Suflet de mamă

– Poate mâine nu te duci la pescuit, îi spuse Alessia tatălui său de cum acesta intră în casă, cu puţin după lăsatul serii. E şedinţă cu părinţii şi diriga mi-a spus foarte cinic: ar fi cazul să se mai intereseze şi taică-tu de tine, că nu l-am văzut de nici nu mai ştiu când. Mă disperă diriga asta, doar ştii, tati, că eu învăţ…
– Bună Alessia, nu ştiu ce să zic despre mâine, mi-a spus Robert să mă duc cu el în alt loc pe mare, unde a descoperit un banc de peşti. Ştii cât ghinion am avut în ultima vreme cu pescuitul…
– Mda, mereu pui pescuitul înaintea mea. N-ai decât să nu te duci, nici nu am nevoie, mereu m-am descurcat singură, oricum să nu spui că nu te-am anunţat. Şedinţa e mâine după amiază la 5, spuse adolescenta cu un aparent aer de resemnare. Aj prins azi ceva? Ce mâncăm?
– Pun imediat de mămăligă. Mă ajuţi la curăţatul peştilor?
– Nu, nu, mă duc să învăţ. Mă chemi când e gata.

Alessia se închise în cameră, dându-i tatălui său impresia că se duce să înveţe. Casa mică, de două camere, de pe malul mării, zona 2 Mai – Vama Veche, avea peste 100 de ani. După moartea Cameliei, mama fetei, cu banii agonisiţi, Cătălin reuşi să o cumpere şi să o amenajeze decent, nu suporta să stea în acelaşi apartament cu socrii. Nu era modern mobilată, nici pe departe, dar tatăl făcea tot posibilul să-i asigure fetei pâinea de toate zilele. Se trezea cu noaptea în cap, în fiecare dimineaţă la ora 2, la 3 era deja în larg. Deşi cu greu îşi putuse cumpăra o plasă, în ultima vreme îşi lua doar undiţa cu el. Cu chipul şi mâinile arse de soare, îl puteai asemăna cu un indian pierdut pe mare, dar nici soarele, nici furtunile care de multe ori l-au apropiat de Bulgaria nu îl puteau determina să renunţe la pescuit. Ajungea acasă seara, după 8, strângea hainele aruncate peste tot de Alessia, îi pregătea mâncarea, îi făcea pachet pentru a doua zi la şcoală şi adormea. În ultima vreme, tânăra de 16 ani nu mai vroia să cineze împreună. Se închidea în cameră, dar Cătălin ştia că nu rămâne pentru mult timp acolo. Deschidea fereastra, ieşea şi mergea fără a se opri până pe malul mării, pe stânca de la piciorul apei. O fi vârsta asta mai dificilă, o să-şi revină, nu e bine să o cert, o poate apuca pe căi greşite, e vârsta la care simţi nevoia de foarte multă libertate. E bine să creadă că nu ştiu nimic…bine că învaţă măcar.
A doua zi, la ora 5, Cătălin era alături de alţi 12 părinţi la şedinţă. Nu avea emoţii, ultima oară când fusese la şedinţa cu părinţii, acum două luni, Alessia a fost foarte lăudată. Minte ascuţită, spirit independent, obiectivitate înnăscută şi memorie extraordinară. Copila nu ştia, dar tatăl participase la toate şedinţele cu părinţii la care fusese chemat. Credea că e mai bine să nu o anunţe, copilul nu trebuie să înveţe de frică sau de reacţia lui în urma întâlnirilor cu profesorii, ci pentru el însuşi, dezvoltându-şi astfel responsabilităţi de mic. Responsabilitatea Alessiei era să înveţe, dar nu ca urmare a fricii de reacţia celorlalţi, ci ca urmare a unei gândiri obiective că acest lucru o ajută doar pe ea. Diriginta ştia planul tatălui şi pentru că mergea, nu îi spunea Alessiei cât de des venea, de fapt, tatăl său la şcoală. Şedinţa asta ar fi trebuit să fie ca toate celelalte. Diriginta salută părinţii, îşi puse ochelarii şi se aplecă asupra catalogului să citească cele mai mici note ale elevilor. Aşa făcea mereu.
– Apetrei Simina – 7 română, 6 matematică; Bleonţ Costel – 3 română, 5 istorie; Mineriu Alessia – 4 matematică, 5 română.
Tatăl o privea pe dirigintă fără a-i veni să-şi creadă ochilor.
– Doamna dirigintă, cu tot respectul, cred că este o confuzie…
– Nu, vă rog să rămâneţi după şedinţă la o discuţie privată. În ceea ce priveşte pregătirea elevilor, cred că ar fi bine să încheiem un pact cu profesorii, să-i pregătească mai…

Cătălin nu o mai auzea pe femeie, deşi nu îşi putea dezlipi ochii de pe ea. Nu-i venea să creadă urechilor, Alessia îi spunea mereu că învaţă. Inima îi trăgea pumni în uşa pieptului şi simţea cum i se înmoaie picioarele. Bine măcar că stătea pe scaun, că ameţeala îl cuprinse cu totul. Vedea alb, nu mai putea gândi nimic, era într-o stare de gol mental, depersonalizare şi negare. Întotdeauna avuse grijă să-i ofere Alessiei tot ce avea mai bun. Pentru ea lupta, pentru ea se trezea cu noaptea în cap, fără să cunoască ce înseamnă să te bucuri de o zi liberă. Încerca din răsputeri să suplinească lipsa mamei care a murit înainte de a-şi putea ţine în braţe copilul atât de mult dorit. I-a promis Cameliei că o va iubi ca pe ochii din cap şi mereu s-a ţinut de cuvânt.

– Domnule Mineriu….domnule Mineriu?
– Da, mă scuzaţi, eram luat de gânduri…
– Putem discuta acum?
– Sigur.
– Nu vreau să vă dezamăgesc, dar situaţia Alessiei e gravă.
Cătălin îşi muşcă buza de jos cu atât de multă putere, încât avu pentru o clipă impresia că îi va ţâşni sângele împroşcând-o pe profesoară. Îşi ţinea mâinile la spate, să nu se observe cât de aproape este să şi le frângă. Mâini aspre, arse, pline de bătături şi cute adânci.
– De aproape o lună e total absentă. Comportamentul ei ar fi într-un fel specific vârstei, dacă nu ar fi atât de pronunţat. Nu o mai bucură nimic, nu o întristează nimic, nu are nicio pasiune, a renunţat la pictat după ce ultimul ei tablou, realizat acum trei săptămâni înfăţişează o femeie care îşi ia zilele, tăindu-şi venele şi umplând cada dintr-o baie cu sânge. Notele ei au scăzut pe zi ce trece, parcă nici nu trăieşte. Nimic nu mai contează pentru ea. La ultima oră de dirigenţie pe care am avut-o acum două ore cu clasa, tema abordată a fost responsabilitatea de a fi părinte. Ea a reacţionat cel mai grav, ceea ce mă face să cred că trece printr-o traumă.
– A spus ceva? întrebă Cătălin plecându-şi privirea.
– A spus că unele femei nu se nasc pentru a fi mame. Şi nu se referea la ea. Imediat a început să plângă şi a părăsit clasa fugind. Aveţi idee despre ce vorbea, ce se întâmplă cu ea, ce ar trebui să facem?
Ca şi cum i s-ar fi revelat secretul atitudinii fetei sale, Cătălin o rupse la fugă, lăsând-o pe dirigintă cu gura căscată. Ce familie de ciudaţi, ajută-i Doamne, totuşi sunt oameni buni!

Bărbatul alerga ca şi cum îi era teamă să nu piardă trenul, ultimul în care avea să se urce fiica sa. De multe ori a simţit că se duce pe malul mării să vorbească cu mama ei, dar niciodată nu fusese supărată pe ea, o păstra ca pe o icoană.
Nici nu-şi dădu seama când ajunse acasă, aproape că trânti uşa de la intrare, uitându-se buimac în toate direcţile. Nu era mare casa, dar i se părea infinită în momentele alea, asemănătoare labirintului Minotaurului, despre care citise în copilărie, dar pe care nu şi-l imaginase niciodată cu adevărat. Se rugă să-şi găsească fiica repede, dar nu vedea niciun ghem de aţă. Trezeşte-te, nu e nicio fată de-ale lui Minos aici, nu vorbim de Ariadna, vorbim de Alessia! Unde e Alessia?
– Alessia… Alessia, am venit acasă! Alessia! bărbatul simţea cum vocea începe să îl lase.
– Ce cauţi la ora asta acasă? Trebuia să vii după 9, se auzi o voce gâtuită din baie.
Cătălin se îndreptă împletucindu-se înspre locul de unde se auzea glasul fiicei sale.
– Am venit mai repede să mai stăm şi noi împreună, nu prea am petrecut mult timp în ultima vreme…
– Pleacă, nu vreau să te văd, du-te pe mările tale, du-te şi lasă-mă!
– Alessia, ce se întâmplă cu tine? Deschide uşa, hai să discutăm!
– Eşti un mincinos! Pleacă, spuse copila înecată de lacrimi.
– Nu te-am minţit niciodată, crede-mă! Lasă-mă să intru!
– De ce nu mi-ai spus că mama s-a sinucis după ce m-am născut pentru că nu mă vroia? De ce? De ce m-ai lăsat să o iubesc?
Cătălin se izbi cu putere în uşă până o dărâmă. Se repezi la fiica sa, spunându-i:
– La naştere, viaţa uneia dintre voi era în pericol. Mama ta a renunţat la a ei din dragoste pentru tine, ca tu să trăieşti…
Într-o baie de sânge, Alessia nu îl mai auzea. Îşi aminti de ultimul său tablou, fără a şti atunci pe cine pictase.

Poveste din casa morţilor

Trenul gonea ca o femelă ghepard ce a studiat vreme îndelungată vânatul şi acum cunoaşte, fără doar şi poate, destinaţia. La fiecare capăt de drum, ceva se naşte. În femela ghepard se naşte bucuria că îşi poate hrăni puii. În Mirela se năştea dorinţa de nou, de a-şi construi un viitor, de a începe o nouă viaţă, printre oameni diferiţi, printre colegii ei de facultate. Cu „Amintiri din casa morţilor” în mână, tânăra de 18 ani avea să-şi petreacă cele opt-nouă ore de călătorie de la Botoşani la Cluj, intrând în lumea întunecată a lui Dostoievski.

Trenul opri în prima staţie, trăgându-şi sufletul asemenea ghepardului ce îşi dozează energia pentru a-şi atinge scopul. Sper să nu urce nimeni la staţia asta, poate reuşesc să citesc totuşi cartea, gândi Mirela, îndepărtându-şi cu atenţie zuluful blond ce îi acoperea fruntea înaltă. Înainte să-şi poată continua gândul, un bătrân trase de uşa compartimentului. Vis, îşi spuse tânăra.

– Bună ziua, ce bine că nu voi călători singur! Până unde mergeţi, domnişoară?
Mirela abia îşi putea masca ironia şi, deşi intenţiona să-i răspundă bătrânului astfel încât să nu o mai deranjeze tot drumul, cuvintele era bună înainte să intraţi dumneavoastră în compartiment i se opriră pe vârful limbii, prinse ca-ntr-o închisoare cu dinţi în loc de gratii. Nu era răutăcioasă de fel, dar ţinea cu tot dinadinsul să termine cartea de citit. În fond, era una dintre cele mai sensibile tinere ce în curând avea să-şi ia adio de la adolescenţă.
– Bună ziua, merg până la Cluj. Dumneavostră?
– Eh, eu te însoţesc numai până la Gherla, mă duc acolo să-mi văd nepoţica. S-a născut ieri!
– Sunteţi un om fericit, să vă trăiască!
– Mulţumesc din suflet, e a doua mea nepoţică! Vom fi, prin urmare, colegi timp de câteva ore! Ce citiţi acolo?
Mirela strânse instinctiv cartea, ca şi cum nu ar fi vrut să o dea nimănui. Totuşi, nu i-o cerea nimeni.
– Amintiri din casa morţilor…
– A, da, mare gânditor şi analist al sufletului şi psihicului uman omul ăsta. Am citit-o şi eu în tinereţe, când eram cam de vârsta ta. De atunci mă bântuie o frază…e foarte greu să cunoşti un om, chiar şi după ce ai trăit ani şi ani de-a rândul în tovărăşia lui!. Tot timpul mă întreb ce se ascunde în spatele lucrurilor pe care am impresia că le cunosc. Pe dumneavoastră ce frază v-a marcat până acum?
– Păi, nu am trecut încă de prima pagină, dar cum o găsesc, v-o spun…, spuse Mirela sperând că discuţia cu bătrânul se va opri aici.
– Apropo, de când cu cititul lui Dostoievski, mereu când mă gândesc la el, îmi vin în cap următoarele…
Numai idei are omul ăsta, oare nu o să mă lase deloc să citesc? gândi tânăra afişând un zâmbet fals.
– Care este importanţa virgulei în viaţă?
– Nu ştiu care e importanţa virgulei în viaţă, spuse Mirela apăsat. Tocmai am dat bac-ul, chiar are impresia că mă mai interesează? Doooamne, cu ce ţi-am greşit?
– Virgula schimbă vieţi, aşa cum o călătorie poate schimba destinul unui om. Ia fii atentă aici. Dacă spun „Să se ierte, nu se poate să se condamne la moarte”, putem schimba viaţa unui om în bine sau măcar îl salvăm de la pedeapsa cu moartea. Dar, dacă spun, „Să se ierte nu se poate, să se condamne la moarte” îl acuz. Nu?
Mirela îl privea cu ochii larg deschişi pe bătrânelul din faţa ei. Un om mic şi îndesat, pe la 60 de ani, proaspăt bărbierit şi cu o cămaşă de culoarea laptelui. Îmbrăcat de sărbătoare, doar mergea să-şi ţină pentru prima oară nepoţica în braţe. Îl privea altfel pe acest bărbat, în aparenţă citit şi cu o vastă experienţă de viaţă. Vroia să spună ceva, dar se mulţumi să-i zâmbească sincer şi se afundă în Casa Morţilor.

Citi fără oprire până când trenul poposise în staţia Vama şi un bărbat mărunţel la vreo 40 de ani, deschise cu greutate uşa compartimentului în care se aflau cei doi. Bătrânul se trezi din moţăială şi se frecă cu patos la ochi, apoi îl privi pe noul venit.

– Bună seara, spuse bâjbâit bărbatul.
– Bună seara, îi răspunseră la unison cei doi pasageri, ca şi cum se înţeleseseră din priviri că bărbatul ce le-a păşit „pragul”, nu va face altceva decât să le disturbe liniştea. Cele două cunoştinţe mai vechi rămaseră surprinse vâzând cum bărbatul îşi pune rucsacul lângă el, singurul bagaj de altfel şi se aşază liniştit lângă bătrân. Îl priveau cu uimire, fără a şti de ce.
Costică se mulţumi să le zâmbească timid celor doi, apoi lăsă privirea în jos. În timp ce-şi cobora privirea, atât de uşor ca mâna unei mame ce-şi mângâie abia perceptibil copilul în timp ce doarme pentru a nu-l trezi, văzu numele cărţii pe care o citea Mirela. Înghiţi în sec. Îşi frecă mâinile şi piciorul drept începu să-i tremure. Vru să spună ceva, dar se opri. Cei doi îl urmăreau cu atenţie, aruncându-şi priviri pe ascuns.
– Ştiu că v-aţi dat seama, reuşi Costică să  articuleze.
– Să ne dăm seama de ce? întrebă bătrânul îndreptându-şi corpul în direcţia bărbatului.
– Ştiu că v-aţi dat seama că abia am ieşit din puşcărie. Bărbatul îşi plecă privirea aşteptând reacţia pasagerilor.
Bătrânul o privi pe tânără, dădu din cap în semn de aprobare şi îi zâmbi a linişte, să o asigure că e în siguranţă.
– De ce ne-am fi dat seama? În ochii tăi e doar remuşcare, regret, cauzele ar putea fi nenumărate. Cât ai stat acolo? spuse bătrânul calm, ca un tată ce nu-şi ceartă copilul, care e acolo când e nevoie de el, oricât de mare e greşeala fiului. Mirela nu putea scoate niciun sunet. Privea pe geam, deşi nu vedea nimic, doar să nu-i observe nimeni teama.
– Cât am stat…, oftă bărbatul. Am stat o viaţă de om, poate cât aţi trăit dumneavoastră domnişoară până acum. Mirela îl privi în ochi, dar nu întâlni ce se aştepta. Privirea bărbatului era blândă, ca adierea unui vânt de vară ce mângâie obrajii unui copil. Ochii mari, adânciţi erau genul în care te pierdeai şi în care puteai citi poveşti de viaţă. Nicio urmă de ură nu îi întuneca, doar nori de remuşcări prindeau contur şi nu îl lăsau pe Costică să ridice privirea din pământ.

În tinereţe, am fost boxer, aşa îmi câştigam pâinea. Ce vedeţi voi acum e umbra omului care a fost. Chiar o umbră, dacă mă gândesc că atunci aveam 83 de kilograme, luptam la Categoria grea, iar acum am 52. Uneori, tristeţea şi remuşcările te slăbesc atât de tare, încât nu mai poţi fi acuzat de sinucidere, ajungi victima fostului tău eu, a regretelor care te omoară fizic şi psihic. Câştigam binişor, suficient încât să-mi pot ajuta mama ce nu şi-a revenit niciodată după moartea surorii mele în urma unui chiuretaj făcut un medic mediocru, unul bun era greu de găsit şi nici nu se uita la noi dacă nu aveam bani. Tata se refugiase în alcool, banii pe care mama îi câştiga din croitorie se duceau  pe votcă, nici nu mai ştia săraca ce şi cum să mai facă să-şi ascundă vânătăile de mine. Tata o acuza că nu a educat-o bine pe sora mea şi că a ales cel mai prost medic din lume pentru avort. Chiar şi după ce sora mea a murit, medicul acela ne-a cerut banii pe serviciu. Care serviciu? Nu ştiam că până şi moartea e un serviciu şi costă. M-am gândit că, dacă mă lupt, o să fie mai bine. O vreme chiar a fost linişte în casă. Mama nu mai plângea aşa mult, doar tata trăia în lumea lui. Devenisem aşa de bun încât cel care avea grijă de mine, managerul meu îmi obţinea meciuri din ce în ce mai importante. Ultimul pe care îl obţinuse putea să mă transforme în capion pe ţară – Gala Campion. Nu ştiam nimic despre adversar, niciodată nu am vrut să fiu informat dinainte ce fel de om e, cum arată, care e povestea lui. Boxul era jobul meu, nu era o pasiune, era modul prin care ştiam eu să aduc liniştea în casă. Ştiu, sună ciudat. Aduci liniştea în casă luptându-te. Nu aveam nicio emoţie, niciodată nu am avut. Mama mă însoţea mereu la meciuri, dar nu se putea uita la mine când boxam. Era mai emoţionată decât mine cu Gala Campion, îmi zicea: Băiatul meu, o să vină televiziunile, o să te vadă toată ţara, să joci pentru sora ta, să câştigi. Pe tata nu-l interesa, dar la Gală a fost în sală. Meciul a început ca toate celelalte, adversarul nu era ieşit din comun, în primele două reprize, totul a fost normal. În a treia repriză a fost iadul. Of, doamne, arbitrul oprise repriza şi eu tot dădeam în adversar. Pentru câteva clipe luase chipul medicului care mi-a omorât sora. Şi am dat, doamne, am dat, până… Mi-a spus managerul că a murit în urma loviturilor de la cap. Nimeni nu se putea înţelege cu mine, nici eu nu puteam înţelege ce se întâmplă. Am înţeles doar când am ajuns la puşcărie, am înţeles că sunt un criminal… sunt un om resemnat, sunt o viaţă de regrete… nu mi-am omorât doar adversarul, mi-am omorât şi părinţii. Au murit în timp ce eram închis, de supărare. Mama a murit prima… tatăl a murit înghiţindu-şi voma, spunea după ce am intrat la puşcărie că acum chiar are motive să bea.

Of, ce nătâng sunt, îmi pare rău dacă v-am tulburat, mulţumesc pentru că m-aţi ascultat, simţeam nevoia să mă descarc. Eu la staţia asta cobor. Mi-a părut bine să vă cunosc, sper că aveţi aceeaşi părere.
Mirela îi întinse mână pentru a da noroc şi rămase uimită de cât de blândă era atingerea bărbatului. Se aştepta ca bătrânul să facă acelaşi lucru, dar remarcă într-o secundă că nu mai era în compartiment. Oare când o fi coborât? Doamne, povestea ăstuia chiar m-a absorbit.
– Domnule Costică, când a coborât celălalt domn?
– Care domn? Am călătorit singuri până acum. Of, v-ar fi prins bine să aveţi o carte la dumneavoastră, să o citiţi pe drum.
– Da…auziţi, ce staţie e aici?
– Gherla.

Mesaj de dincolo

Sună telefonul ăsta ca la nebuni. De parcă lumea nu ştie că sunt pasăre de noapte, că-mi place întunericul şi liniştea din el şi că ziua dorm să-mi fac liniştea mea. Da, număr necunoscut, poate e cineva care nu-mi cunoaşte stilul, doar aşa are o scuză.

– Mda.

– Doamna Ramona?

– Mda.

– De la Fan Courier sunt.

– Mda, a ajuns coletul?

– Da.

– Şi când ajungeţi la mine?

– Păi, eu sun de jumate de oră la interfon. Nu sunteţi acasă?

– A, ba da, dormeam. Sunaţi acum să vă deschid.

Când dorm, poţi să tragi cu tunul lângă mine. Sau să mă suni de 100 de ori, să suni la interfon, fix sau mobil. Mama mereu se enervează când îi spun să mă trezească. Odată am avut 134 de apeluri de la ea.

Ei, ce să fac, împart somnul cu morţii şi, probabil ei cu mine. Mă ridic din pat cu greu, nici nu-mi simt picioarele şi corpul după seara de ieri, umflată, cu părul răvăşit mă îndrept înspre uşă.

– Asta e pachetul dumneavoastră, doamnă. Îmi spuneţi seria buletinului, vă rog?

Pff, câte mai vrea ăsta de la mine? Oare cât o fi ceasul? Oricum nu contează. Până diseară mai e, mai am timp. Oare să o sun pe mama? Nu, probabil aş agita-o. Da, mai bine nu, o să afle singură. Of, unde am aruncat oare portofelul ăla? A, stai să vezi că trebuie să-l şi plătesc. Fain aşa. Dă-l naibii de buletin. De ce îl caut când ştiu seria?

– Rt 098112.

Vecinul de pe palier tocmai deschide uşa, ca de obicei când vede mişcare în bloc. Face asta de 40 de ani. Bine că stau doar de cinci ani aici. Se agită, vine înspre mine şi zice:

– Raluca, mai trebuie să vină alt pachet? Ca să ştiu dacă să fiu pe fază în cazul în care nu ai să fii acasă.

– RAMONAAAA, nu Raluca, nu Roberta, nu Roxana. RAMONA!!! Am urlat cât m-au ţinut plămânii. Stau de 5 ani aici şi mă botezaţi zilnic! Ce e aşa greu de reţinut?

– Nu sunteţi doamna Ramona? s-a gândit şi băiatul de la Fan Courier să mă întrebe. Ziua mea începea perfect. Cu doi oameni pentru care sunt altcineva. M-am abţinut să nu-i sar la gât, i-am zâmbit sec, răspuns rece:

– Cât trebuie să vă dau?

Omuleţul din faţa mea aproape că ţopăi înspre mine, atins de o bucurie pe care nu mi-o explicam.

– Doamnă, nu trebuie să-mi daţi nimic. Uitaţi aici, au plătit ei. A început să-mi bage hârtia în ochi de parcă îmi arăta cea mai mare realizare a lui din ultima vreme. Numai chef să mă concentrez la foaia aia nu aveam. Am semnat-o repede şi am luat pachetul. Hmm, destul de uşor. Sper să nu am probleme.

Omuleţul zâmbea în faţa mea de parcă aş fi fost o minune. Eh, oamenii mai zâmbesc şi când or ceva. Nu se mişcau din faţa uşii, nici el, nici vecinul. Când nu ai ce face, e important să ai agenda plină cu treburile celorlalţi. Sau când eşti bătrân.

Slavă cerului că eu am avut ce face şi nici nu o să ajung bătrână.

– Doamnă, vă mulţumesc că aţi apelat la ….

Azi e o zi în care nu vreau să vorbesc. I-am închis uşa omului în nas şi m-am târât alene, cu pachetul în braţe înspre bucătărie. Prima cafea pe ziua de azi. Aşez pachetul pe masă, îmi aprind o ţigară. Nu dau înapoi. Sunt buni băieţii de la Fan Courier. Să-mi ajungă un colet de aseară până acum e ceva. Mda, l-am sunat şi eu pe Victor, are el relaţii bune. Bine că a ajuns. Pentru prima dată, cafeaua are alt gust. Da, fără zahăr. Ce rost avea să cumpăr aseară şi zahăr? E 12.00, cred că pe la 17 sunt la mare, poate mai repede dacă nu e aglomerat. Unde o fi lopata aia? Mă duc să caut după ce fumez. Niciodată nu am avut stare când am fumat. A trebuit să mai fac ceva, să vorbesc la telefon, să scriu, orice, numai să mai fac ceva.

O, ia să vedem ce mai e prin agenda asta. Hmm, de fapt e o idee bună să scriu câteva rânduri.

După 7 ore, o tânără fu găsită împuşcată, la câţiva metri de mare, într-o groapă săpată special, lopata o demonstra. Nimeni nu bănuia că nu e crimă. Eh, or să citească ei şi mesajul din agendă cândva. Nu mai puteam trăi după seara trecută.

Secretul zâmbetului roşu (continuare 1)

I. Întânirile

Tudor se aşezase, în neliniştea lui, pe telecomanda aflată pe noptieră. La ştiri, tocmai se anunţa sinuciderea unei soprane de operă. Lumea chiar nu realizează cât e de importantă viaţa! Cum să-ţi tai venele când alţii ar da orice să trăiască? Cum să renunţi la viaţă? Pff, mă duc să fac o cafea până apare Tania. O întinse spre bucătărie să pregătească moartea dulce, cum alinta el băutura neagră, îndulcită cu două linguriţe de zahăr. Căută răbdător cafeaua, de fiecare dată Tania îi schimba locul. Simţi cum se scurge timpul, iar obsesia lui creştea. Nu putea fuma fără să simtă aroma cafelei. Nu putea despărţi cele două vicii.

Ieşi grăbit pe uşă cu gândul de a cumpăra cafea. Pe scara blocului, se întâlni cu un vecin.

– Ce faci, Tudor? Pleci la serviciu?

Privirea îi deveni serioasă, pupilele i se dilatară, vocea i se îngroşă:

– Şi dacă aş pleca la serviciu, ce?, aproape se răsti iubitul Taniei.

Vecinul se retrase puţin şi îşi drese vocea:

– Nu te supăra că te-am întrebat, dar mereu te văd plecând la ora asta…şi..şi mă gândeam că te duci la serviciu.

– Auzi, domnule, nu e problema ta ce fac eu, unde mă duc şi cu cine mă duc. Mama mea o moartă, tata la fel, nu am nevoie de alţi părinţi, ok?

Vecinul intră speriat în apartamentul său. Tudor nu îl iertase pentru faza de acum câteva săptămâni, când mama sa a venit în vizită la el, iar vecinul şi-a făcut apariţia în câteva minute, pentru a o invita la o scurtă conversaţie în apartamentul său. A întârziat în apartamentul acestuia mai mult de 10 miunte. Nimeni nu ştie despre ce au vorbit cei doi. Mama lui Tudor a fost prima şi singura iubire a lui Radu, vecinul necăsătorindu-se niciodată. Tudor nu ştia exact de ce mama l-a ales pe tatăl său, în loc de Radu, dar ştia că gelozia acestuia nu avea margini. Poate el e…îi trecu fugitiv prin minte, iar apoi îşi continuă drumul. Părea că ştie exact încotro se îndreaptă. Trecu pe lângă supermarket, dar nu se opri. Se duse în staţia de R.A.T.B. şi aşteptă. Se urcă în primul autobuz care ducea înspre centru. În înghesuiala care îl sufoca şi la propriu şi la figurat, reuşi să ridice mâna şi să se uite la ceas. Era 10 fără 15. Mai avea puţin şi trebuia să se întâlnească cu ea.

Are efect bun Eva asupra mea, păcat că am descoperit-o abia acum o lună. Asta va fi a doua întâlnire. Simţi un parfum de frezie alintându-i simţurile. În dreapta lui, o femeie de 50 de ani, îşi făcea drum înspre uşa autobuzului.

– Coborâţi la prima?

– Nu, dar am să vă fac loc, spuse Tudor cu o voce tremurată remarcând asemănarea dintre femeie şi mama sa. Aceeaşi eleganţă în mişcări, aceeaşi subtilitate în voce. Aceeaşi blândeţe a privirii şi acelaşi aer docil. Trebuia să vorbească cu Eva cât mai repede. Gândurile îi explodau, faţa începea să-i ardă, palpitaţiile se intensificau, toate simţurile o cereau pe femeia cu care trebuia el să se întâlnească. Făcu loc doamnei să coboare.

– Îţi mulţumesc, ai grijă de tine, tinere! Zâmbi aproape matern femeia.

– Nu aveţi pentru ce, doamnă, se chinui să rostească Tudor, dar cuvintele i se pierduseră pe buze. Îşi şterse fugitiv cu mâneca lacrima ce îşi făcea drum pe obraz. Ca şi cum ar fi vrut să îşi alunge starea şi gândurile care îl cuprinseră, Tudor îşi imagină aroma cafelei pe care o va adulmeca peste două ore. Ah, să nu uit să cumpăr cafeaua aia. Poate ar trebui să o sun pe Tania să văd ce face. Sinistră gluma aia pe care mi-a făcut-o. Deci e clar pe la facultate sau poate s-a dus pe la penitenciar să mai socializeze cu un nebun de pe acolo. Da, o să o sun după ce îmi termin treaba.

Autobuzul opri în staţie. Tudor coborî grăbit, aproape împins de mulţimea care ajunsese şi ea la destinaţie. Ceasul indica 10 şi 10 minute. Întârziase. Poate o să se crizeze la mine femeia asta, îşi spuse aproape zâmbind. Dar nu-i nimic. Doar o plătesc, nu?

Urcă în fugă cele patru etaje şi ajunse în faţa uşii. Îşi aranjă părul, hainele, inspiră şi expiră adânc şi bocăni. Uşa se deschise şi apăru ea.

***

– Bună Tudor, te aşteptăm. Nu te-am mai văzut de două săptămâni. Bine ai venit!

– Bună ziua, doamnă psiholog.

– Ţi-am spus de atâtea ori să îmi spui Eva, trebuie să capeţi încredere în mine. Hai, vino şi aşează-te pe canapea. Îţi aduc ceva? Un ceai, o cafea?

– O cafea, dacă se poate. Nu mai putea aştepta până ajunge acasă pentru a bea cafeaua. Eva se retrase subtil, iar tânărul analiză încă odată încăperea. Îl fascina biblioteca masivă din lemn de abanos şi sutele de cărţi care o înţesau. Se ridică de pe canapea şi, cu un aer admirativ, se apropie de cărţi..

– Te atrag cărţile, Tudor? se auzi vocea Evei în spatele lui. Bărbatul se întoarse brusc şi aproape roşi:

– Nu în mod special.

– Mă gândeam că ai hobby-uri comune cu Tania. Ştii că vine des la mine şi îmi cere împrumut multe cărţi, mă întreabă diverse…

– Avem hobby-uri comune, dar nu reprezintă unul dintre ele. Pe Tania o fascinează mirosul cărţilor tipărite, mie îmi place să scriu, mai mult decât să citesc.

– Ei, în curând Tania îşi va termina lucrarea de licenţă şi poate, după ce o vei citi, îţi vei schimba părerea despre cărţi. Ea îşi face lucrarea pe criminali, nu? Tu nu ai simţit niciodată impulsul de a ucide?

– Niciodată, cred că viaţa este darul cel mai de preţ şi că spre deosebire de animale, oamenii au conştiinţă şi nu ar trebui să se lase pradă instinctelor ucigaşe.

– Poate nu ar trebui să se lase pradă instinctelor, dar ce te faci când cineva greşeşte foarte tare faţă de tine şi din punctul de vedere etic sau legal nu se poate face nimic? Vorba aceea: Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Nu îi lăsă timp de răspuns şi continuă: Dar să lăsam astea şi să revenim la problemele noastre. Spune-mi încă odată de ce ai apelat la mine şi dacă eşti pregătit să-mi povesteşti azi despre tine, despre familia ta.

– Păi, Tania mi-a spus că am nevoie de ajutor specializat. Nu am băgat-o în seamă, dar când am fost concediat pentru că nu mă mai puteam concentra, pentru că nu mai făceam faţă articolelor şi interviurilor pe care trebuia să le realizez, m-am gândit că poate are dreptate. Mi-a spus că dumneavoastră o ajutaţi cu lucrarea de licenţă, cu idei, sfaturi şi că sunteţi o profesionistă în domeniul psihologiei şi psihiatriei. Şi am venit…

– Îţi pare rău că ai venit? Nu îţi putem rezolva problemele, dacă tu opui rezistenţă, dacă tu nu crezi în ce facem noi aici.

– Nu îmi pare rău că am venit, chiar m-am simţit mai bine după prima şedinţă.

– Bun, atunci. De ce nu mai făceai faţă la serviciu?

Tudor ezită, ochii i se umplură de lacrimi, buzele îi tremurau.

– Dacă simţi nevoia să plângi, să nu-ţi fie jenă. Poţi să ai încredere în mine. Plânsul e o formă de descărcare psihică, iar dacă e sa vorbim biologic, prin lacrimi se eliberează o mulţime de substanţe chimice secretate de organism, acumulate în perioadele de stres. Dacă simţi nevoia să plângi, nu te feri, te vei simţi brusc mai relaxat.

– Nu este vorba despre asta, dar, în afară de Tania, nu am mai vorbit cu nimeni despre tragedie.

– Nu te grăbi atunci, avem timp.

Eva se ridică de la birou, se îndreptă înspre bibliotecă şi aprinse un beţisor parfumat. Mereu făcea asta, pentru o atmosferă destinsă, spunea ea. Se uita la bărbatul din faţa ei cu o privire ce invita la povestire, la mărturisiri.

Tudor răsuflă prelung, îşi coborî privirea, îşi împreună mâinile ca într-o rugăciune şi spuse:

– Acum două luni, s-a întâmplat tragedia. Eram la serviciu şi scriam un articol, Importanţa familiei în viaţa adultului. Am primit un telefon de la Tania. Plângea şi spunea mereu: Doamne, ce nenorocire, nu pot să cred! După câteva secunde am aflat motivul tânguielii ei: casa în care am copilărit era în flăcări. Ştiam că tatăl meu era liber în acea zi. Mama trebuia să plece într-un pelerinaj pe la mănăstirile din Bucovina de dimineaţă. M-am gândit la ce e mai rău.

Eva se cufundă în fotoliu său de canapea neagră. Respiraţia îi deveni uşor sacadată. Se ridică şi ieşi din cameră. În mica bucătărie, departe de privirile bărbatului, Eva îşi prinse capul în mâini. Se spălă pe faţă cu apă rece, apoi se întoarse în cabinet, unde o aştepta Tudor nedumirit.

– M-am gândit că ţi-ar prinde bine puţină apă, spuse Eva abia perceptibil şi îi înmână paharul.

– Mulţumesc, sunteţi o drăguţă. Tudor sorbi puţin din apa rece ca sufletul femeii care îi stătea în faţă.

– Vrei să ne oprim pentru ziua de azi sau vrei să terminăm de povestit?

– Aş vrea să termin cu tragedia, ca să nu mă mai gândesc…Am ajuns cât de poate de repede la casa părintească…nu mai rămăsese aproape nimic din ea…Tania nu se putea opri din plâns, deşi nu îi ştia de mult timp. Copilăria, o parte din viaţa mea, devenea cenuşă în faţa ochilor mei. Poliţia a restricţionat zona şi nu m-a lăsat să mă apropii. Se zvonea că focul a fost provocat de o ţigără nestinsă cum trebuie. Nu a mai rămas nimic din casă. Tudor încercă să-şi drege vocea. Poliţiştii ne-au trimis pe mine şi pe Tania acasă, spunând că nu se mai poate face nimic şi că ne vor anunţa imediat că vor avea informaţii noi. Am încercat să o sun pe mama să o anunţ că tata…Am sunat în disperare, dar am auzit doar vocea mecanică a robotului: Pentru moment, abonatul Cosmote nu poate fi contactat. Tania m-a liniştit în acea seară spunând că sigur prin zona Bucovinei, mai ales dacă s-a cazat pe la o mănăstire, e posibil să-şi fi închis telefonul. A doua zi, am aflat de ce mama, mama nu mai răspundea la telefon. Poliţiştii m-au sunat şi mi-au spus că s-au găsit rămăşiţele a două persoane, iar că a doua e mama mea. Asta a fost prima bombă. Tot atunci, am aflat că incendiu a fost provocat şi că la mijloc e o mână criminală. Am rămas singur pe lume, nu ştiu de ce mama nu a mai plecat în pelerinaj. Acum ar fi trăit…Nu s-a descoperit nici până azi cine a făcut-o şi asta mă termină…

Cu o voce agitată, Eva spuse:

– Mă bucur că ai reuşit să-mi povesteşti. E un pas mare în recuperarea ta. Mă tem că acum trebuie să pleci, timpul şedinţei noastre a cam expirat. Ne vedem data viitoare. Salutări Taniei!

Tudor se văzu dat afară din cabinet. Ce fel de psiholog e dacă reacţionează aşa? Ăsta e ajutorul pe care mi-l oferă ea? Să îi spun ce mă doare şi ea să îmi spună „Bravo, pa!”? Nu cred că e prima dată când aude despre tragedii de genul ăsta. Ce o fi avut? Poate are Tania vreo idee de ce, practic, m-a dat afară.

Coborî în fugă cele patru etaje şi ajunse în faţa blocului. Nu am mai fumat de aproape 1 oră, gândi Tudor, dar când se uită la ceas văzu că abia trecuseră 30 de minute. Ceasul indica ora 10 şi 40. Ciudat, cealaltă şedinţă a durat 60 de minute. Eh, o fi având o zi proastă, toţi avem din când în când, numai că unii o au de vreo câteva săptămâni. Îşi aprinse o ţigară şi încercă să o sune pe Tania. Telefonul suna ocupat. Nu-i nimic, o să mă sune ea când o să vadă apelul ratat. Aproape mereu când o suna avea telefonul ocupat. Ba colegii de facultate, ba profesorul ei coordonator de licenţă, ba Eva. Da, se înţelege bine cu Eva. Pasiuni comune, ce mai? Acum sunt şi eu un punct comun pentru ele.

Se îndreptă înspre staţia de autobuz. În drum, îşi luă câteva ziare pentru a se uita după anunţuri de angajare. Fusese concediat de la revista Viaţa de Familie la o lună după ce a rămas orfan. Redactorul şef i-a spus, subtil, că are nevoie de o perioadă de pauză, pentru că nu se mai poate concentra, nu mai predă articolele la termen, iar calitatea acestora lasă de dorit. În aceeaşi zi, a fost informat de către şefa departamentului de resurse umane că s-a încheiat colaborarea dintre el şi revistă şi că îi mulţumeste pentru implicare. O nouă lovitură pentru Tudor. Noroc de Tania că a fost acolo să-l susţină.

Pe prima pagină a ziarului Libertatea citi: „Soprana despre care se presupunea că s-a sinucis a fost omorâtă! Medicii legişti au descoperit că tânăra în vârstă de 28 de ani a suferit o insuficienţă respiratorie, luând o supradoză de calmante pentru starea de anxitate. Soţul femeii a declarat că Mirela era o fire plină de viaţă, care iubea viaţa şi care abia aştepta să arate lumii întregi adevărata sa valoare. „Mi-a mărturisit că are emoţii mari că se va afla pe o scenă atât de importantă şi că i-a recomandat cineva să ia calmantele astea pentru a se mai linişti. Am întrebat-o dacă nu sunt prea multe deodată, dar soţia mea mi-a spus că a primit indicaţiile de la un specialist, de la o persoană avizată şi că înseamnă că aşa trebuie. Şi uite ce a păţit”, a declarat pentru ziarul Libertatea, Ionuţ Covaci. Mirela Covaci urma să participe săptămâna viitoare la concursul internaţional „Hariclea Darclee”, ce avea să aibă loc la Brăila. Nu se ştie nimic despre specialistul care i-a indicat sopranei calmantele în această doză.” Doamne, lumea se omoară pe capete. Cui i-o fi greşit sărmana femeie?

Canapeaua neagră

Timpul o lovea peste faţă şi urmele pe care i le lăsa îi făceau zâmbetul din ce în ce mai inexpresiv. Cu fiecare zâmbet, fiecare rid îi ieşea mai bine în evidenţă. Cu fiecare zâmbet calm, simţea că a mai pierdut ceva. Încerca să surâdă cât mai rece, pentru a nu îşi face vizibile defectele. Poate de aceea, zâmbea şi mult mai puţin. La cei 29 de ani ai săi, Anastasia era de o frumuseţe rece. Buzele voluptoase, ochii verzi, cel stâng având  o mică pată căpruie, nasul mic şi puţin în vânt, părul de un blond ca al spicului de grâu,  făceau din Ania, cum o alintau cunoscuţii, o tânăra minionă ce încă întorcea privirile. Cu toate acestea, casa femeii era lipsită de oglinzi. Se ferea de ele ca de un coşmar care o tulbura de ani grei. În momentul în care era pusă în faţa unei oglinzi, secretara se metamorfoza, observându-şi toată urâţenia imaginară. Vedea cum îi ies monştri din ochi, de parcă toată răutatea celor din iad îşi găsiseră ascunziş în ei. Faţa i se deforma, gura devenea aproape vânătă,  strâmbându-se de parcă se pregătea să rostească cele mai dure cuvinte. Sângele îi pompa în obraji, de parcă cineva i-ar fi ciupit neîntrerupt. Frumuseţea Aniei devenea în oglindă  sinonimă cu diformitatea cea mai acută.

Se auzi un ciocănit în uşa Aniei. Niciun răspuns, iar mama Aniei intră nervoasă în camera neaerisită de zile întregi.

– Trezeşte-te, Ania, că o să te dea ăia afară! Nici măcar nu ştiu cum te suportă ăia acolo! Cred că nu au observat cât eşti de rea!

Ania deschise încet ochii, urmărindu-şi cu privirile mama care deschidea geamul. Zece minute mai târziu, Ania, deja îmbrăcată, lua micul dejun format din aceeaşi pâine, acelaşi gem şi acelaşi ceai. Monotonia făcea parte integrantă a vieţii ei. Termină de mâncat sub privirile critice şi batjocoritoare ale mamei, îşi pregăti la repezeală pachetul pentru serviciu şi plecă în pas alergător înspre cabinetul de avocatură. Facultatea pe care o terminase cu magna cum laude  nu a însemnat nimic fără relaţiile pe care nu le avea, deşi mintea ei ageră, de juristă a încercat de multe ori să facă faţă corupţiei. Neacceptând vreun compromis, Ania s-a mulţumit cu postul de secretară, sperând ca într-o zi să poată face legal dreptate în lume.

Transportul în comun a agitat-o extrem de tare, trăind cu impresia că lumea o vorbea, comentând atât despre hainele sale umile pe care şi le putea permite dintr-un salariu de 10 milioane, cât şi despre machiajul strident al cărei adeptă era.

Ajunsă la serviciu, Ania nu se gândea decât la întâlnirea cu psihologul pe care o avea de la ora 15.00. Acel om era singurul capabil să îi aducă puţină alinare sufletului ei zbuciumat, deşi părea să simtă pentru ea ceva mai mult decât pentru un pacient. Tresări când îşi aminti mâna psihologului alunecând peste piciorul ei şi un fior rece o străbătu la gândul că ceva nu este în ordine. Îşi reveni repede, gândindu-se la cuvintele încurajatoare ale lui Robert şi se linişti amintindu-şi că de trei luni el a fost singurul care i-a fost alături. Zâmbi, neauzind vocea ridicată a şefului care vroia două cafele cu lapte. Un potenţial client o trezi pe Ania din gândurile sale, aşezându-şi diplomatul pe biroul secretarei. Vru să-l conducă în biroul şefului, dar observă că acesta era lângă ea şi o privea iritat. Făcu cele două cafele, după care fu chemată în biroul şefului.

– Ania, nu ştiu ce se petrece cu tine în ultima vreme. Eşti tot mai aeriană, tot mai distrată, tot mai neatentă. Mi-ai greşit o mulţime de acte, nu eşti niciodată pe fază. Ania ascultă cu atenţie, prevăzând o concediere. Gândul îi fugi iar la Robert, la faptul că şedinţele erau scumpe şi că poate nu va mai avea cu ce să-l plătească, iar machiajul mov era parcă mai pronunţat decât în mod normal… Prin urmare, m-am gândit că ţi-ar prinde bine un concediu de câteva zile. Ce spui? Înmărmurită, Ania se simţea recunoscătoare faţă de acest om care, în majoritatea timpului, se arătase rece şi deloc empatic.

– Mulţumesc, sincer aveam nevoie de puţină relaxare. Promit să mă revanşez.

– Bine, Ania, dacă nu te mai simţi în stare să stai azi aici, poţi pleca. Poţi sta acasă cât vrei, dar nu mai mult de două săptămâni. Ne-am înţeles?

– Mulţumesc, şopti din nou Ania şi se îndreptă înspre biroul ei pentru a se pregăti de plecare. Înainte să plece, să gândi la Robert şi la faptul că astăzi îi va spune ce are ea pe suflet şi ce o macină de fapt. Un pas foarte important pentru recuperarea ei, de altfel. Gândul îi fu întrerupt de vibratul telefonului. La celălalt capăt era chiar Robert, care o anunţa că nu poate ţine şedinţa la ora 15.00 şi că dacă este posibil ar vrea să o mute la ora 10.00, adică în mai puţin de 20 de minute. Ania acceptă. Vocea lui Robert suna puţin dubios, dar Ania se gândi că probabil este şi el măcinat de probleme personale. Îşi adună la repezeală lucrurile şi ieşi din cabinetul de avocatură zâmbind rece. În mai puţin de 10 minute, ciocănea la uşa lui Robert. Aceasta se deschise, iar Robert cu un surâs ademenitor o pofti să intre.

– Scuze dacă am ajuns mai repede, dar mi-au dat concediu la serviciu şi nu mai avea rost să mă mai duc până acasă.

– Nu e nicio problemă, Ania, uite până atunci putem bea şi noi ceva. Măsuţa de cafea era deja aranjată cu două pahare de şampanie. Ania se uită lung şi neîncrezător la el. Robert se apropie de ea pentru a închide uşa şi, profitând de neatenţia  Aniei, o încuie cu cheia. Se apropie iritant de mult de Ania şi îi spuse:

– M-ai atras din prima clipă în care te-am văzut. Trebuie să te am. Nu încerca să ţipi, pentru că nu te aude nimeni. Lasă-te doar purtată de val şi totul va fi bine. Ania, speriată şi plângând, încercă să prosteteze, dar puterea bărbatului de 35 de ani o imobiliză. Robert o violă pe canapeaua neagră pe care ea stătuse de atâtea ori, confesându-i-se.

Două săptâmâni mai târziu. Robert, un cititor înrăit al ziarelor, citeşte pe prima pagină a unui cotidian: „Tânără de 29 de ani, însărcinată în aproape două săptămâni şi-a încheiat socotelile cu viaţa”. Atras de titlul dramatic, citi primele fraze din articol: „A.A., în vârstă de 29 de ani, a fost găsită ieri moartă în locuinţa sa. Decesul a survenit în urma unei supradoze de medicamente. Sinuciderea femeii a fost programată, drept dovadă biletul de adio, găsit lângă corpul inert al femeii. „Toată viaţa am fost traumatizată, iar motivul l-am ştiut doar eu şi mama. Am fost rodul unui viol, iar mama nu m-a putut niciodată privi altfel decât ca pe cel mai mizer şi murdar lucru din viaţa ei. Toată viaţa mea am încercat să scap de această imagine a bărbatului care a violat-o pe mama, ascunzându-mă sub diverse aparenţe: machiaj strident, vorbe, comportament. Acum două săptămâni, un bărbat în care aveam încredere totală a repetat greşeala tatălui meu, cu mine. Nu puteam să risc faptul că bebeluşul pe care urma sa-l nasc să ducă aceeaşi viaţă de stigmată pe care am dus-o eu.” Nu se cunoaşte identitatea violatorului.”