Mă durea ochiul de atâta apă
şi de casele ce creşteau ca nuferii
din iazul lui Monet.
Veneţia, ca o soacră pusă pe şotii
şi-a pierdut răbdarea printre valuri,
a chemat furtuna să ne alunge;
nu mai era loc pentru curioşi.
toţi ai ei purtau măşti pe suflet.
mi-am pus masca de amoreză,
vântul Veneţiei mi-a smuls-o,
gondolierul vâslea şoptind sacrilegiu.
murmurul ajungea tunet la mine.
m-ascundeam sub streşini
de potop.
un pui de om se oglindea în piatră,
nu-nţelegeam de ce nu are mască.
când a-nceput să plouă cu gheaţă
în după-amiaz-aceea,
am înţeles de ce se purtau măşti în Veneţia
unele suflete nu sunt pentru a fi văzute.
unul singur respira a proaspăt
şi se oglindea
trebuia să-mi pun şi eu o mască
am ales-o pe cea de amoreză
pentru că erai cu mine.
totuşi, gheaţa s-a spărgea de gondole
cum se sparg umbrele în lumina soarelui
Raluca Pavel 