Ștefania nu se putea resemna cu alegerea făcută. Deși doctorul curant era extrem de bun în domeniul său, cei doi păreau a nu fi compatibili, femeia nesimțindu-se înțeleasă, ba mai mult, având impresia că este tratată cu superficialitate și dispreț. Aștepta ore întregi la coadă, cu ochii în tavan, frecându-și asiduu mâinile, de parcă ar fi vrut să le curețe de o murdărie doar de ea văzută, de piele, ca și când pielea îi făcea mâinile să arate hidos. Asistenta o ignora, iar medicul, care ieșea destul de des din cabinet, nu îi acorda prioritate. Nu i-au fost necesare mai mult de 3 săptămâni pentru a se decide că se impune o schimbare. A găsit-o pe doamna doctor Melania Retezatu: aparent o profesionistă, dar, în același timp, o femeie empatică și răbdătoare, caldă și deschisă. Genul pe care îl căuta ea, genul care îi putea acorda atenția de care ducea lipsa. Singura problemă pe care o întrevedea era că cei doi medici împărțeau același spital, dar nu era un impediment major: oamenii mai schimbă doctorii, până dau de unul pe placul lor. Până la urmă, erau banii ei și voia să i investească în sănătate, apelând la persoane competente și dăruite meseriei.
Ziua programării bătu la ușă, iar Ștefania se îmbrăcă în rochița ei albă de in, cu model floral – niște maci roșii, roșii ca sângele, având la baza fiecărei petale o pată neagră. Asocierea roșului cu negrul o îngrețoșa, dar pentru că fundalul era alb și pentru că rochia în sine i se părea foarte comodă, o purta cu plăcere, de cele mai multe ori. Nu se fardă, pentru că era mai bine să nu o facă, ultima dată nu a avut un efect benefic. Își luă săndăluțele nude și geanta crem și ieși încrezătoare din cameră. Spitalul era vizavi, trebuia doar să traverseze o alee. Și ce alee! Umbrită de ramurile stufoase ale bătrânilor tei, singurii care se aplecau să-i asculte povestea. Până astăzi, nu remarcă faptul că frunzele teilor avea formă de inimă. Îi îndrăgi și mai mult și își spuse în gând că ziua începe promițător, iar alegerea trebuie să fie bună de această dată.
Intră în spitalul alb imaculat, pe care îl privea zilnic de la fereastra camerei sale. Îi știa toate detaliile, toate culorile și majoritatea poveștilor. Niciuna nu era ca a ei.
Femeia de la recepție o întâmpină cu același zâmbet de zi cu zi:
– Bună ziua, Ștefania, la cine avem azi programare?
– La doamna doctor Retezatu.
– Va trebui să mai aștepți puțin, este destul de aglomerată momentan cu niște urgențe, dar cum se va elibera, te va primi. Te rog să mergi să aștepți la cabinetul cu numărul 7, dar să nu mergi pe drumul obișnuit, ci prin partea stângă a clădirii, pentru că există niște defecțiuni tehnice, în curs de rezolvare, însă nu vrem să punem pe nimeni în pericol.
Ștefania mulțumi și se îndepărtă de recepție, mergând în zig-zag cu privirea ațintită în jos, numărând bucățile de gresie. 224 până la intersecția aripilor clădirii. Nu are sens să ocolesc jumătate de spital, chiar dacă voi avea oricum de așteptat medicul. Voi fi atentă și nu se va întâmpla nimic. Cu mersul legănat și fără să se grăbească, străbătu cele două culoare, neremarcând lipsa oamenilor din primele săli de așteptare. Era pustiu, însă pustiul acesta părea să o liniștească, se asemăna cu vidul pe care nu voia să-l depășească, zona ei de confort. Ajunsese în fața ultimei uși, mai avea de trecut printr-o sală de așteptare, apoi cabinetul cu numărul 7 o aștepta la capătul culoarului. Auzea o zarvă indescriptibilă din interior, iar în momentul în care deschise ușa, o femeie din mulțimea care sufoca sala de așteptare, o bruscă:
– Nu se poate să intrați, plecați de aici!
– Trebuie să ajung la doamna Retezatu!
– O să vi se facă rău, mai ales în condiția dumneavoastră! Ocoliți și mergeți prin partea stângă a clădirii.
– Ah, să înțeleg că aici este zona cu defecțiunile tehnice…
– Dacă așa vreți să le spuneți…
La rândul ei, femeia fu bruscată de un bărbat, iar în spațiul creat în urma impactului, Ștefania văzu defecțiunea. Un bărbat întins pe jos, de fapt, era mult spus întins, un bărbat cuprins de cele mai puternice convulsii pe care îi fusese dat să le vadă. În jurul lui, oamenii stăteau drepți, fără a se apropia, fără a încerca măcar să-l liniștească. Întregul corp i se scutura violent, mâinile și picioarele păreau că nu mai vor să facă parte din același trup.
– Este epileptic? Țipă Ștefania în timp ce încercă să își facă loc prin mulțime. Știu ce trebuie să fac pentru a îi acorda primul ajutor! Dați-vă la o parte și strigați după un medic! Dați-vă la o parte!
– Asfixiere mecanică. E pe ducă. Lăsați-l să se ducă, o opri o mână fermă de femeie și o trase în afara sălii de așteptare.
– Nu cred! Trebuie să mă asigur!
– Cum vă numiți?
– Ce relevanță are numele meu, când omul acela se chinuie? Lăsați-mă să ajung la el!
– Nu mai aveți ce să-i faceți. Abia l-au dat jos din ștreang. Sunt ultimele convulsii.
– A încercat să se sinucidă? Asta denumiți voi o defecțiune tehnică? Ce fel de spital sunteți? Începu tânăra să plângă în hohote, simțind cum își pierde echilibrul.
– Sunteți domnișoara Ștefania?
Se blocă la auzirea numelui. Se uită cu teamă spre femeie măruntă din fața ei, care încercă să-i șteargă lacrimile.
– Haideți să vă conduc la doamna doctor, vă așteaptă, iar vederea unor astfel de incidente nu vă este deloc prielnică!
– Nu puteți numi moartea unui om drept incident. Nu aici, nu în acest spital, spuse ea plângând liniștit, dar urmând-o. Nu privi în urmă, îi era suficient să audă loviturile mâinilor și picioarelor de podea. Îi era suficient să știe că, totuși, necunoscutul acela nu vrea să moară, dar îi era imposibil de înțeles de ce nimeni nu face nimic în privința lui. Știa că, oricât de mult și-ar fi dorit să îl ajute, nu s-ar fi putut apropia de el până la capăt. Apropierea morții o înspăimânta.
Făcu alături de femeie cale întoarsă, până la intersecția dintre aripi. Aici era mult mai aglomerat decât în zona defecțiunii tehnice. Intră în cabinetul doamnei doctor fără să stea la coadă.
– Bună ziua, dumneavoastră sunteți?
– Stefania Marcoș.
– Ce vă aduce pe la mine? Cu ce vă pot fi de folos?
– Sunt însărcinată în 8 săptămâni.
– Deci, dumneavoastră sunteți. Mi-a povestit domnul doctor despre situația în care vă aflați.
– Eram sigură că așa se va întâmpla și că aici nu se respectă intimitatea pacientului.
– Vă asigur că se respectă și tocmai pentru a oferi cele mai bune servicii, medicii colaborează și își dau interesul împreună pentru a readuce sănătatea în viața pacientului.
– Dar eu nu sunt bolnavă! Sunt doar însărcinată…
– Haideți să mai efectuăm o ecografie pentru a ne convinge de existența sarcinii. Am înțeles că la celelalte patru, nu a fost vizibilă.
– Aparatele voastre sunt dintre cele mai ieftine și cele mai proaste! Nu-și fac niciodată treabă și eu am obosit să încerc să vă conving de sarcina mea! O să nasc și îmi veți spune că nu am fost niciodată însărcinată!
– Domnișoara Ștefania, nici nu se pune problema că nu vă cred, aș vrea doar să aveți suficientă încredere în mine și să mergem să mai facem o dată testarea. E important să știm exact în câte săptămâni de sarcină sunteți, pentru a vă putea prescrie vitaminele necesare dezvoltării unui făt sănătos.
Se uită cu ochi goi și cu lacrimi uscate pe obraz la femeia roșcată care părea să fie singura care o tratează cu respect, din adunătura de secături din spital. Era o femeie trecută de 40 de ani, cu un păr vâlvoi, ce-i acoperea fruntea și umerii, cu ochi albaștri, destul de sfredelitori în apăsarea cu care o privea, probabil și din cauza sprâncenelor arcuite excesiv, cu un ten alb, imaculat. Fără pistrui. O roșcată asupra căreia nu te puteaI decide dacă este frumoasă sau nu, dar a cărei voce era caldă și învăluitoare ca o cochilie. Femeia emana protecție și siguranță, iar Ștefania se hotârî să o urmeze, gândindu-se că este ultima șansă pe care o acordă medicilor acestui spital. Poate, fără să știe, a dat peste cel mai bun medic de acolo.
După câteva minute de mers, pe niște culoare total necunoscute Ștefaniei, intrară într-o sală burdușită de oameni.
– Întoarce-te repede spre dreapta, trece convoiul! O atenționă medicul brutal pe tânără, căreia i se înmuiaseră picioarele și nu-i venea să creadă ce aude. Se prinse cu mâna dreaptă de burtă, vrând parcă să-și protejeze sarcina neconfirmată de apropierea celui spânzurat, de apropierea nefirescului, a fricii de neant. Se întoarse într-o clipită și încercă să-și învingă teama. Ridică ochii spre tavan, de parcă de acolo venea liniștea. Din albul de pe tavan.
– Faceți loc, faceți loc! Se auziră glasuri în spatele ei.
Ștefania trase cu coada ochiului în stânga și văzu cum o mână căzută de pe targă se balansează o dată cu aceasta. Închise strâns ochii și așteptă să treacă alaiul prin spatele ei. Deodată, simți o atingere ca de gheață pe mână, apoi, ca o strânsoare care îi zdrobea degetele cu o putere de menghină. Deschise ochii și își privi mâna, era prinsă de mâna pe care o văzuse alunecând de pe targă. De mâna mortului. Vru să se desprindă din prinsoare, dar simți cum este trasă spre targă. Simți mușcătura. Mortul îi mușcă din mână. O mușcătura puternică, de animal hămesit.
***
– Starea Ștefaniei se agravează pe zi ce trece, spuseră medicii privind spre tânăra care dormea liniștită, legată în cămașa de forță, în secția de psihiatrie a centrului medical la care se internase de bună voie acum câteva săptămâni. Crede în continuare că este însărcinată, că o mușcă morții, că la noi se spânzură tineri. Cum să o facem să înțeleagă că are niște mutații genetice care o împiedică să rămână însărcinată?
– Domnilor doctori, zise fată deschizând ochii și privind în gol, sunt conștientă de problemele mele de sănătate, dar eu chiar sunt însărcinată, iar spânzuratul acela chiar mi-a mușcat mână, uitați! Încercă să întindă mâna, dar cămașa o împiedică.
Peste 6 luni, Ștefania dădu naștere unui băiețel sănătos. A doua zi, se spânzură. La autopsie i se descoperi un semn pe mână, asemănător unei mușcături.
Raluca Pavel 