Sprijinită de stâncă,
femeia cu năframă albă,
rochia roasă de molii
aştepta.
cu privirea pierdută
în larg de mare,
cu mâna pe lopată
un coş de paie
îşi cufunda tălpile
în nisip.
poate aduna cu lopata
suflete ascunse în nisip
şi le aşeza sfios în coş
sau
poate aştepta trupurile
celor morţi şi mulţi
ce ies din mare
se opresc pe mal
fără să îi aştepte cineva
totuşi, era ea acolo
le făcea o locuinţă
în nisip, cu lopata
apoi, le lua sufletele
le punea în coş
şi făcea cu ele
ocolul pâmântului
desculţă
Raluca Pavel 
MI_AI INFRUMUSETAT ACEASTA DIMINEATA!!
MULTUMESC, RALUCA:)
CU PRETUIRE:)
Dumneavoastră sunteţi una dintre persoanele care îmi înfrumuseţează zilele. Când scriu ceva şi măcar unei singure persoane îi place, îi transmit anumite stări, îi fur un zâmbet, mă declar mai mult decât mulţumită. Vă mulţumesc mult!
Cu aceeaşi preţuire! 🙂
Ai stiut sa relatezi in acest coltisor niste randuri foarte frumoase – poate din viata ta, poate nu, dar oricum ti-au iesit extraordinar! Bafta in continuare in ceea ce faci!
Mulţumesc frumos! Multă baftă şi ţie 🙂