Suflete cu măşti

Mă durea ochiul de atâta apă
şi de casele ce creşteau ca nuferii
din iazul lui Monet.
Veneţia, ca o soacră pusă pe şotii
şi-a pierdut răbdarea printre valuri,
a chemat furtuna să ne alunge;
nu mai era loc pentru curioşi.
toţi ai ei purtau măşti pe suflet.
mi-am pus masca de amoreză,
vântul Veneţiei mi-a smuls-o,
gondolierul vâslea şoptind sacrilegiu.
murmurul ajungea tunet la mine.
m-ascundeam sub streşini
de potop.
un pui de om se oglindea în piatră,
nu-nţelegeam de ce nu are mască.
când a-nceput să plouă cu gheaţă
în după-amiaz-aceea,
am înţeles de ce se purtau măşti în Veneţia
unele suflete nu sunt pentru a fi văzute.
unul singur respira a proaspăt
şi se oglindea
trebuia să-mi pun şi eu o mască
am ales-o pe cea de amoreză
pentru că erai cu mine.
totuşi, gheaţa s-a spărgea de gondole
cum se sparg umbrele în lumina soarelui

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Locul unde îngerii aţipesc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s