Mesaj de dincolo

Sună telefonul ăsta ca la nebuni. De parcă lumea nu ştie că sunt pasăre de noapte, că-mi place întunericul şi liniştea din el şi că ziua dorm să-mi fac liniştea mea. Da, număr necunoscut, poate e cineva care nu-mi cunoaşte stilul, doar aşa are o scuză.

– Mda.

– Doamna Ramona?

– Mda.

– De la Fan Courier sunt.

– Mda, a ajuns coletul?

– Da.

– Şi când ajungeţi la mine?

– Păi, eu sun de jumate de oră la interfon. Nu sunteţi acasă?

– A, ba da, dormeam. Sunaţi acum să vă deschid.

Când dorm, poţi să tragi cu tunul lângă mine. Sau să mă suni de 100 de ori, să suni la interfon, fix sau mobil. Mama mereu se enervează când îi spun să mă trezească. Odată am avut 134 de apeluri de la ea.

Ei, ce să fac, împart somnul cu morţii şi, probabil ei cu mine. Mă ridic din pat cu greu, nici nu-mi simt picioarele şi corpul după seara de ieri, umflată, cu părul răvăşit mă îndrept înspre uşă.

– Asta e pachetul dumneavoastră, doamnă. Îmi spuneţi seria buletinului, vă rog?

Pff, câte mai vrea ăsta de la mine? Oare cât o fi ceasul? Oricum nu contează. Până diseară mai e, mai am timp. Oare să o sun pe mama? Nu, probabil aş agita-o. Da, mai bine nu, o să afle singură. Of, unde am aruncat oare portofelul ăla? A, stai să vezi că trebuie să-l şi plătesc. Fain aşa. Dă-l naibii de buletin. De ce îl caut când ştiu seria?

– Rt 098112.

Vecinul de pe palier tocmai deschide uşa, ca de obicei când vede mişcare în bloc. Face asta de 40 de ani. Bine că stau doar de cinci ani aici. Se agită, vine înspre mine şi zice:

– Raluca, mai trebuie să vină alt pachet? Ca să ştiu dacă să fiu pe fază în cazul în care nu ai să fii acasă.

– RAMONAAAA, nu Raluca, nu Roberta, nu Roxana. RAMONA!!! Am urlat cât m-au ţinut plămânii. Stau de 5 ani aici şi mă botezaţi zilnic! Ce e aşa greu de reţinut?

– Nu sunteţi doamna Ramona? s-a gândit şi băiatul de la Fan Courier să mă întrebe. Ziua mea începea perfect. Cu doi oameni pentru care sunt altcineva. M-am abţinut să nu-i sar la gât, i-am zâmbit sec, răspuns rece:

– Cât trebuie să vă dau?

Omuleţul din faţa mea aproape că ţopăi înspre mine, atins de o bucurie pe care nu mi-o explicam.

– Doamnă, nu trebuie să-mi daţi nimic. Uitaţi aici, au plătit ei. A început să-mi bage hârtia în ochi de parcă îmi arăta cea mai mare realizare a lui din ultima vreme. Numai chef să mă concentrez la foaia aia nu aveam. Am semnat-o repede şi am luat pachetul. Hmm, destul de uşor. Sper să nu am probleme.

Omuleţul zâmbea în faţa mea de parcă aş fi fost o minune. Eh, oamenii mai zâmbesc şi când or ceva. Nu se mişcau din faţa uşii, nici el, nici vecinul. Când nu ai ce face, e important să ai agenda plină cu treburile celorlalţi. Sau când eşti bătrân.

Slavă cerului că eu am avut ce face şi nici nu o să ajung bătrână.

– Doamnă, vă mulţumesc că aţi apelat la ….

Azi e o zi în care nu vreau să vorbesc. I-am închis uşa omului în nas şi m-am târât alene, cu pachetul în braţe înspre bucătărie. Prima cafea pe ziua de azi. Aşez pachetul pe masă, îmi aprind o ţigară. Nu dau înapoi. Sunt buni băieţii de la Fan Courier. Să-mi ajungă un colet de aseară până acum e ceva. Mda, l-am sunat şi eu pe Victor, are el relaţii bune. Bine că a ajuns. Pentru prima dată, cafeaua are alt gust. Da, fără zahăr. Ce rost avea să cumpăr aseară şi zahăr? E 12.00, cred că pe la 17 sunt la mare, poate mai repede dacă nu e aglomerat. Unde o fi lopata aia? Mă duc să caut după ce fumez. Niciodată nu am avut stare când am fumat. A trebuit să mai fac ceva, să vorbesc la telefon, să scriu, orice, numai să mai fac ceva.

O, ia să vedem ce mai e prin agenda asta. Hmm, de fapt e o idee bună să scriu câteva rânduri.

După 7 ore, o tânără fu găsită împuşcată, la câţiva metri de mare, într-o groapă săpată special, lopata o demonstra. Nimeni nu bănuia că nu e crimă. Eh, or să citească ei şi mesajul din agendă cândva. Nu mai puteam trăi după seara trecută.

Joc

De cele mai multe ori
te întrebi dacă ţie îţi scriu.
te convingi cu fiecare literă
ce se prelinge din vârful peniţei,
stai la pândă după vreun înţeles
ascuns sau pe care îl poţi descifra
doar tu.
zâmbeşti într-o parte, în dreapta,
fugar, cât să nu vadă nimeni,
la final să dai sah-mat.
şi dacă te înşeli,
străinule?
să nu rupi petale de margaretă
ca să afli.
ai putea zâmbi şi în stânga.
sau deloc.
dacă le-ai rupe poate ai afla
că nu doar te scriu
sau, eu ştiu?

Poate

Poate ești tu, primul care citește,
străinul meu.

te regăsești în visul meu
despre mare, vânt și ploaie,
te depărtezi de nordul meu,
apoi, te suprapui
ca o mască venețiană.
te apasă cerul, străinule,
doar privirea mea
îl oprește
să nu te strivească.

poate ești tu, ultimul care mă citește,
străinul meu

Secretul zâmbetului roşu

I

Ceasul vechi din holul mare ticăia obsedant…Se apropia miezul nopţii. Tania deschise ochii, se ridică brusc din pat şi se îndreptă înspre dulapul din holul mic. Scoase pungile.

Locuia împreună cu iubitul său într-o apartament semidecomandat de două camere, în chirie. Sudentă în an terminal, Tania era nelipsită de la cercetările de criminologie, fiind interesată, în mod special, de înţelegerea comportamentului criminal. Spera să se poată angaja curând în sistemul penitenciar, să poată fi de folos celor de după gratii, morţilor vii, aşa cum îi numea ea pe deţinuţi. Susţinută de către profesori universitari, drumul pe care şi-l alesese Tania părea a fi de nezdruncinat. Sensibilă şi puternică, nu s-a speriat niciodată de criminali, ci a încercat doar să le înţeleagă traumele ce i-au împins la crimă.

Ceasul vechi din holul mare ticăia obsedant…Se apropia miezul nopţii. Tania deschise ochii, se ridică brusc din pat şi se îndreptă înspre dulapul din holul mic. Se aşeză în faţa dulapului, deschise uşa şi scoase pungile.

Cu un aer liniştit, scoase şi bucăţile. Una câte una. Cu calm şi precizie. Le-am curăţaţ destul de bine, nu văd nicio pată de sânge, se gândi ea. Dar oare îmi ajung pungile? Ei, am să le potrivesc astfel încât să-mi ajungă, doar i-am tăiat aşa cum mi s-a spus. Admiră cu un surâs bucăţile pe care le avea înşirate în faţa ei. Erau albe şi pure, ca zăpada. Numai că nu erau moi şi pufoase, ci rigide. Luă cele 6 mâini, le îndoi de la coate şi le îngrămădi în cea mai mică pungă. Mai avea 3 pungi. Probabil, nu îmi vor ajunge. Unde am să le bag pe toate? Cap, picioare, trunchi? Trebuie să găsesc o soluţie. Înghesui picioarele, toate cele 6 fiind secţionate din jurul genunchiului. Eh, nu a fost aşa greu. Să vezi acum, la trunchiurile astea bătaie de cap.

Îşi încordă corpul, încercând să introducă primul trunchi în pungă. Greutatea trunchiului o făcu să-l scape din mâini şi să-i provoace o uşoară neplăcere la spate. Încercă din nou. Fir-ar să fie de pungă! Se ridică nervoasă, păşi atent peste trunchiurile şi căpăţânele aşezate în ordine pe parchetul din holul mic, trecu prin sufragerie şi coti la stângă, înspre bucătărie. În treacăt, aruncă un ochi înspre uşa de la intrare. Da, e închisă bine, am pus şi siguranţa, e ok. În bucătărie, scotoci prin toate sertarele. După câteva minute, răsuflă liniştită. Slavă cerului că există sacii de gunoi! Îi luă zâmbind şi se întoarse la treabă. Bucăţile o aşteptau aşa cum le lăsase. Cu aceeaşi răceală.

După o muncă silnică, a reuşit să umple sacul de gunoi cu cele trei trunchiuri. Buuun, să vedem acuma căpăţânele astea!!! Le analiză atent, de parcă atunci le vedea pentru prima dată. Frumoşii şi frumoasa mea, cum o să staţi în pungi şi nu o să vă  găsească nimeni..Atunci îşi dădu seama. Ce am să fac cu pungile? Unde am să vă duc eu măi pe voi să nu vă găsească nimeni? Să vedem…aş putea să vă las în gunoiul unui hotel…nu, nu, acolo e prea evident..undeva unde să nu vă găsească nimeni… aş putea să vă duc pe munte, că e aproape…poate am noroc şi vine o avalanşă şi uite-aşa nu vă mai vede nimeni, zâmbi Tania triumfătoare. Şi dacă vă găseşte? Hmm, ce ar trebui făcut? Ce ar trebui? Frumoşilor, cred că am să vă desfigurez puţin, doar puţin, cât să nu vă recunoască nimeni.

În liniştea muncii ei, Tania auzi brusc televizorul. Simţi un fior rece pe şira spinării. Din holul mic putea vedea televizorul…şi puricii de pe el…şi sunetul acela bizar…Respiraţia îi deveni sacadată. Nu am deschis deloc azi televizorul, gândi ea. Ce naiba? Se ridică tremurând pentru a aprinde lumina de pe holul mic. Nu se aprinse, doar pâlpâia, aidoma un bec gata să se ardă. Aproape alergă până în sufragerie pentru a aprinde lumina. Televizorul deschis din senin o speria, întunericul îi mărea însă spaima. Nici lumina din sufragerie nu se aprinse. Şi aici becul părea să se ardă. Ajunse pe holul mare, aprinse cu succes lumina şi deveni palidă. Uşa de la intrare era întredeschisă. O broboană de sudoare îi traversă fruntea lată.

A doua zi, Liviu, iubitul Taniei deschise uşa de la apartament. O curăţenie debordantă îi sări în ochi, de la primul pas făcut în casă. De obicei, era curată casa, Tania avea grijă de asta, dar acum strălucea. O strigă pe iubita sa, dar nu primi niciun răspuns. Intră în dormitorul lor, patul era nedesfăcut. Ceva îi atrase atenţia. O imagine. Pe oglinda pe care o folosea Tania când se aranja. Era un zâmbet desenat cu ceva roşu. Se apropie. Înainte să analizeze zâmbetul, văzu o foaie. Citi în gând: Criminalitatea are chip de femeie. Remarcă sângele din zâmbet. Nu era ruj. Televizorul se aprinse brusc.

Va urma