat de două camere, în chirie. Sudentă în an terminal, Tania era nelipsită de la cercetările de criminologie, fiind interesată, în mod special, de înţelegerea comportamentului criminal. Spera să se poată angaja curând în sistemul penitenciar, să poată fi de folos celor de după gratii, morţilor vii, aşa cum îi numea ea pe deţinuţi. Susţinută de către profesori universitari, drumul pe care şi-l alesese Tania părea a fi de nezdruncinat. Sensibilă şi puternică, nu s-a speriat niciodată de criminali, ci a încercat doar să le înţeleagă traumele ce i-au împins la crimă.

Ceasul vechi din holul mare ticăia obsedant…Se apropia miezul nopţii. Tania deschise ochii, se ridică brusc din pat şi se îndreptă înspre dulapul din holul mic. Se aşeză în faţa dulapului, deschise uşa şi scoase pungile.

Cu un aer liniştit, scoase şi bucăţile. Una câte una. Cu calm şi precizie. Le-am curăţaţ destul de bine, nu văd nicio pată de sânge, se gândi ea. Dar oare îmi ajung pungile? Ei, am să le potrivesc astfel încât să-mi ajungă, doar i-am tăiat aşa cum mi s-a spus. Admiră cu un surâs bucăţile pe care le avea înşirate în faţa ei. Erau albe şi pure, ca zăpada. Numai că nu erau moi şi pufoase, ci rigide. Luă cele 6 mâini, le îndoi de la coate şi le îngrămădi în cea mai mică pungă. Mai avea 3 pungi. Probabil, nu îmi vor ajunge. Unde am să le bag pe toate? Cap, picioare, trunchi? Trebuie să găsesc o soluţie. Înghesui picioarele, toate cele 6 fiind secţionate din jurul genunchiului. Eh, nu a fost aşa greu. Să vezi acum, la trunchiurile astea bătaie de cap.

Îşi încordă corpul, încercând să introducă primul trunchi în pungă. Greutatea trunchiului o făcu să-l scape din mâini şi să-i provoace o uşoară neplăcere la spate. Încercă din nou. Fir-ar să fie de pungă! Se ridică nervoasă, păşi atent peste trunchiurile şi căpăţânele aşezate în ordine pe parchetul din holul mic, trecu prin sufragerie şi coti la stângă, înspre bucătărie. În treacăt, aruncă un ochi înspre uşa de la intrare. Da, e închisă bine, am pus şi siguranţa, e ok. În bucătărie, scotoci prin toate sertarele. După câteva minute, răsuflă liniştită. Slavă cerului că există sacii de gunoi! Îi luă zâmbind şi se întoarse la treabă. Bucăţile o aşteptau aşa cum le lăsase. Cu aceeaşi răceală.

După o muncă silnică, a reuşit să umple sacul de gunoi cu cele trei trunchiuri. Buuun, să vedem acuma căpăţânele astea!!! Le analiză atent, de parcă atunci le vedea pentru prima dată. Frumoşii şi frumoasa mea, cum o să staţi în pungi şi nu o să vă  găsească nimeni..Atunci îşi dădu seama. Ce am să fac cu pungile? Unde am să vă duc eu măi pe voi să nu vă găsească nimeni? Să vedem…aş putea să vă las în gunoiul unui hotel…nu, nu, acolo e prea evident..undeva unde să nu vă găsească nimeni… aş putea să vă duc pe munte, că e aproape…poate am noroc şi vine o avalanşă şi uite-aşa nu vă mai vede nimeni, zâmbi Tania triumfătoare. Şi dacă vă găseşte? Hmm, ce ar trebui făcut? Ce ar trebui? Frumoşilor, cred că am să vă desfigurez puţin, doar puţin, cât să nu vă recunoască nimeni.

În liniştea muncii ei, Tania auzi brusc televizorul. Simţi un fior rece pe şira spinării. Din holul mic putea vedea televizorul…şi puricii de pe el…şi sunetul acela bizar…Respiraţia îi deveni sacadată. Nu am deschis deloc azi televizorul, gândi ea. Ce naiba? Se ridică tremurând pentru a aprinde lumina de pe holul mic. Nu se aprinse, doar pâlpâia, aidoma un bec gata să se ardă. Aproape alergă până în sufragerie pentru a aprinde lumina. Televizorul deschis din senin o speria, întunericul îi mărea însă spaima. Nici lumina din sufragerie nu se aprinse. Şi aici becul părea să se ardă. Ajunse pe holul mare, aprinse cu succes lumina şi deveni palidă. Uşa de la intrare era întredeschisă. O broboană de sudoare îi traversă fruntea lată.

A doua zi, Liviu, iubitul Taniei deschise uşa de la apartament. O curăţenie debordantă îi sări în ochi, de la primul pas făcut în casă. De obicei, era curată casa, Tania avea grijă de asta, dar acum strălucea. O strigă pe iubita sa, dar nu primi niciun răspuns. Intră în dormitorul lor, patul era nedesfăcut. Ceva îi atrase atenţia. O imagine. Pe oglinda pe care o folosea Tania când se aranja. Era un zâmbet desenat cu ceva roşu. Se apropie. Înainte să analizeze zâmbetul, văzu o foaie. Citi în gând: Criminalitatea are chip de femeie. Remarcă sângele din zâmbet. Nu era ruj. Televizorul se aprinse brusc.

Va urma

Scrie un comentariu

Din categoria Proză, Secretul zâmbetului roşu