Ziua de azi e o zi specială!

„Dincolo de partea dulceagă a lucrurilor, se întrezăreşte una reală şi adevărată, foarte accesibilă înţelegerii noastre.

Acum douăzeci de ani, lucram în calitate de taximetrist. Într-o noapte, acceptând o comandă pentru ora două şi treizeci de minute, am ajuns la o clădire, scăldată în întuneric. Lumina doar o fereastră de la parter. În asemenea circumstanţe, mulţi taximetrişti claxonează o dată sau de două ori, aşteaptă un minut şi pleacă. Dar am cunoscut prea mulţi oameni care depind de taxi ca de singurul lor mijloc de transport. De aceea, când nu întrezăresc niciun pericol, merg întotdeauna la uşă. Am mers, deci şi am bătut la uşă.

“Un minut, doar”, mi-a răspuns o voce firavă, a unei persoane în vârstă. Am auzit apoi ceva tras de-a lungul pardoselii. După o pauză lungă, uşa s-a deschis. În faţa mea a apărut o femeie micuţă, în jur de 80 de ani. Purta o rochie colorată şi o pălărie mare, de care era prinsă o bucată de catifea, ca în filmele din anii ’40. Lângă ea se afla o valiză mică.

Apartamentul arăta de parcă nimeni nu locuise acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearşafuri. Nici un ceas pe perete, nici un bibelou sau alte lucruri pe rafturi. Într-un colţ, se afla un panou plin cu poze, peste care era pus un suport de sticlă. „Aţi putea să-mi duceţi bagajul până la maşină?”, m-a întrebat. Am dus valiza la maşină şi m-am întors s-o ajut. Ea m-a luat de braţ şi am mers încet spre maşină. A continuat să-mi mulţumească pentru amabilitate. „Nu e mare lucru”, am zis. „Doar încerc să-mi tratez pasagerii în felul în care aş vrea să fie tratată şi mama mea”. „O, sunteţi un băiat aşa de bun!”, a zis ea.

 Când am intrat în maşină, mi-a dat o adresă, şi apoi m-a întrebat: „Ai putea să conduci prin centrul oraşului?”. „Nu e calea cea mai scurtă”, am răspuns rapid. „O, nu contează. Nu mă grăbesc. Acum merg spre azil…”.

M-am uitat în oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scânteietori… „Nu mi-a mai rămas nimeni din familie…”, a continuat. „Doctorul spune că nu mai am mult de trăit…”. În tăcere, am căutat ceasul de taxare şi l-am oprit. „Pe ce rută aţi vrea să merg?”, am întrebat.

Următoarele două ore am condus prin oraş. Mi-a arătat clădirea unde odată a lucrat ca operator de lift. Am condus prin cartierul unde ea şi soţul ei au locuit când erau proaspăt căsătoriţi. M-a dus în faţa unui magazin cu mobilă care odată fusese sala de bal unde obişnuia să meargă la dans, pe vremea când era domnişoară. Câteodată, mă ruga să opresc în faţa unor clădiri sau colţuri de stradă şi să stau cu ea acolo, în întuneric, contemplând în tăcere.

Când prima rază de soare s-a arătat la orizont, mi-a spus dintr-o dată: „Sunt obosită… Hai să mergem”. Am condus în tăcere spre adresa ce mi-o dăduse. Era o clădire ieftină, o casă mică, cu un drum de parcare ce trecea pe sub o portiţă… Doi oameni au venit spre taxi, imediat ce am ajuns acolo. Erau atenţi şi concentraţi asupra fiecărei mişcări pe care o făcea femeia. Am deschis portbagajul şi i-am dus micuţa valiza până la uşă. A fost aşezată într-un scaun cu rotile. „Cât vă datorez?”, a întrebat, în timp ce-şi căuta portmoneul. „Nimic”, am zis eu. „Dar trebuie şi tu să te întreţii cumva”.Nu vă faceţi griji… sunt şi alţi pasageri”, am răspuns eu…

Aproape fără să mă gândesc, m-am aplecat şi am îmbrăţişat-o. Ea m-a strâns cu putere… „Ai făcut unei femei în vârstă un mic moment de bucurie”, a spus ea. „Mulţumesc”.

I-am strâns mâna şi am plecat în lumina dimineţii. În spatele meu, uşa s-a închis… Era ca şi sunetul de încheiere a unei vieţi… Nu am mai luat alţi pasageri în tura aceea. Am condus pierdut în gânduri…

Tot restul zilei abia de puteam vorbi. Ce ar fi fost dacă femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist mânios sau peste unul care ar fi fost nerăbdător să-şi termine tura?… Ce-ar fi fost dacă aş fi refuzat să iau comanda sau doar aş fi claxonat o dată şi aş fi plecat?…

Privind acum în urmă, nu cred că am făcut ceva mai important în întreaga mea viaţă. Suntem condiţionaţi să credem că vieţile noastre se învârt în jurul unor momente măreţe. Dar, adesea, aceste momente măreţe ne iau prin surprindere – frumos împachetate în ceea ce alţii ar considera ceva minor, ceva neînsemnat.
S-ar putea ca oamenii să nu-şi amintească exact ceea ce ai făcut sau ce ai spus, dar întotdeauna îşi vor aminti cum i-ai făcut să se simtă! Viaţa aceasta s-ar putea să nu fie petrecerea pe care o sperăm, dar, cât timp suntem aici, putem să dansăm. În fiecare dimineaţă, când deschid ochii, îmi spun: „Ziua de azi e o zi specială!”.

Ţine minte: nu te poţi întoarce niciodată înapoi, acesta e singurul Show pe care îl trăieşti.

Tratează oamenii aşa cum ai vrea să fii tu însuţi tratat!

http://gardianul.md/?p=2788

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Blog

2 răspunsuri la „Ziua de azi e o zi specială!

  1. Daniela Lungu

    Mi-au dat lacrimile

  2. Fiecare zi este un cadou si o traiesc frumos ptr mine si ptr ceilalti din jurul meu, pentru ca fiecare zi e speciala,iar maine nu se stie !
    Multumim pentru lectia de intelepciune cuprinsa in „ZIUA DE AZI E O ZI SPECIALA”.
    Inspiratie si spor, Raluca draga 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s