Arhive pe etichete: schizofrenie

Despre demonii latenți sau cum să cicatrizezi durerea vie. Omar și diavolii – Dan Ciupureanu

Romanul Omar si diavolii nu este unul tocmai facil de digerat, mai ales dacă ești îndoctrinat cu prejudecăți de genul: lumea descrisă de un autor în opera sa trebuie să fie net superioară realității.

Nu-mi amintesc să fi citit un alt roman în care durerea și boala să fie atât de prezente și atât de bine amestecate, un tot unitar în care nu este nicio altă soluție în afară de a le face față.

Dan Ciupureanu descrie două lumi, două realități și, deși te aștepti ca una dintre ele să fie pozitivă, așa cum unii dintre noi își creează propria lume pentru a face suportabil prezentul, autorul surprinde.

Povestea propriu-zisă aduce în prim plan un tânăr care provine dintr-o familie cu foarte multe lacune. Tatăl este mai prezent în viața fiului spre finalul adolescenței, mama este schizofrenică. Un adolescent aruncat în tumultul vieții, care se lasă ghidat de anturaj și uneori de voci. Singura care îl salvează, pentru a-l înfunda și reînvia apoi este Roxana.

Un roman care nu duce lipsă de toate neajunsurile de care se poate izbi un om: materiale, afective, medicale, sociale. Din când în când, scrise cu litere italice de autor, parcă auzi vocea adolescentului devenit adult, completând povestea copilului prin ochii maturității. Tristețea și boala sunt tot acolo: “Viața mea e prea liniștită ca să nu se întâmple ceva rău. De exemplu, într-o zi, să stau la masă, să radiez de plăcere și fericire, becul să pâlpâie de două ori din senin și să-mi explodeze capul.”

Scris într-un stil agresiv, inovativ și oarecum șocant prin descrieri și limbaj, Omar și diavolii reușeste să pună punctul pe I, calitatea vieții ține mult de noi înșine, dar își are bazele în celula societății, familia, în modelele pe care le vedem și în felul în care ne pregătește pentru viață.

Un roman care schimbă, care te schimbă. De citit!

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Blog, Prefețe și recenzii

Vinovaţi de demenţă – Dorothy Otnow Lewis

Dorothy Otnow Lewis a absolvit Facultatea de Medicină a Universităţii Yale. E psihiatru la Bellevue Hospital din New York, profesor la Facultatea de Medicină din cadrul New York University, predând, de asemenea, la Centrul de Studii ale Copilului de pe lângă Yale University. Studiile sale asupra comportamentului violent au fost adesea aduse în discuţie în deciziile Curţii Supreme a Statelor Unite.

Fiecare om a simţit la un moment dat impulsul de a ucide. Majoritatea însă n-au făcut-o. Unii îşi duc intenţia totuşi până la capăt. Dorothy Otnow Lewis, psihiatru şi recunoscut specialist în studiul comportamenului violent, şi-a petrecut ultimii 25 de ani analizând diferenţele dintre aceste două categorii de oameni. Printre subiectele studiului său se numără criminali faimoşi precum Ted Bundy, Arthur Shawcross sau Mark David Chapman, omul care l-a împuşcat pe John Lennon. În această carte, autoarea ne împărtăşeşte surprinzătoarele ei descoperiri şi întâlnirile care i le-au prilejuit.

Vinovaţi de demenţă este povestea adevărată, fascinantă şi extrem de bine scrisă, a unui doctor ce încearcă să-i înţeleagă pe ucigaşi. Cazurile şocante descrise aici ilustrează cu claritate modul în care elemente disparate – precum leziunile cerebrale, paranoia şi violenţa mediului familial – concură la naşterea unui criminal.”

Coordonatorul colecţiei: Victor Ionescu

Totul a început în sala unui tribunal pentru minori din Connecticut. O fată de treisprezece ani – ca din senin, ziua în amiaza mare – şi-a înjunghiat cea mai bună prietenă în faţa unei mulţimi de colegi înmărmuriţi. Doamna doctor Lewis şi-a convins fostul profesor, eminentul neurolog Jonathan Pincus, s-o ajute să-şi dea seama care a fost raţiunea unui asemenea comportament. Aşa a început colaborarea care continuă şi azi.

Dorinţa de a înţelege cu tot dinadinsul mecanismele comportamentului violent a purtat echipa formată din doctorii Lewis şi Pincus, din secţiile de psihiatrie şi medicină legală ale spitalului new-yorkez Bellevue către închisori răspândite în întreaga Americă, cei doi ajungând în cele din urmă să expertizeze deţinuţii condamnaţi la pedeapsa capitală.

Dintre ei, vom cunoaşte o femeie de treizeci şi şase de ani obsedată sexual de un tânăr de paisprezece. Împreună răpesc, torturează şi până la urmă ucid o adolescentă nevinovată. În timpul unui interviu cu criminala – altfel o femeie cu privire blândă şi voce domoală – apare ca de nicăieri o entitate masculină, ameninţătoare, doctorul Dorothy Lewis trezindu-se în faţa primului său caz de personalitate multiplă, o tulburare mintală în a cărei existenţă nici nu crezuse până atunci.

Asistăm, de asemenea, la evaluarea psihiatrică a unui tânăr condamnat la moarte, care, la şaptesprezece ani, a violat şi ucis o călugăriţă de şaptezeci şi şase de ani. Abia după executarea lui. Dr. Lewis descoperă secretele teribile din copilăria băiatului, care o fac să înţeleagă în cele din urmă furia lui ucigaşă şi ciudata alegere a victimei.

Profund, controversat, fascinant – incluzând în final chiar şi un interesant interviu cu un călău – volumul de faţă reprezintă un tur de forţă, odiseea captivantă a unui psihiatru care a încercat să menţină echilibrul delicat dintre emoţie şi obiectivitate.

 Citate

  • Paranoia – sentimentul nejustificat că eşti ameninţat, jignit, dispreţuit – este probabil simptomul cel mai comun al comportamentului violent (p. 15). Şi am constatat că acest lucru e valabil atât în cazul delincvenţilor minori, cât şi în cazul criminalilor adulţi. Asta nu înseamnă că majoritatea persoanelor violente suferă de schizofrenie. Paranoia este o caracteristică a celor care mai multe tulburări neuropsihice; apare în schizofrenie, , depresie, leziune cerebrală, epilepsie, alcoolism, senilitate şi altele. Se poate declanşa ori de câte ori ceva nu-i în regulă cu creierul. Mulţi pacienţi au fost pierduţi pentru că medicii lor n-au diagnosticat corect acest simptom fundamental (p. 16)”.
  • „Niciun deţinut nu-ţi va spune nimic despre el şi sentimentele lui, cu atât mai puţin despre crima pe care a comis-o, având un paznic care-i suflă în ceafă (p.16)”.
  • „Toţi cei care încasează pedepse sunt tentaţi să exagereze, chiar să mintă (p. 17)”.
  • „Asemenea pedepse [bătăi repetate] se pot constitui în circumstanţe atenuante (p. 17)”.
  • „Când e vorba de sentinţa capitală, ruşinea e un lux pe care nu şi-l poate permite nimeni (p.17)”.
  • „…dacă studiul criminalilor este o ştiinţă, comunicarea cu ei este o artă. Pentru a o îndeplini pe prima, ai nevoie de cea din urmă. Oricine studiază criminalii trebuie, de aceea, să stăpânească foarte bine arta conversaţiei cu ei. Pentru asta ai nevoie de unele calităţi fundamentale, cum ar fi priceperea de a-ţi ţine gura când trebuie, de a şti când să intervii într-o pauză de conversaţie sau de a simţi când trebuie să pui punct unei întrevederi. Ultimul aspect e probabil cel mai important. Dacă dai greş aici, s-ar putea să se termine definitiv cariera ta promiţătoare de cercetător al comportamentului violent (p. 18)”.
  •  „Bănuiesc că unii dintre factorii biologici şi sociali care fac ca incidenţa crimei în rândul bărbaţilor să fie de vreo nouă ori mai mare decât în cel al femeilor explică de asemenea dificultatea cu care unii doctori intră în relaţie cu indivizii violenţi. Bărbaţii sunt mai tranşanţi. Nu le place să umble cu jumătăţi de măsură. Când au de-a face cu un criminal violent, simt [intervievatorii, psihiatrii] nevoia să stabilească de la bun început cine e şeful. Din nefericire, mulţi dintre condamnaţi au avut probleme mari cu şefii. De fapt, un număr considerabil dintre victimele lor au fost fie şefi, fie percepuţi ca atare. O întrevedere cu un deţinut, pentru stabilirea unui diagnostic, nu e chiar mediul cel mai propice de rezolvare a unor astfel de conflicte. Interviurile nu sunt nişte competiţii, unde există învinşi şi învingători. Ele trebuie să se bazeze pe colaborare; în clipa în care condamnatul simte că la mijloc e o întrecere, colaborarea încetează (p.18)”.
  •  „Există motive excelente, altele decât siguranţa proprie, pentru care trebuie să stăpâneşti arta adoptării unui stil neinchizitorial. De pildă, nu toate contradicţiile [pe care intervievatorii le regăsesc în declaraţiile condamnaţilor] înseamnă neapărat minciună. În cazul criminalilor, există de obicei numeroase raţiuni, de ordin psihic  sau neurologic ale fluctuaţiilor de memorie (p. 19)”.
  • „La începutul interviurilor, eu şi Jonathan [neurolog şi colaborator al dr. Lewis] încercam să ne menţinem în registrul întrebărilor destul de obişnuite, de banale. Unde te-ai născut? Cine te-a crescut? Cum ţi s-a părut la şcoală? Punem întrebări detaliate despre problemele medicale – boli, accidente, răniri şi altele asemenea. Rămâne apoi destul timp pentru abordarea unor probleme mai sensibile referitoare la sentimente, atitudini, temperament şi, fireşte, instabilităţi psihice. De obicei, lăsăm subiectul crimei pentru mai târziu. Indivizii violenţi au nevoie de timp pentru a se hotărî dacă e cazul sau nu să ne acorde încrederea lor, dacă pot risca să facă astfel de mărturisiri. Iar noi putem aştepta (p.19)”.
  • „Freud avansase ipoteza conform căreia principalele forţe motrice ale fiinţei umane sunt două: sexul şi agresivitatea sau dragostea şi moartea (p. 24)”.
  • „Suferinţa este atât de intensă şi te simţi atât de neajutorat când eşti mic, tocmai pentru că nu poţi face mare lucru (p. 25)”.
  • „E limpede că trăirile noastre se ameliorează odată cu vârsta. Spun asta pacienţilor mei adulţi care privesc cu nelinişte, chiar cu groază, apropierea naiversării celor patruzeci sau cincizeci de ani. Cu cât suntem mai în vârstă, cu atât ne controlăm mai bine viaţa şi ne lăsăm mai puţin influenţaţi de răutatea, întâmplătoare sau deliberată, a celor din jurul nostru. Cred că, pe măsură ce ne maturizăm, nu mai simţim nevoia să fim iubiţi de toată lumea – ne e de-ajuns dragostea unei persoane sau două. Totuşi rămâne întrebarea: de ce unii oameni, atunci când sunt răniţi sau înfuriaţi îşi pierd controlul, în vreme ce alţii nu? (p. 28)”.
  • „…violenţa se poate naşte la indivizi normali, atunci când circumstanţele sunt suficient de frustrante (p. 30)”.
  • „Participasem şi la cursurile de la Facultatea de Medicină şi-mi însuşisem mecanismele de bază ale psihanalizei privind delincvenţa. Copiii deveneau delincvenţi pentru că acţionau conform impulsurilor antisociale inconştiente ale părinţilor. Învăţasem că aceşti copii sufereau de ceea ce se numea superego lacunae. Adică, drept urmare a decăderii morale a părinţilor, copiii delincvenţi aveau în conştiinţă mari goluri prin care se infiltra comportamentul sociopat. Profesorii care nu erau de acord cu această din urmă teorie, a transmiterii genetice a delincvenţei de la părinţi la copii, puneau accentul în schimb pe consecinţele inechităţilor sociale. Ei susţineau că oamenii săraci, în lipsa unor mijloace legitime de a obţine ceea ce aveau ceilalţi, erau obligaţi să recurgă la metode ilegale pentru a căpăta lucrul râvnit. Iar asta presupunea uneori violenţă (p. 31)”.
  • „Abia după ce am examinat, împreună cu Jonathan, un grup de minori condamnaţi la moarte, după ce am încercat să stăm de vorbă cu părinţii, cu fraţii şi surorile lor, străduindu-ne fără succes să le reconstituim trecutul, am înţeles că multe din aceste familii preferau să-şi vadă copilul executat decât să dezvăluie ce se întâmplase în copilăria lui. Ba chiar am descoperit că mulţi dintre adolescenţi erau gata să moară mai degrabă decât să povestească despre tratamentul la care fuseseră supuşi în familie (p. 43)”.
  •  „[…][Vernon Mark şi Frank Ervin] raportaseră descoperirea unei activităţi electrice anormale în creierul unora dintre pacienţii lor cu episoade violente. Vernon Mark, neurochirurgul şi Frank Ervin, psihiatrul, montaseră nişte electrozi pe creierul acestor indivizi agresivi, descoperind astfel că episoadele de manifestare violentă coincideau cu descărcarea unor sarcini electrice nefireşti, localizate în zone primitive ale creierului. (Structura craniană a omului prezintă zone similare cu ale celor mai primitive şi mai agresive animale de pe pământ.) Înainte de a li se declanşa crizele, pacienţii aveau senzaţii şi percepţii ciudate. Unii descriau faptul că simţeau brusc nişte miasme îngrozitoare. La alţii, criza era precedată de un miros dulce de parfum, de percepţia unor lumini orbitoare, de greaţă, ameţeli sau dureri abdominale. Unora li se părea că retrăiesc evenimente din trecut. (p.48)”
  • „ […] actele de violenţă aveau loc foarte rar în timpul crizelor. Se întâmplau uneori înainte, după şi între, dar aproape niciodată în timpul unei crize (p. 51)”.
  • „Jonathan [Pincus] fusese autor al celebrului op Neurologia comportamentală. Era şi este unul dintre puţinii neurologi care acceptă faptul că mintea şi creierul se află în strânsă legătură. Atunci când creierul este afectat, gândirea o ia razna, senzaţiile o iau razna, comportamentul o ia razna (p. 51)”.
  •  „[…] în 95% din cazuri, un craniu mai mic aduce după sine diminuarea capacităţii intelectuale (p. 54)”.
  • „«Aude tot felul de voci, care-şi vorbesc una alteia şi îşi spun ce să facă. În orice manual scrie că asta înseamnă schizofrenie.» Psihiatrii erau învăţaţi pe vremea aceea (ca şi acum, de altfel) că halucinaţiile auditive de tipul vocilor care vorbesc între ele şi mai ales spun pacinetului ce să facă, reprezintă un probabil simptom al schizofreniei. Dacă, în plus, pacientul se simte controlat de forţe exterioare, diagnosticul este definitiv. Şi totuşi, nu este adevărat că aceste simptome indică întodeauna schizofrenia. De-a lungul anilor, am învăţat că asemenea simptome cumulate sunt mai adesea prezente în disfuncţiile disociative (p. 57)”.
  •  „Pe măsură ce îmbătrânesc, îl înţeleg tot mai bine şi îl pot ierta pe Freud pentru că a renunţat la câteva dintre cele mai importante descoperiri ale sale. Şi-a retractat, de pildă, afirmaţia că multe dintre pacientele sale cu afecţiunile cele mai grave suferiseră abuzuri sexuale din partea taţilor. Acum îmi dau seama de ce Freud a afirmat mai târziu că femeile acelea îşi imaginaseră totul. Colegii de breaslă îţi pot fi, la o adică, adversarii cei mai de temut – probabil că s-au ridicat cu toţii împotriva lui, făcându-i viaţa un calvar. E întotdeauna mai uşor să retractezi decât să te laşi ars pe rug (p. 57)”.
  •  „…vulnerabilităţile de natură neuropsihică pot interacţiona cu evenimentele externe din viaţa unui copil, ducând în cele din urmă la o explozie de teroare şi furie (p. 59)”.
  •  „Middletown este locul unde sunt închişi tinerii cei mai recalcitranţi din Conneticut. Acolo, cam la 30 de mile de New Haven şi vreo 50 de mile de oraşe cu pretenţii precum Westport sau Greenwich, se află singura instituţie pentru delincvenţii minori. Din întâmplare sau nu, Long Lane e doar la câteva minute distanţă de unul dintre cele mai mari spitale psihiatrice ale statului. Această apropiere e convenabilă, din moment ce mulţi dintre rezidenţii mai problematici din campus necesită transferarea la spital. Sau invers, căci tinerii pacienţi mai zgomotoşi sunt trimişi adesea la Long Lane. De fapt, în anii despre care vorbim aici, cam o treime din copii închişi la Long Lane proveneau din instituţii psihiatrice (p. 62)”.
  • „Psihiatria e o disciplină ciudată. Statura dictează uneori diagnosticul şi, fireşte, diagnosticul impune tratamentul. Copiii bolnavi mital au un repertoriu destul de precar prin care îşi pot face cunoscută suferinţa. Nici (p. 62) chiar cei mai isteţi dintre ei nu prea sunt coerenţi când e vorba să exprime ceea ce simt. Copiii nu prea vorbesc, mai degrabă acţionează. Şi nu totdeauna benefic. Când sunt mici, indiferent cât ar fi de agresivi, medicii – ca şi ceilalţi adulţi – vor să stea de vorbă cu ei, să se joace cu ei, să încerce să descopere ce îi frământă. Dacă nu putem identifica sursa tulburării, el punem de obicei un diagnostic inofensiv precum DADH (deficit de atenţie-disfuncţie hiperactivă), care impune un anume tratament. Când copilul e într-adevăr grav bolnav (aude voci, de pildă sau e paranoic), diagnosticăm probabil o schizofrenie sau un alt tip de psihoză. […] Dar ceva ciudat pare să se întâmple cu aceşti copii sau cu medicii lor, când micuţii pacienţi ating puţin peste jumătate de metru în înalţime. […] Diagnosticul se schimbă. Schizofrenia, DADH-ul, diversele disfuncţii organice se transformă acum în deviaţii de comportament. […] Dacă te uiţi în fişele copiilor, vei descoperi că simptomele şi comportamentul lor nu s-au schimbat. Singurele care s-au schimbat sunt dimensiunile. […] Din nefericire, pentru deviaţiile de comportament nu există vreun tratament anume. Pe măsură ce trece timpul, transformările în diagnoză continuă. Copiii cresc, devin adolescenţi şi acum vârsta e cea care impune diagnosticul. 18 este cifra fermecată care metamorfozează deviaţia de comportament în disfuncţie de personalitate antisocială, ceea ce se mai numeşte şi personalitate sociopată. Încă odată, nimic nu s-a schimbat la pacient, doar vârsta lui. La 18 sau 20 de ani sunt mai mari, dar au aceleaşi simptome şi fac aceleaşi lucruri înfricoşătoare pe care le făceau la 6, la 10, la 12, chiar la 16 ani. Şi (p. 63) au, de asemenea, acelaşi tip de percepţii pe care le aveau când erau mici: halucinaţii aranoide, depresii, furii maniacale (p. 64)”.
  • „Doctorii sunt învăţaţi să-şi fundamenteze diagnosticul pe simptomele şi pe semnele pacienţilor. Simptomele sunt manifestările neplăcute pe care le simt pacienţii şi pe care le pot descrie medicului. Semnele reprezintă ceea ce doctorii descoperă, văd ei înşişi. În general, medicii stau mai mult de vorbă cu pacienţii-copii şi chiar cu cei mai mari, dacă se dovedesc docili. Când aceştia au dificultăţi de exprimare, îi ajută să-şi clarifice gândurile şi senzaţiile, să-şi descrie durerea. Pe de altă parte, cu pacienţii adulţi şi violenţi nimănui nu-i face plăcere să stea de vorbă. Pe bună dreptate, ei ne sperie, mai cu seamă cei care au cazier, sunt delincvenţi sau chiar criminali. Prin urmare, nu ne petrecem prea mult timp cu acest tip de pacienţi, încât să-i facem să se simtă relaxaţi şi să vorbească despre simptomele lor. Spre deosebire de semne, simptomele nu se pot vedea, ele trebuie descoperite vorbind cu pacientul. Din cauza reticenţei medicului de a discuta cu pacienţii violenţi, din dorinţa de a scurta la maximum timpul petrecut în compania lor, diagnosticele se pun adeseori pe baza semnelor şi nu a simptomelor (p. 64)”.
  •  „Sunt şi diagnoze bazate exclusiv pe semne. Ele reflectă ce face pacientul şi nu ce gândeşte ori ce simte. Deviaţia de comportament se pretează unei astfel de diagnoze. Pentru a fi etichetat ca deviant, un copil trebuie să manifeste trei sau patru dintre tipurile de comportament inoportun încadrate într-o listă de vreo douăsprezece. Astfel, un copil care fură, minte, fuge de acasă, ori unul care se bate, dă foc sau chinuie pisici are o deviaţie de comportament. […] Când copilul creşte şi devine adult, dacă se bate şi fură în continuare, dacă nu se simte în stare să stea lângă familia lui şi s-o întreţină, dacă are mereu probleme cu (p. 64) legea, atunci diagnosticul care i se pune este disfuncţie de personalitate antisocială. De-acum e considerat un sociopat. Nu se mai pune la socoteală ce gândeşte, ce simte sau ce trăieşte acea persoană. Contează doar ceea ce face pentru a o diagnostica. În acest mod, se scapă din vedere marea varietate a trăirilor subiective din spatele actelor de violenţă, resorturile lor autentice. Pentru a diagnostica o deviaţie de comportament sau o disfuncţie de personalitate antisocială, medicul abia dacă are voie să-şi vadă pacientul, cu atât mai puţin să stea de vorbă  cu el. Acţiunile lui vorbesc de la sine. Din nefericire, se ignoră faptul că multe dintre vulnerabilităţile sociale, psihice şi neurologice potenţial tratabile pot sta la baza manifestărilor de violenţă care, aparent, seamănă între ele. Pe exact aceleaşi principii a fost întocmit şi Manualul de diagnostic şi statistică medicală, editat de Asociaţia Americană de Psihiatrie (p. 65)”.
  • „ … multe dintre leziunile pe care părinţii le atribuiau unor accidente sau întâmplări nefericite erau cauzate, de fapt, de abuzurile din familie (p. 65)”.
  • „În cărţi scria că părinţii delincvenţilor trebuiau să fie sociopaţi: alcoolici, drogaţi, cu un comportament antisocial. Erau descrişi ca  iresponsabili şi incapabili să-i educe. Aceasta părea cauza problemelor copiilor lor. Deoarece mulţi dintre părinţi pe care i-am cunoscut aveau într-adevăr probleme cu legea, puteau fi etichetaţi drept sociopaţi sau personalităţi antisociale. Mulţi erau beţivi notorii. Unii se drogau. Puteau fi deci consideraţi alcoolici sau dependenţi de drog. Ei, ca şi copiii lor, nu trebuiau interogaţi pentru a li se stabili diagnosticul (p. 65). Dar când m-am apucat să stau cu adevărat de vorbă cu ei, am descoperit un cu totul alt tablou. Părinţii copiilor convocaţi la tribunal aveau probleme medicale şi psihiatrice similare cu ale progeniturilor. De fapt, tocmai aceste probleme duceau adesea la dependenţa de drog, le tulbura gândirea, îi făcea să-şi piardă controlul, pe scurt, îi făcea incapabili de «a funcţiona» ca părinţi. Percepeau în mod eronat rolul disciplinei şi aplicau prea des şi cu prea mult entuziasm tot felul de pedepse aspre. Cei mai agresivi delincvenţi pe care i-am întâlnit au fost, de multe ori, tocmai cei care, în copilărie, fuseseră supuşi unei discipline dintre cele mai severe (p. 66)”.
  •  „Am descoperit că ceea ce văzusem la clinică – număr extraordinar de accidente şi îmbolnăviri – nu era un lucru neobişnuit la delincvenţii de care mă ocupasem. Luaţi în grup, delincvenţii aveau fişe medicale cu mult mai încărcate decât restul lumii. Infractorii de culoare erau cei mai afectaţi, suferiseră cele mai multe leziuni şi maladii. Încă de la concepţie, aveau antecedentele medicale cele mai îngrozitoare. Din nou, descoperirile mele intrau în contradicţie cu manualele. În cărţi se spunea că delincvenţii erau sănătoşi, bine făcuţi, mai voinici chiar decât majoritatea celorlalţi copii (tipul mezomorf, în termeni de specialitate) (p. 66)”.
  •  „ …Criminalitatea şi tulburările psihiatrice, de Samuel Guze (p. 67)”.
  •  „… Guze (…) la pagina 124 (…): «Sociopatia, alcoolismul şi dependenţa de droguri sunt tulburările psihice asociate cu delictele grave. Ceea ce nu se întâmplă în cazul schizofreniei, a disfuncţiilor afective primare, a nevrozelor anxioase şi obsesionale, a fobiilor şi (…) a sindroamelor cerebrale». (…) Vorbise Guze cel Mare, preşedintele uneia dintre cele mai prestigioase secţii de psihiatrie din ţară, cea din cadrul Universităţii Washington din St. Louis (p. 68)”.
  • „ … pruncii nu se năşteau asasini; şi chiar în cazul celor născuţi cu probleme neurologice sau psihiatrice, abia asocierea cu un mediu violent şi abuziv putea da naştere în ei unor tendinţe agresive (p. 73)”.
  •  „Teoretic, deţinuţii (p. 79) nu pot fi executaţi dacă nu înţeleg ce li se întâmplă sau de ce. Dar asta doar în teorie… (p. 80)”.
  • „ … orele de dinaintea execuţiei sunt pentru condamnat cele mai groteşti şi mai umilitoare. Un frizer este adus să-i radă capul şi părul din jurul unei glezne, pentru a permite un flux cât mai bun al curentului electric prin corp. Înjosirea extremă vine aproape de final. Deţinutul trebuie să facă duş şi, înainte să i se dea haine proaspete, e obligat să stea aplecat, în vreme ce gardienii îi vâră în rect bucăţi mari de vată. Operaţiunea e menită să păstreze curat «Bătrânul Jilţ», care ar putea fi murdărit de fecale în timpul convulsiilor generate în trupul condamnatului de curentul eletric. (…) În timp ce ne apropiam de parcarea din faţa închisorii, am observat că ceea ce părea de la depărtare un simplu gard de sârmă înconjurând închisoarea era de fapt un gard dublu, între cele două rânduri fiind cinci sau şase metri acoperiţi cu spirale de sârmă ghimpată – se zăreau ghimpii ascuţiţi, ce străluceau în soarele Floridei. Căci nu era vorba de o sârmă ghimpată obişnuită, ci de una făcută special pentru închisori, cu ţepi tăioşi şi deosebit de lungi. Oricine ar fi încercat să evadeze prin sau pe deasupra acestei reţele de sârmă ar fi fost spintecat în fâşii. (p. 82) În faţa porţii de la intrare, controlată electronic, se află un turn de pază demodat, de tipul acelora care dau atmosferă filmelor înfăţişând puşcării, mai ales în scenele de noapte. La baza lui era un telefon la care vizitatorii se prezentau, vorbindu-i gardianului invizibil din vârful turnului. Avocatul care mă însoţea i-a explicat deci cine eram şi de ce venisem. Vizita noastră fusese aprobată cu mai multe zile în urmă, iar numele noastre se aflau deja pe o listă. Apoi avu loc un lucru ciudat. Parcă râzându-şi de toată înalta tehnologie a sistemului de securitate, gardianul ne trimise de sus, pe o sfoară, o găletuşă din plastic. Acolo trebuia să ne depunem actele de identitate, pe care gardianul urma să le verifice, după ce trăgea încet găletuşa înapoi. În cele din urmă, după ce s-a convins că eram într-adevăr cine susţineam că suntem, ne-a returnat actele în acelaşi mod. Îmi dau seama acum că, de fapt, de la înălţimea la care se afla, i-ar fi fost imposibil să compare micile fotografii din acte cu chipurile celor care aşteptau, jos, să intre în incinta închisorii. În orice caz, de câte ori am fost la Starke, am avut parte de acelaşi ritual. După ce am trecut acest prim test, ne-am dus către intrare şi am pătruns printr-o poartă electrică, ce s-a închis apoi în urma noastră. În timp ce aşteptam să se deschidă o a doua poartă, am privit înapoi şi am văzut găletuşa din plastic urcând şi iar dispărând în vârful turnului (p. 83)”.
  • „ … fenomenul stereognozei: aceste nevinovate discuri de diferite forme şi mărimi – monede încrustate cu portrete ale unor personalităţi istorice şi cu motouri patriotice – nu erau introduse în închisoare cu scop comercial, ci trebuiau doar să-l ajute pe neurolog să-şi dea seama dacă un pacient e în stare sau nu să distingă prin pipăit un obiect de altul. Ce sensibilitate are omul în vârful degetelor? De pildă, pacienţii cu leziuni nervoase periferice, cauzate, să spunem, de alcoolism, nu pot sesiza diferenţele subtile dintre forme şi mărimi. În mod analog, pacienţii cu boli precum sifilisul sau cu leziuni ale coloanei vertebrale au dificultăţi în îndeplinirea acestei proceduri. (…) presupunând că aceste căi senzoriale erau intacte şi că mesajul tactil ajungea la creier, era în stare pacientul să proceseze informaţia? Putea apoi comunica verbal ceea ce simţise? Pacienţii suferind de demenţă sau cu anumite tipuri de infarcturi în antecedente nu sunt în stare să facă aşa ceva (p. 87)”.
  • „Evaluarea clinică a unei persoane violente este destul de complexă. Necesită timp şi pricepere  nu numai în domeniul psihiatriei şi neurologiei (îţi trebuie, cu siguranţă, ceva mai mult decât nişte mărunţis, acolo…). Unele teste neuropsihologice şi evaluări psihiatrice şi educaţionale pot pune în evidenţă deteriorări pe care examinările psihiatrice şi neurologice nu le pot identifica (p. 87)”.
  •  „ … în funcţie de relaţia sa cu prizonierul, gardianul îl putea încătuşa mai strâns sau mai lax (p. 88)”.
  •  „[În Texas] … se folosea injecţia letală, care era mult mai umană decât electrocutarea, metoda de execuţie folosită în Florida (p. 89)”.
  •  „Natura delictelor unei persoane oferă date importante asupra patologiei sale. De pildă, omorul calificat drept «deosebit de grav» – cu provocarea unor răni multiple şi gratuite asupra unei victime deja decedate sau pe cale de a muri – spune multe lucruri despre atacator. Aceşti agresori par să nu se mai poată opri. Este cazul criminalilor psihotici; furia cu care ucid atinge adesea cote tulburătoare. Uneori reacţionează la ameninţări (p. 91) imaginare, crezându-se «în legitimă apărare». Vocile pe care îşi închipuie că le aud le spun să continue, să-şi mutileze victima sau să violeze cadavrul. Sunt cazuri în care confundă victima cu persoane din anturajul apropiat – mame incestuoase, taţi violenţi, fraţi zeflemitori. Episoadele maniacale au fost şi ele asociate cu violenţa extremă. Iar leziuni ale unor anumite regiuni cerebrale pot conduce la percepţii paranoide, la impulsivitate şi emoţii excesive, mai cu seamă la furie. Odată porniţi, ucigaşii cu leziuni craniene nu se mai pot opri. Alcoolul poate contribui la pierderea controlului, exacerbând la unele persoane stările psihotice. S-a demonstrat că şi narcoticele pot duce la distorsionarea realităţii, accentuând paranoia şi precipitând stările de violenţă extremă. Eu şi Jonathan am descoperit că, în cazurile de omor deosebit de grav, criminalul era de obicei psihotic, maniac sau schizofrenic; suferea de vreo disfuncţie cerebrală; era sub influenţa alcoolului sau a drogurilor; ori exista vreo combinaţie a celor expuse mai sus (p. 92)”.
  •  „De la instaurarea pedepsei cu moartea de către Curtea Supremă a Statelor Unite, toate procesele importante sunt alcătuite din două etape. În prima etapă, juriul hotărăşte dacă acuzatul este vinovat sau nu. În cazul în care este găsit vinovat, urmează etapa stabilirii sentinţei. În timpul acestei a doua faze a procesului, acuzarea prezintă aşa-numitele circumstanţe agravante – motivele pentru care delictele inculpatului ar trebui să fie (p. 93) considerate deosebit de serioase şi sancţionate cu pedeapsa capitală. Pe de altă parte, apărarea trebuie să se folosească de ocazie pentru a prezenta juriului toate circumstanţele atenuante, toţi factorii care ar putea trezi compasiunea juraţilor. În acest moment sunt de obicei invocate copilăria nefericită a acuzatului, problemele sale psihice, deficienţele intelectuale (p. 94)”.
  • „Pare logic să presupui că o sentinţă capitală îi termină psihic pe oameni, că perspectiva execuţiei, mai ales prin electrocutare, trebuie să inducă o stare de sobrietate apăsătoare (p. 94)”.
  •  „Ochiul, mi-a explicat Jonathan mai târziu, reprezintă o prelungire a creierului. O leziune care a împiedicat dezvoltarea unuia dintre ochi trebuie să fi avut loc foarte devreme în procesul de maturizare (p. 97)”.
  •  „Fiecare regiune a creierului controlează musculatura părţii opuse a corpului (p. 98)”.
  •  „«Sindrom Babiski bilateral», şi-a notat el în cele din urmă. Aceste reflexe anormale reflectau leziuni, atât pe dreapta, cât şi pe stânga, ale tractusurilor cortico-spineale – căi nervoase care pronesc de la cortex, trec prin regiunile medii şi joase ale creierului, unde se întretaie, coborând apoi de-o parte şi de alta a măduvii spinării (p. 98)”.
  • Diferenţa dintre neurologie şi psihiatrie este similară într-un fel dintre semnele slabe şi semnele puternice din examinarea neurologică. Semnele puternice pot fi demonstrate cu uşurinţă, indicând adesea leziuni cerebrale strict localizate. Pacientul nu poate mişca un membru; nu simte nimic într-o anume parte a corpului; IRM-ul arată o aglomerare tumorală în creier; EEG-ul demonstrează o activitate cerebrală anormală. Cu alte cuvinte, dovezi clare ale leziunilor organice. Şi unele semne slabe, precum anumite reflexe anormae’le, mişcări ciudate ale mâinilor, probleme de coordonare, pot indica afecţiuni severe. La persoanele c semne slabe se pot identifica uneori mici hemoragii răspândite pe toată suprafaţa creierului, ori leziuni care pur şi simplu nu pot fi localizate. În mod similar, unei persoane cu probleme psihice i se pot descoperi o mulţime  de simptome, inclusiv halucinaţii, iluzii ori ciudate senzaţii de posedare. Toate se găsesc în cele mai severe cazuri psihotice. Totuşi, aceste simptome, ca semne slabe, nu pot fi localizate în creier sau reparate biochimic prin teste de laborator. Sunt subiective, relvându-şi existenţa doar în cursul unor discuţii aprofundate. Psihiatrul nu poate avea dovezi palpabile pentru ele (p. 101)”.
  • „ … sistemului limbic (acea parte din creier pe care o avem în comun cu animalele preistorice) (…). Fiinţele umane, ca şi animalele, au nevoie de influenţele modulatorii ale lobilor frontali pentru a se comporta normal (p. 103)”.
  •  „Studiile arată că negrii care ucid albi sunt mai des condamnaţi la pedeapsa capitală (p. 104)”.
  •  „Formula matematică pentru cel care va primi sau nu sentinţa de condamnare la moarte ar fi ceva de genul: se înmulţeşte numărul orelor petrecute cu avocatul apărării pentru pregătirea procesului cu numărul cazurilor importante pe care le-a câştigat. Produsul se multiplică din nou (p. 104) cu numărul celorlalte persoane, de pildă detectivi, care ajută la rezolvarea cazului. Aceste calcule vor duce fără îndoială la aflarea diferenţei statistice semnificative dintre criminalii condamnaţi la moarte şi cei care îşi vor petrece restul zilelor lucrând pământul sau muncind în magazinele aceluiaşi penitenciar în care mai puţin norocoşii lor confraţi îşi aşteaptă execuţia. Dacă, în unele cazuri, adaugi în ecuaţie diferenţa dintre motivaţia avocatului şi cea a procurorului, vei obţine nişte valori de sens care ar încânta pe orice statistician (p. 105)”.
  •  „Bătăile din copilărie sunt ceva extrem de comun în antecedentele criminalilor (p. 108)”.
  •  „Am descoperit că fascinaţia pe care o exercită un caz tinde să fie invers proporţională cu plata serviciilor acordate (p. 118)”.
  •  „În cazurile în care criminalii suferă de această boală [epilepsia], eu şi Jonathan am descoperit că, invariabil, există ceva în copilăria autorului sau în preajma actului violent care transform iritabilitatea normală din timpul crizelor epileptice în agresivitate directă (p. 119)”.
  •  „Dacă activitatea electrică din unele zone cerebrale devine neregulată, poate cauza discontinuităţi în gândire şi cunoştinţă. În astfel de momente, pacientul nu mai vorbeşte şi priveşte în gol (p. 123)”.
  •  „Am descoperit de atunci că personalităţile complementare violente sunt de obicei caricaturi ale răului; ele sunt personaje formate în mintea unor copii chinuiţi, pentru a le prelua suferinţa şi a-i apăra împotriva duşmanilor reali sau imaginari. Ele personifică puterea, curajul şi voinţa necesare unui copil torturat pentru a supravieţui; ele păstrează de asemenea amintirile. În orice caz, sunt creaţii ale minţii copilului (p. 142)”.
  •  „Personalităţile complementare lasă peste tot dovezi ale existenţei lor. Jonathan şi cu mine am descoperit între timp că pot fi găsite indicii ale personalităţii multiple în toată copilăria pacienţilor. Rapoarte ale profesorilor, note de la asistenţa socială, fişe medicale, scrisori către prieteni şi rude, jurnale, desene – toate constituie piese dintr-un puzzle şi ele, adunate, întregesc tabloul unei minţi divizate, adesea fragmentate. Cataloagele atestă capacităţi şcolare foarte fluctuante. Lucrări şi teme din aceeaşi săptămână sau lună arată de parcă ar fi fost făcute de elevi cu totul diferiţi. În jurnale, scrisul poate varia fundamental de la o zi la alta. Uneori e scrisul unui dreptaci, alteori al unui stângaci. Şi stilul desenelor e de multe ori diferit. Într-o zi pare mâzgâleala unui preşcolar, iar în ziua (p. 143) următoare demonstrează priceperea unui adult. Carnete de conducere, bilete de internare în spital, cereri de angajare sau scrisori către prieteni ori familie dau la iveală semnături diferite, chiar şi nume diferite. Acestea constituie dovezi necesare pentru a demonstra că disfuncţia numită personalitate multiplă a existat cu mult înainte ca acest diagnostic să fie luat în seamă. Vechile fişe medicale pot fi nişte comori de informaţie despre maltratări sau abuzuri: accidente sau răniri inexplicabile; boli ciudate, fără cauze aparente; repetate infecţii urinare; dureri şi sângerări rectale (p. 144)”.
  •  „Disfuncţia numită personalitate multiplă nu poate fi nici ea validată prin teste de laborator. Boala, oricum, e cu totul deosebită, de vreme ce diferitele personalităţi sau stări tind să aibă reacţii psihologice diferite. Temperatura şi tensiunea arterială pot varia; personalităţile distincte pot avea acuităţi vizuale diferite; au existat cazuri de reacţii alergice diferite, în funcţie de personalitate; e posibil să varieze, de asemenea, performanţele la anumite teste psihologice şi chiar activitatea cerebrală înregistrată ăe encefalogramă. Însă, oricât de fascinante ar fi aceste descoperiri, ele sunt considerate experimentale, nefiind încă acceptate ca dovezi ale bolii. Doar nişte actori foarte pricepuţi, trecând de la un rol la altul, au izbutit să (p. 145) simuleze multe dintre modalităţile psihologice care intervin spontan când pacienţii suferind de personalitate multiplă trec dintr-o stare în alta (p. 146)”.
  •  „Freud a descris tendinţa omului (p. 149) de a repeta sau perpetua relaţiile cu care e familiarizat. A denumit asta presiune repetitivă. A etichetat-o, însă n-a putut s-o explice. Reluăm la nesfârşit acelaşi joc pe care îl ştim, alegem piesele cele mai cunoscute, aranjându-le şi rearanjându-le aşa cum am învăţat. Uneori ne trezim jucând chiar împotriva noastră. Dacă am fost torturaţi în copilărie, nu ne ridicăm împotriva adversarului, ci devenim noi înşine adversarul. Noi, agresorii, încercăm să ne învingem pe noi înşine în propriul nostru joc. Nimeni nu ştie de ce o facem , dar cert e că aşa se întâmplă (p. 150)”.
  •  „Secretul şi siguranţa, aşa cum aveam să aflu, sunt concepte fundamentale ale personalităţii alterne (p. 150) ocrotitoare (p. 151)”.
  •  „ (…) personalităţi protectoare – ele sunt entităţi născute în anii copilăriei mici, plăsmuiri ale unor copii torturaţi, incapabili să înfrunte singuri durerea. Cum sunt ele create, nimeni nu ştie cu adevărat. E ca şi cum aceşti copii grav abuzaţi s-ar autohipnotiza, detaşându-se într-un fel de situaţia lor. Ei văd ce se întâmplă, dar nu mai simt nimic, de parcă totul s-ar întâmpla altcuiva – unuia mult mai puternic, care poate îndura mai bine suferinţa. În timp, acest «altcineva» devine «ocrotitorul». Între el şi copilul neajutorat care l-a creat se naşte o relaţie ambivalentă. «Ocrotitorul» se laudă că el a fost cel care a suportat durerea, pentru ca, în momentul următor, să ameninţe că îi va face rău, chiar îl va ucide pe «fraierul» al cărui chin l-a îndurat. Vorbeşte cu dispreţ despre copilul pe care l-a salvat. Ne-a trebuit destul de mult timp pentru a înţelege acest raport enigmatic (p. 151)”.
  •  „Odată cu apariţia thorazinei şi a medicamentelor din aceeaşi gamă, odată cu treptatul declin al sistemului de spitalizare de stat, închisorile au devenit adevărate stabilimente depozitare de bolnavi psihic. Oameni agresivi, cu tulburări mintale serioase, care, cu doar câţiva ani în urmă, şi-ar (p. 161) fi trăit restul zilelor în spitalele de psihiatrie, mormâind fără şir pentru ei înşişi sau făcând mare tărăboi, zăceau acum prin închisori sau adăposturi cu rol de instituţii psihiatrice publice. Fiindcă atât de mulţi bolnavi de acest gen ajung în închisori, paznicii care au grijă de ei au căpătat destulă experienţă clinică – chiar mai multă, uneori, decât psihiatrii rezidenţi. Obişnuindu-se treptat cu o asemenea «clientelă», chiar şi manifestările cele mai ciudate încep să li se pară normale (p. 162)”.
  • „Un psihiatru de închisoare este totdeauna sfâşiat între datoria sa faţă de stat şi jurământul lui Hipocrate. Dacă un condamnat este declarat nebun, el nu mai poate fi executat. Iar dacă doctorul îl tratează şi-l însănătoşeşte, pacientul este apt pentru execuţie. Prin urmare, cum ar putea medicul să interpreteze sintagma din jurămâbt care spune: „Şi mai presus de toate, să nu faci rău”. E aici o dilemă destul de serioasă (p. 162)”.
  •  „Un alter ego se dovedea, de obicei, incapabil să-şi lege propria-i mortalitate de cea a «gazdei» sale. Logica personalităţii alterne este cea din vise. În sfera inconştientului, contrariile pot sta alături. Personalităţile alterne par să nu-şi dea seama că minţile lor sunt legate inextricabil de creierul gazdei lor. Sătui de a-i mai prelua durerea şi a scoate în locul ei castanele din foc, alter ego-urile încearcă adesea să-şi ucidă gazda. Uneori îi şoptesc la ureche mesaje suicidare: «Sari în faţa maşinii», «Înghite pastilele, înghite-le pe toate», «Taie-ţi venele. Hai ce mai stai?» (p. 195)”.
  • „ (…) legătura dintre afectarea sistemului limbic şi violenţă (p. 207)”.
  • F La urma urmei, cei mai mulţi bolnavi cu afecţiuni ale lobului temporal nu fac niciun rău (p. 208)”.
  •  „Cu cât aflăm mai multe despre mecanismele violenţei, cu atât mai greu este să trasăm o graniţă clară între vină şi inocenţă, între nebunie şi judecata sănătoasă. Noi, ca societate compusă din fiinţe umane cu raţiune şi sentimente, ne luptăm să împăcăm în noi înşine tot felul de interese şi motivaţii contrarii: nevoia de protecţie împotriva oamenilor periculoşi, fie ei nebuni sau sănătoşi; dorinţa de răzbunare; cunoaşterea influenţelor psihobiologice şi ambientale asupra comportamentului violent şi dorinţa de adaptare la standardele actuale de moralitate şi bună-cuviinţă. Era mult mai uşor de apreciat vina înainte de a recunoaşte că liberul arbitru, ca şi nebunia sau discernământul, este un continuum emoţional şi intelectual care variază constant şi nu o calitate sau o stare de spirit fixă, imuabilă. Ca urmare a străduinţelor noastre de a găsi un echilibru între ceea ce simţim că am vrea să le facem celor care comit teribile acte de violenţă, indiferent de starea lor mintală, şi ceea ce gândim că ar trebui făcut sau nu, formulările juridice s-au tot schimbat de-a lungul vremii, înlocuind o definiţie a nebuniei cu alta, revenind câteodată la cele iniţiale, adesea ca reacţie la un caz senzaţional al momentului. Dată fiind etimologia sa, termenul insanity ar trebui să ţină mai degrabă de psihiatrie şi nu de lege. Sigur că sănătatea e mai mult domeniul doctorilor, decât al avocaţilor. Cu toate acestea, insanity a devenit un termen juridic. Şi arată de parcă ar fi fost smuls din gura medicilor de către legiuitori, mutilat şi făcut de nerecunoscut. Actualmente, psihiatrii cărora li se cere periodic să depună mărturie privind starea mintală a unor criminali sunt obligaţi să folosească sensul idiosincratic impus de lege termenului (p. 215)”.
  • „Când mă gândesc la creierul lui Shawcross, îmi spun că nu poate exista un mijloc mai bun de a transforma un om în criminal decât practicând o leziune pe lobul temporal şi o secţionare a fibrelor lobului frontal. Omul acela ar rămâne cu un sistem limbic distrus, deconectat de efectele modulatorii ale lobilor frontali. Dacă ai vrea să pui la unct un creier de ucigaş, ăsta ar fi modul cel mai simplu de-a o face. Cu decenii în urmă, prin anii ’50, ’60 sau ‘70, armata şi CIA chiar erau interesate de astfel de lucruri. Mai cu seamă de controlul asupra minţii, de forţa potenţială a hipnozei, de droguri şi psihochirurgie care să distrugă memoria şi să modeleze comportamentul. Oare puteau fi folosite aceste metode, separat sau în combinaţie, pentru a crea un ucigaş? Rapoarte bazate pe documente CIA indică faptul că, în acea perioadă, prizonierii militari sau civili, ca şi cetăţenii obişnuiţi, au fost folosiţi în astfel de experimente privind mintea şi creierul uman. Când am încercat să pun mâna pe dosarul militar al lui Shawcross, mi s-a spus că majoritatea documentelor – mai ales cele din perioada războiului din Vietnam – dispăruseră într-un incendiu. Din păcate, Mr. Shawcross nu-şi amintea mai nimic din perioada în care servise în armată, doar un nume – Westmoreland. Era de parcă memoria îi fusese ştearsă. Avea unele amintiri atroce despre măcelărirea unor femei vietnameze, din care au fost gătite şi mâncate unele fragmente. Nimeni nu l-a crezut. Procurorul, care a respins cu furie ideea de nebunie, a catalogat aceste amintiri bizare drept (p. 218) aiureli ale unui om sănătos. De atunci am mai intrvievat încă doi criminali în serie cu asemenea poveşti din anii Vietnamului. Unul dintre ei avea doar nişte flash-uri de memorie, pe jumătate vis, care n-au fost crezute de nimeni. Dosarele lor din armată fuseseră de asemenea distruse. Oare în munca mea la cazul Shawcross dădusem peste ceva compromiţător, peste anumite aspecte groteşti pe care Puterea nu dorea să le facă publice? Acesta să fie motivul pentru care am fost aproape linşată în procesul acela? Ciudat lucru… Conform dosarelor CIA, o persoană cu acelaşi nume ca al procurorului, un nume destul de puţin comun, a condus în anii ’60 o clinică secretă din New York unde se făceau experimente de control asupra minţii. Ar fi putut să fie, bineînţeles, doar o coincidenţă, dar nu pot să nu mă întreb dacă între cele două persoane, procurorul şi şeful clinicii, nu exista cumva vreo legătură. Poate că, într-o zi, un alt reporter de investigaţie va fi curios să limpezească acest caz (p. 219)”.
  •  „De cele mai multe ori, e imposibil să-ţi dai seama cât anume din paranoia şi agresivitatea lor provine dintr-o predispoziţie ereditară către schizofrenie sau episoade maniacale, cât este rezultatul unor leziuni cerebrale căpătate la naştere sau în urma unor maltratări şi cât are drept cauză evoluţia într-un mediu violent şi alienant. Cum poate scăpa cineva teafăr după ce a fost torturat, sodomizat, supus unor terori fizice şi psihice de neimaginat? Există unele dovezi că animalele grav traumatizate elimină nişte hormoni care le alterează anatomia creierului. Cortizolul în exces afectează serios hipocampusul, regiunea din sistemul limbic unde cercetătorii cred că sunt stocate şi procesate amintirile timpurii (p. 220)”.
  •  „Contrar a ceea ce cred mulţi psihiatri legişti, nebunii pot pune la cale acte diabolice. De fapt, cele mai teribile crime pe care le-am (p. 220) studiat au fost plănuite în cele mai mici detalii şi apoi săvârşite de către cei mai psihotici ucigaşi. Gândurile şi credinţele maniacale pot da naştere unor crime foarte amănunţit orchestrate (p. 221)”.
  •  „Două dintre cele mai bune cărţi de gen, ulterior ecranizate, Psycho şi Tăcerea mieilor, au fost inspirate de cazuri reale (p. 221)”.
  •  „Întrebarea care niciodată nu mi-a dat pace a fost dacă violenţa ucigasă se poate naşte într-o fiinţă umană relativ normală. Sunt voci care afirmă că Holocaustul n-ar fi putut avea loc fără participarea voluntară a cetăţenilor de rând ai Germaniei. Oricum, aşa cum au arătat numeroşi autori, o serie de factori din societatea germană – printre care declinul economic, tulburările sociale, obiceiurile părinţilor de a-şi pedepsi foarte drastic copiii, ca şi credinţa răspândită printre cei mai mulţi nemţi că victimele lor nu erau oameni – a făcut posibilă declanşarea Holocaustului (p. 221)”.
  • În societatea de azi există oare indivizi care pot ucide în mod repetat şi a căror singură psihopatologie – dacă o putem numi aşa – este lipsa compasiunii faţă de celelalte fiinţe umane? Există cu adevărat sociopaţi (adică oameni cărora li se potrivesc criteriile de diagnostic pentru disfuncţia de personalitate antisocială) care ucid pur şi simplu de plăcere sau care îşi fac o meserie din asta? (p. 221)”.
  •  „Cu câţiva ani în urmă, am încercat din greu să-i găsesc un corespondent real personajului diabolic pe care Robert de Niro îl interpreta în Promontoriul Groazei (p. 222)”.
  • „Aşa cum am precizat la începutul acestui volum, arta de a lucra cu oamenii care ucid alţi oameni include şi regula de a nu te închide niciodată singuri cu ei într-o încăpere (p. 223)”.
  • „Faptul că îşi blocase toate amintirile din copilărie, ca şi sentimentele vizavi de propriile sale acte nu era deloc surprinzător. Aşa se întâmplă adesea cu ucigaşii (p. 224)”.
  • EPILOG „Cu anumite probleme de ordin neurologic sau psihiatric şi crescut fiind într-un mediu abuziv şi violent, oricare dintre noi ar putea deveni criminal. Şi nu trebuie să te naşti cu asemenea probleme; ele pot fi şi dobândite. Creierul nu este atât de elastic precum am dori. Şi nu e afectat doar de loviri, leziuni cerebrale sau accidente de maşină. Ştiu acum că stresul emoţional intens şi permanent poate schimba însăşi structura creierului, deci cu atât mai mult funcţiile sale. Nimeni nu este imun. I se poate întâmpla oricăruia dintre noi (p. 244)”.
  • La ora aceasta e mai sigur să afirmi că nu s-a descoperit nicio anomalie genetică asociată în mod clar comportamentului violent. Niciun grup naţional, etnic, rasial sau religios nu s-a dovedit a fi născut mai violent decât altul. Asta nu înseamnă că, din când în când, unul sau altul dintre grupuri n-a dorit să se distingă în acest sens. Există, fireşte, o condiţie genetică normală, caracterizând cam cincizeci la sută din populaţia umană, care e asociată comportamentului violent: sindromul XY sau genul masculin. Nu poţi condamna agresivitatea bărbaţilor, condiţionată social. Aproape la toate speciile animale – urşi, cimpanzei, chiar şi la peşti sau reptile – masculii sunt mai agresivi decât femelele. Hormonii masculini, androgenii, nu sunt probabil străini de acest fenomen. Dacă sunt lipsiţi de aceşti hormoni, în anumite stadii ale evoluţiei lor, masculii nu mai dezvoltă agresivitatea specifică sexului. Oricum, deşi în societatea noastră bărbaţii comit cam de nouă ori mai multe crime decât femeile, cei mai mulţi bărbaţi nu sunt violenţi. A avea un creier masculinizat sau o cantitate mare de androgen în sânge nu e suficient pentru a deveni o fiinţă umană violentă. Şi totuşi, pare oarecum mai dificil pentru bărbaţi decât pentru femei să-şi controleze impulsurile violente. Poate că, în cazurile de crimă, faptul că eşti bărbat ar trebui considerat circumstanţă atenuantă. E o părere. (…) Ce altceva mai ştim despre geneza violenţei? Ştim că instinctele noastre de bază, agresivitatea şi sexualitatea, ca şi senzaţiile de plăcere, se nasc în ceea ce numim îndeobşte sistemul limbic – acele structuri cerebrale primitive, de profunzime, de care am mai discutat şi care au conexiuni răspândite în tot restul creierului. Ştim că sentimentul nostru de teamă este localizat predominant în amigdale, un nucleu de celule ascuns în interiorul (p. 245) fiecărui lob temporal. Prin urmare, distrugerea acestor nuclee face să dispară frica, în vreme ce stimularea lor o induce. Nu putem trăi fără acele amigdale. Însă teama e adesea sursa paranoiei. O anume cantitate de frică e necesară pentru supravieţuire; pe de altă parte, dacă avem prea multă, putem deveni periculoşi. Există de asemenea dovezi că necesităţile primitive provenind din sistemul limbic sunt modulate şi controlate de lobii frontali. Când sunt barate căile dintre creierul nostru şi primitiv şi cortexul frontal, nu mai deţinem controlul asupra necesităţilor. Acest tip de leziuni poate apărea în urma unor accidente sau răniri. Dacă sunt întrerupte conexiunile dintre lobii frontali şi sistemul limbic, cum mai putem fi socotiţi responsabili pentru ieşirile noastre? Cât de vinovat poate fi de o coliziune un şofer de camion atunci când l-au lăsat frânele? Mai ştim că unele leziuni cerebrale difuze, o consecinţă comună a bătăilor, ne fac mai iritabili şi impulsivi. Afectarea oricărei regiuni a creierului nostru face mult mai dificil autocontrolul. Începem să înţelegem acum neurochimia creierului şi efectele neurotransmiţătorilor specifici asupra comportamentului. Neurotransmiţători precum norepinefrina, dopamina sau serotonina ne afectează gândirea, emoţiile şi temperamentul. Să luăm serotonina, de pildă. Ştim că scăzând nivelul ei la animale, el putem face mai agresive; dacă sporim nivelul serotoninei, ele devin mai blânde. Unii membri ai coloniilor de maimuţe sunt înzestraţi de la natură cu concentraţii mai mari de serotonină cerebrală. Aceste maimuţe sunt mult mai drăguţe una cu alta decât semenele lor mai puţin înzestrate. Sunt mai dornice să se purice una pe alta şi să-şi împartă hrana, de parcă un anume soi de moralitate ar apărea între ele. Mă întreb dacă şi fiinţele umane sunt astfel. De la bun început, a face ceea ce trebuie e mai uşor pentru unii dintre noi decât pentru alţii? Studiile asupra oamenilor au arătat că indivizii extrem de violenţi ar putea avea concentraţii mai joase de serotonină cerebrală decât ceilalţi. Se nasc oare aşa sau li se întâmplă ceva pe parcurs care face să le scadă stocul iniţial? Oricare ar fi explicaţia, comportamentul moral, conform legii, pare a fi incompatibil cu ei. Ceea ce mă fascinează cel mai mult este faptul că, în creier, concentraţiile de substanţe asemenea serotoninei nu rămân constante. Nu sunt pur şi simplu nişte date genetice – ele sunt influenţate de viaţă. Anumiţi agenţi de stres pot scădea nivelul de serotonină cerebrală, ducând deci la modificarea comportamentului. De pildă, dacă izolezi nişte animale în stadii cruciale de evoluţie şi le ţii singure în cuşti, serotonina lor scade (p. 246). Mai mult, atunci când le eliberezi ulterior şi le pui în contact cu alte animale, se dovedesc deosebit de agresive. Durerea şi frica reduc de asemenea nivelul de serotonină şi favorizează comportamentul violent. În acest mod sunt antrenaţi să lupte câinii pit-bull. Căldura, înghesuiala, disconfortul şi evoluţia într-un mediu dominat de membri agresivi ai speciei sporesc şi ele agresivitatea animalelor (p. 247)”.
  •  „Din 1976, când Curtea Supremă a mandatat aplicarea unor sentinţe separate în cazurile implicând pedeapsa capitală, juraţii au fost obligaţi să ia în considerare, atunci când se deliberează, circumstanţele atenunate ale unei crime împreună cu cele agravante. Circumstanţele agravante se concentrează, în general, asupra naturii groteşti a faptei comise: dacă victima a fost torturată, violată sau mutilată; dacă a existat mai mult de o singură victimă. Circumstanţele atenuante se referă adesea la abuzurile sferite de inculpat în copilărie şi la sănătatea sa mentală. Tocmai aici e contradicţia. Mă gândesc la o formulă matematică rezumativă: Caracterul terifiant al unei crime este direct proporţional cu nebunia criminalului (p. 250)”.
  • „În cazul unei crime, dorinţa noastră de a-i afla cauzele şi timpul pe care suntem dispuşi să-l pierdem pentru asta sunt invers proporţionale cu sălbăticia crimei şi cu satisfacţia pe care o aşteptăm în urma execuţiei (p. 250)”.

 

 

 

 

Lewis, Dorothy Otnow. (2001). Vinovaţi de demenţă. Pe coridoarele morţii un psihiatru dezvăluie mecanismele minţii criminalilor în serie. Bucureşti: Editura Allfa

 

3 comentarii

Din categoria Blog