Duminica păcatului sau cum să-ţi amputezi sufletul

Încet, încet, întunericul se lăsa învins de o lumină difuză. Lui Marian îi era greu, totuşi, să deschidă ochii. Mişcă mâna involuntar. Ca o mănuşă, o altă mână i-o acoperi.
– Suntem aici, bunicule, stai liniştit, se auzi un glas de băiat ce părea dintr-o altă lume. Bătrânul îşi recunoscu nepotul cu greutate.
Vru să întrebe ce se întâmplă, unde este, de ce nu-şi poate deschide ochii, dar cuvintele i se opreau înainte de a-i ajunge pe buze.
– E şi bunica aici, vino bunico mai aproape, cred că îşi revine, îi făcu semn femeii ce se odihnea după o noapte nedormită, pe singurul scaun din salon. Femeia ajunse anevoios lângă patul bolnavului. În faţa ei, omul alături de care îşi petrecuse ultimii 50 de ani din viaţă, iertându-i toate trădările pentru a îşi creşte copilul într-o familie, după credinţa ei, adevărată. Singurul lor copil, o fată era bucuria mamei, motivaţia ei de-a lungul anilor. Marian fusese mereu un om rece, acuzând viaţa pentru toate lipsurile ei, fără a-i oferi nimic la schimb. După naşterea Mihaelei, Marian căzuse în patima alcolului, neglijându-şi de multe ori familia. Mama muncea zi şi noapte, neputându-se baza pe singurul bărbat în care îşi pusese cea mai mare încredere. Nu a recunoscut niciodată în faţa copilei sale cât de dure îi erau zilele în care tatăl colinda toate localurile de prin sat şi nopţile în care nu venea acasă. Mereu îi spunea că e plecat cu munca, ca să-i poată oferi tot ce are nevoie pentru a-şi continua studiile. Mihaela nu s-a îndoit niciodată de spusele mamei sale şi îşi iubea tatăl cu disperare. Se gândea că aşa e el, aşa e modul lui de a iubi, rece şi distant, ca şi cum nu ar exista. Poate aşa sunt bărbaţii, nu vor să-şi arate chipul sensibil, se gândea fata. Nu era departe de adevăr, era un copil foarte dorit de amândoi părinţii. Dar alcoolul îţi ia minţile şi nu mai vezi drumul bun, nu îţi mai cunoşti priorităţile, nu îţi mai recunoşti visurile. În urmă cu 20 de ani, Mihaela se căsătorise cu un tânăr din sat, de aceeaşi condiţie modestă ca şi a ei, dar cu aspiraţii demne de toată aprecierea. Încercau amândoi, fiecare după puterea lui, să agonisească bani şi să-şi ridice o căsuţă, oricât de mică, să fie căminul potrivit pentru Liviu, copilul ce abia li se născuse. Nu s-au bucurat mult timp de băiat, o ţigară aruncată la întâmplare, nu se ştie de care dintre ei, le-a oprit viaţa, casa în care se aflau arzând până la temelii. Liviu era acasă la bunici, ajutându-i pe aceştia să taie lemne şi să le aşeze în şopron pentru iarnă. Avea 9 ani când şi-a pierdut părinţii. Moartea fiicei sale l-a îndepărtat, într-un mod neaşteptat şi nesperat pe Marian de alcool, îndreptându-l cu faţa înspre biserică. Nu la mult timp după, a fost diagnosticat cu diabet şi a simţit pe propria piele ce înseamnă să fie cineva acolo când ai nevoie. Se implica, alături de Maria, cum putea la treburile casei şi încercau să-l crească pe Liviu. Nu vorbeau niciodată despre trecut, despre regrete şi nici despre cum ar fi fost dacă.
– Mariane, Mariane, mă auzi? şopti gâtuită Maria, de parcă o sugruma un şarpe.
O auzea, dar nu îi putea răspunde. Încercă să se mişte, să se ridice, dar nu se simţea întreg. Simţea cum un picior i se zbate în gol.
– Bunico, cred că ne aude… doar că nu ne poate răspunde acum, spuse tânărul de 16 ani. Cred că e mai bine să-l lăsăm să se odihnească. Eu mă duc acasă, dau mâncare la animale, verific să fie toate în ordine şi revin. Rezişti?
– Du-te, dragul mamei, noi nu o să plecăm nicăieri. Ne găseşti aici, unde ne laşi.
– Bunicule, te pup, ai grijă de bunica! Vin repede! Pa, bunico!
– Pa, Liviu, mergi cu Domnul.
Maria rămase singură cu soţul ei în salon. Nu-i ieşea din cap că nu are cu ce plăti spitalizarea. Totuşi, altceva o măcina şi nu o lăsa în pace.
– M..Ma..
– Mariane! Sunt aici, stai liniştit!
– Ma…Maria…ce-am păţit? reuşi Marian să articuleze, după chinuri şi încercări ce nu păreau a da vreun rezultat. Ce zi e azi?
– E duminică…Of, Mariane, te-am găsit leşinat ieri în casă, Liviu a sunat la salvare şi ai ajuns direct la urgenţe…
– Maria…nu vreau să vă mai fac probleme…de s-ar termina viaţa asta…
– Păcătuieşti, Mariane, păcătuieşti…
– Ia zi, ce am, am să mor?
– …Ştii doar de diabet, îl ai de mai mult timp….şi…e mai grav ca de obicei…şi…
– Şi?
– Dacă nu te operau, mureai. Ai făcut o infecţie la picior…şi…
– Nu mă doare niciun picior, Maria.
– Nu te doare, pentru că…au tăiat infecţia. De deasupra genunchiului au tăiat-o…acum eşti sedat, dar o să te doară tare.
– Vrei să spui că nu…că nu mai am un picior? Că sunt olog? Că nu am să mai pot merge? Că o să fiu o povară? izbucni Marian în lacrimi.
– Dumnezeu nu ne dă niciodată mai mult decât putem duce. O să ne descurcăm noi cumva.
– Doamne, de ce mă blestemi aşa tare, Doamne? Întâi copiii, acum şi piciorul…ce mai urmează? N-am mai pus gura pe băutură de atâta timp şi încă mă pedepseşti…
– Poate nu trebuia să pui niciodată gura pe băutură, dar nu e timp de reproşuri şi regrete. Trebuie să ne mobilizăm, să vedem ce trebuie să facem de acum încolo, să fie bine, mai ales pentru Liviu, bietul de el….
– Of, Liviu, nu vreau să fiu o povară, nu vreau, am fost suficient toată viaţa mea. Te rog, Maria, mă simt obosit, lasă-mă puţin singur. Du-te şi tu acasă, nu-l lăsa singur pe Liviu, e doar un copil.
– Mariane, Mariane, de-ai fi fost toată viaţa aşa…Hai, că mă duc. Să-ţi aduc ceva?
– Doar veşti bune…
– Bine, mă întorc repede.

Rămas singur, bătrânul de 68 de ani trecu, în mai puţin de zece minute, prin toate etapele durerii. Nu-l durea că nu mai avea un picior, că avea să-şi petreacă toată viaţa într-un cărucior, ci faptul că va fi dependent de familie. Nu toată viaţa am făcut-o pe Maria să sufere? Mereu a avut grijă de mine, a îndreptat toate prostiile mele. Am fost norocos că Dumnezeu mi-a scos în cale o femeie cuminte, care m-a acceptat aşa cum sunt. Nu o pot chinui şi acuma, trebui să fac ceva. Nu mai e nici ea în putere ca pe vremuri. Of, sărmanul Liviu, s-a ales cu doi bătrâni pe capul lui de care trebuie să aibă grijă! Vorbesc prostii, numai de mine ar trebui să aibă grijă! Nu, nu vreau să aibă nimeni grijă de mine, aş fi doar un egoist, cum am fost toată viaţa! Maria încă se poate deplasa singură, poate face treabă…dar eu? Toată viaţa i-am chinuit pe cei dragi…Cum să fac să nu mai fie aşa, să-i scutesc măcar de data asta, să nu fiu deloc o povară pentru ei? Luminează-mi mintea, Doamne, lumineaz-o….

Maria se ţinu de cuvânt şi nu întârzie mult timp pe acasă. Făcu în grabă nişte turte şi se întoarse, neîntârziat, la soţul ei.
– Mariane, ţi-am adus nişte turte, mamă…
– Cine e Marian? Tu cine eşti? Ştii cu cine vorbeşti!? Eu sunt Vlad Ţepes! Cum îndrăzneşti să-mi spui aşa? Afară cu tine, slugă nesuferită! Afară sau pun să fii trasă în ţeapă! Afară! urlă Marian din toţi plămânii.
Maria se uita speriată la bărbat, neştiind ce să creadă. Parcă nici bastonul în care se sprijinea de doi ani nu mai putea acum să o susţină. Nu cădea cerul peste ea, simţea doar cum un hău i se deschide sub picioare. Atent, Marian abia îşi mască lacrimile. E mai bine aşa, gândi el. E cel mai bine!
– Nu m-ai înţeles? Afară! Îşi smulse perfuziile, prinse cana de apă de pe măsuţa de lângă el şi o aruncă înspre Maria, calculând din ochi unde va ajunge pentru a nu o răni. Dregătoooor, vino repede, sunt otrăvit! Trageţi în ţeapă femeia asta!
Medicul intră valvârtej, sub privirea înmărmurită a Mariei. Femeia stătea ca o stană de piatră lângă uşa salonului.
– E prima criză de acest gen? se adresă medicul soţiei.
– E prima dată când îl văd aşa, parcă i-a luat Dumnezeu minţile, se bâlbâi femeia.
– Să ştiţi că i le-a luat, vă rog să părăsiţi salonul!
– Trageţi în ţeapă femeia asta! E o criminală, a vrut să mă otrăvească!

O dată pe lună, Maria şi Liviu, în sfântă zi de duminică, străbat agale drumul din sat până la spitalul nr. 9.  Marian era internat de jumătate de an, cu diagnosticul de schizofrenie paranoică. Nu mai avusese niciun atac de când a fost cel de la spital, era zâmbitor şi amabil. Îi mulţumea lui Dumnezeu pentru că l-a luminat, că a reuşit să-i fenteze pe toţi, să nu fie o povară pentru cei de acasă, deşi traiul printre oameni bolnavi psihic era un chin. Nu ştia că Dumnezeu nu ar trimite niciodată întunericul.

Secretul zâmbetului roşu (continuare 1)

I. Întânirile

Tudor se aşezase, în neliniştea lui, pe telecomanda aflată pe noptieră. La ştiri, tocmai se anunţa sinuciderea unei soprane de operă. Lumea chiar nu realizează cât e de importantă viaţa! Cum să-ţi tai venele când alţii ar da orice să trăiască? Cum să renunţi la viaţă? Pff, mă duc să fac o cafea până apare Tania. O întinse spre bucătărie să pregătească moartea dulce, cum alinta el băutura neagră, îndulcită cu două linguriţe de zahăr. Căută răbdător cafeaua, de fiecare dată Tania îi schimba locul. Simţi cum se scurge timpul, iar obsesia lui creştea. Nu putea fuma fără să simtă aroma cafelei. Nu putea despărţi cele două vicii.

Ieşi grăbit pe uşă cu gândul de a cumpăra cafea. Pe scara blocului, se întâlni cu un vecin.

– Ce faci, Tudor? Pleci la serviciu?

Privirea îi deveni serioasă, pupilele i se dilatară, vocea i se îngroşă:

– Şi dacă aş pleca la serviciu, ce?, aproape se răsti iubitul Taniei.

Vecinul se retrase puţin şi îşi drese vocea:

– Nu te supăra că te-am întrebat, dar mereu te văd plecând la ora asta…şi..şi mă gândeam că te duci la serviciu.

– Auzi, domnule, nu e problema ta ce fac eu, unde mă duc şi cu cine mă duc. Mama mea o moartă, tata la fel, nu am nevoie de alţi părinţi, ok?

Vecinul intră speriat în apartamentul său. Tudor nu îl iertase pentru faza de acum câteva săptămâni, când mama sa a venit în vizită la el, iar vecinul şi-a făcut apariţia în câteva minute, pentru a o invita la o scurtă conversaţie în apartamentul său. A întârziat în apartamentul acestuia mai mult de 10 miunte. Nimeni nu ştie despre ce au vorbit cei doi. Mama lui Tudor a fost prima şi singura iubire a lui Radu, vecinul necăsătorindu-se niciodată. Tudor nu ştia exact de ce mama l-a ales pe tatăl său, în loc de Radu, dar ştia că gelozia acestuia nu avea margini. Poate el e…îi trecu fugitiv prin minte, iar apoi îşi continuă drumul. Părea că ştie exact încotro se îndreaptă. Trecu pe lângă supermarket, dar nu se opri. Se duse în staţia de R.A.T.B. şi aşteptă. Se urcă în primul autobuz care ducea înspre centru. În înghesuiala care îl sufoca şi la propriu şi la figurat, reuşi să ridice mâna şi să se uite la ceas. Era 10 fără 15. Mai avea puţin şi trebuia să se întâlnească cu ea.

Are efect bun Eva asupra mea, păcat că am descoperit-o abia acum o lună. Asta va fi a doua întâlnire. Simţi un parfum de frezie alintându-i simţurile. În dreapta lui, o femeie de 50 de ani, îşi făcea drum înspre uşa autobuzului.

– Coborâţi la prima?

– Nu, dar am să vă fac loc, spuse Tudor cu o voce tremurată remarcând asemănarea dintre femeie şi mama sa. Aceeaşi eleganţă în mişcări, aceeaşi subtilitate în voce. Aceeaşi blândeţe a privirii şi acelaşi aer docil. Trebuia să vorbească cu Eva cât mai repede. Gândurile îi explodau, faţa începea să-i ardă, palpitaţiile se intensificau, toate simţurile o cereau pe femeia cu care trebuia el să se întâlnească. Făcu loc doamnei să coboare.

– Îţi mulţumesc, ai grijă de tine, tinere! Zâmbi aproape matern femeia.

– Nu aveţi pentru ce, doamnă, se chinui să rostească Tudor, dar cuvintele i se pierduseră pe buze. Îşi şterse fugitiv cu mâneca lacrima ce îşi făcea drum pe obraz. Ca şi cum ar fi vrut să îşi alunge starea şi gândurile care îl cuprinseră, Tudor îşi imagină aroma cafelei pe care o va adulmeca peste două ore. Ah, să nu uit să cumpăr cafeaua aia. Poate ar trebui să o sun pe Tania să văd ce face. Sinistră gluma aia pe care mi-a făcut-o. Deci e clar pe la facultate sau poate s-a dus pe la penitenciar să mai socializeze cu un nebun de pe acolo. Da, o să o sun după ce îmi termin treaba.

Autobuzul opri în staţie. Tudor coborî grăbit, aproape împins de mulţimea care ajunsese şi ea la destinaţie. Ceasul indica 10 şi 10 minute. Întârziase. Poate o să se crizeze la mine femeia asta, îşi spuse aproape zâmbind. Dar nu-i nimic. Doar o plătesc, nu?

Urcă în fugă cele patru etaje şi ajunse în faţa uşii. Îşi aranjă părul, hainele, inspiră şi expiră adânc şi bocăni. Uşa se deschise şi apăru ea.

***

– Bună Tudor, te aşteptăm. Nu te-am mai văzut de două săptămâni. Bine ai venit!

– Bună ziua, doamnă psiholog.

– Ţi-am spus de atâtea ori să îmi spui Eva, trebuie să capeţi încredere în mine. Hai, vino şi aşează-te pe canapea. Îţi aduc ceva? Un ceai, o cafea?

– O cafea, dacă se poate. Nu mai putea aştepta până ajunge acasă pentru a bea cafeaua. Eva se retrase subtil, iar tânărul analiză încă odată încăperea. Îl fascina biblioteca masivă din lemn de abanos şi sutele de cărţi care o înţesau. Se ridică de pe canapea şi, cu un aer admirativ, se apropie de cărţi..

– Te atrag cărţile, Tudor? se auzi vocea Evei în spatele lui. Bărbatul se întoarse brusc şi aproape roşi:

– Nu în mod special.

– Mă gândeam că ai hobby-uri comune cu Tania. Ştii că vine des la mine şi îmi cere împrumut multe cărţi, mă întreabă diverse…

– Avem hobby-uri comune, dar nu reprezintă unul dintre ele. Pe Tania o fascinează mirosul cărţilor tipărite, mie îmi place să scriu, mai mult decât să citesc.

– Ei, în curând Tania îşi va termina lucrarea de licenţă şi poate, după ce o vei citi, îţi vei schimba părerea despre cărţi. Ea îşi face lucrarea pe criminali, nu? Tu nu ai simţit niciodată impulsul de a ucide?

– Niciodată, cred că viaţa este darul cel mai de preţ şi că spre deosebire de animale, oamenii au conştiinţă şi nu ar trebui să se lase pradă instinctelor ucigaşe.

– Poate nu ar trebui să se lase pradă instinctelor, dar ce te faci când cineva greşeşte foarte tare faţă de tine şi din punctul de vedere etic sau legal nu se poate face nimic? Vorba aceea: Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Nu îi lăsă timp de răspuns şi continuă: Dar să lăsam astea şi să revenim la problemele noastre. Spune-mi încă odată de ce ai apelat la mine şi dacă eşti pregătit să-mi povesteşti azi despre tine, despre familia ta.

– Păi, Tania mi-a spus că am nevoie de ajutor specializat. Nu am băgat-o în seamă, dar când am fost concediat pentru că nu mă mai puteam concentra, pentru că nu mai făceam faţă articolelor şi interviurilor pe care trebuia să le realizez, m-am gândit că poate are dreptate. Mi-a spus că dumneavoastră o ajutaţi cu lucrarea de licenţă, cu idei, sfaturi şi că sunteţi o profesionistă în domeniul psihologiei şi psihiatriei. Şi am venit…

– Îţi pare rău că ai venit? Nu îţi putem rezolva problemele, dacă tu opui rezistenţă, dacă tu nu crezi în ce facem noi aici.

– Nu îmi pare rău că am venit, chiar m-am simţit mai bine după prima şedinţă.

– Bun, atunci. De ce nu mai făceai faţă la serviciu?

Tudor ezită, ochii i se umplură de lacrimi, buzele îi tremurau.

– Dacă simţi nevoia să plângi, să nu-ţi fie jenă. Poţi să ai încredere în mine. Plânsul e o formă de descărcare psihică, iar dacă e sa vorbim biologic, prin lacrimi se eliberează o mulţime de substanţe chimice secretate de organism, acumulate în perioadele de stres. Dacă simţi nevoia să plângi, nu te feri, te vei simţi brusc mai relaxat.

– Nu este vorba despre asta, dar, în afară de Tania, nu am mai vorbit cu nimeni despre tragedie.

– Nu te grăbi atunci, avem timp.

Eva se ridică de la birou, se îndreptă înspre bibliotecă şi aprinse un beţisor parfumat. Mereu făcea asta, pentru o atmosferă destinsă, spunea ea. Se uita la bărbatul din faţa ei cu o privire ce invita la povestire, la mărturisiri.

Tudor răsuflă prelung, îşi coborî privirea, îşi împreună mâinile ca într-o rugăciune şi spuse:

– Acum două luni, s-a întâmplat tragedia. Eram la serviciu şi scriam un articol, Importanţa familiei în viaţa adultului. Am primit un telefon de la Tania. Plângea şi spunea mereu: Doamne, ce nenorocire, nu pot să cred! După câteva secunde am aflat motivul tânguielii ei: casa în care am copilărit era în flăcări. Ştiam că tatăl meu era liber în acea zi. Mama trebuia să plece într-un pelerinaj pe la mănăstirile din Bucovina de dimineaţă. M-am gândit la ce e mai rău.

Eva se cufundă în fotoliu său de canapea neagră. Respiraţia îi deveni uşor sacadată. Se ridică şi ieşi din cameră. În mica bucătărie, departe de privirile bărbatului, Eva îşi prinse capul în mâini. Se spălă pe faţă cu apă rece, apoi se întoarse în cabinet, unde o aştepta Tudor nedumirit.

– M-am gândit că ţi-ar prinde bine puţină apă, spuse Eva abia perceptibil şi îi înmână paharul.

– Mulţumesc, sunteţi o drăguţă. Tudor sorbi puţin din apa rece ca sufletul femeii care îi stătea în faţă.

– Vrei să ne oprim pentru ziua de azi sau vrei să terminăm de povestit?

– Aş vrea să termin cu tragedia, ca să nu mă mai gândesc…Am ajuns cât de poate de repede la casa părintească…nu mai rămăsese aproape nimic din ea…Tania nu se putea opri din plâns, deşi nu îi ştia de mult timp. Copilăria, o parte din viaţa mea, devenea cenuşă în faţa ochilor mei. Poliţia a restricţionat zona şi nu m-a lăsat să mă apropii. Se zvonea că focul a fost provocat de o ţigără nestinsă cum trebuie. Nu a mai rămas nimic din casă. Tudor încercă să-şi drege vocea. Poliţiştii ne-au trimis pe mine şi pe Tania acasă, spunând că nu se mai poate face nimic şi că ne vor anunţa imediat că vor avea informaţii noi. Am încercat să o sun pe mama să o anunţ că tata…Am sunat în disperare, dar am auzit doar vocea mecanică a robotului: Pentru moment, abonatul Cosmote nu poate fi contactat. Tania m-a liniştit în acea seară spunând că sigur prin zona Bucovinei, mai ales dacă s-a cazat pe la o mănăstire, e posibil să-şi fi închis telefonul. A doua zi, am aflat de ce mama, mama nu mai răspundea la telefon. Poliţiştii m-au sunat şi mi-au spus că s-au găsit rămăşiţele a două persoane, iar că a doua e mama mea. Asta a fost prima bombă. Tot atunci, am aflat că incendiu a fost provocat şi că la mijloc e o mână criminală. Am rămas singur pe lume, nu ştiu de ce mama nu a mai plecat în pelerinaj. Acum ar fi trăit…Nu s-a descoperit nici până azi cine a făcut-o şi asta mă termină…

Cu o voce agitată, Eva spuse:

– Mă bucur că ai reuşit să-mi povesteşti. E un pas mare în recuperarea ta. Mă tem că acum trebuie să pleci, timpul şedinţei noastre a cam expirat. Ne vedem data viitoare. Salutări Taniei!

Tudor se văzu dat afară din cabinet. Ce fel de psiholog e dacă reacţionează aşa? Ăsta e ajutorul pe care mi-l oferă ea? Să îi spun ce mă doare şi ea să îmi spună „Bravo, pa!”? Nu cred că e prima dată când aude despre tragedii de genul ăsta. Ce o fi avut? Poate are Tania vreo idee de ce, practic, m-a dat afară.

Coborî în fugă cele patru etaje şi ajunse în faţa blocului. Nu am mai fumat de aproape 1 oră, gândi Tudor, dar când se uită la ceas văzu că abia trecuseră 30 de minute. Ceasul indica ora 10 şi 40. Ciudat, cealaltă şedinţă a durat 60 de minute. Eh, o fi având o zi proastă, toţi avem din când în când, numai că unii o au de vreo câteva săptămâni. Îşi aprinse o ţigară şi încercă să o sune pe Tania. Telefonul suna ocupat. Nu-i nimic, o să mă sune ea când o să vadă apelul ratat. Aproape mereu când o suna avea telefonul ocupat. Ba colegii de facultate, ba profesorul ei coordonator de licenţă, ba Eva. Da, se înţelege bine cu Eva. Pasiuni comune, ce mai? Acum sunt şi eu un punct comun pentru ele.

Se îndreptă înspre staţia de autobuz. În drum, îşi luă câteva ziare pentru a se uita după anunţuri de angajare. Fusese concediat de la revista Viaţa de Familie la o lună după ce a rămas orfan. Redactorul şef i-a spus, subtil, că are nevoie de o perioadă de pauză, pentru că nu se mai poate concentra, nu mai predă articolele la termen, iar calitatea acestora lasă de dorit. În aceeaşi zi, a fost informat de către şefa departamentului de resurse umane că s-a încheiat colaborarea dintre el şi revistă şi că îi mulţumeste pentru implicare. O nouă lovitură pentru Tudor. Noroc de Tania că a fost acolo să-l susţină.

Pe prima pagină a ziarului Libertatea citi: „Soprana despre care se presupunea că s-a sinucis a fost omorâtă! Medicii legişti au descoperit că tânăra în vârstă de 28 de ani a suferit o insuficienţă respiratorie, luând o supradoză de calmante pentru starea de anxitate. Soţul femeii a declarat că Mirela era o fire plină de viaţă, care iubea viaţa şi care abia aştepta să arate lumii întregi adevărata sa valoare. „Mi-a mărturisit că are emoţii mari că se va afla pe o scenă atât de importantă şi că i-a recomandat cineva să ia calmantele astea pentru a se mai linişti. Am întrebat-o dacă nu sunt prea multe deodată, dar soţia mea mi-a spus că a primit indicaţiile de la un specialist, de la o persoană avizată şi că înseamnă că aşa trebuie. Şi uite ce a păţit”, a declarat pentru ziarul Libertatea, Ionuţ Covaci. Mirela Covaci urma să participe săptămâna viitoare la concursul internaţional „Hariclea Darclee”, ce avea să aibă loc la Brăila. Nu se ştie nimic despre specialistul care i-a indicat sopranei calmantele în această doză.” Doamne, lumea se omoară pe capete. Cui i-o fi greşit sărmana femeie?