Portret cuvintelor

Trecuseră cinci ani de când David îşi pierduse soţia şi fetiţa în accidentul auto. Individul care provocase accidentul fugise de la locul faptei, dar toţi ştiau că incidentul a fost premeditat, David fiind foarte invidiat pentru talentul său. Nu a mai ieşit din casă de atunci, iar mass media, care era obişnuită să-l aibă, cel puţin odată la câteva luni pe prima pagină a ziarelor, bănuia că pictorul s-a stins de durerea singurătăţii. David îşi vânduse apartamentul de două camere şi îşi cumpără o garsonieră la periferia oraşului, pentru a se feri de ochii curioşi ai oamenilor, dar şi pentru a avea bani cât să trăiască decent o vreme. Nu se mai gândea de mult timp la pictura iar, dacă o făcea, era pentru a-şi reproşa timpul petrecut cu pensula în mână şi cu şevaletul în faţă, timp pe care l-ar fi putut petrece cu familia sa. Costurile vieţii începeau să devină din ce în ce mai contrângătoare, iar banii agonisiţi erau pe terminate. David îşi reaminti peisajele redate cu patimă pe pânză şi brusc, parcă auzi vocea soţiei sale: „Davide, mai lasă natura, peisajele, încearcă să imortalizezi chipuri. Pe mine de ce nu vrei să mă pictezi?”. „Este timp pentru toate”, era mereu răspunsul bărbatului. La cei 35 de ani ai săi, David era îmbătrânit înainte de vreme, iar lacrimile pe care le vărsa când se gândea la viaţa lui nu făceau altceva decât să-i evidenţieze ridurile.

Dimineaţa aceasta de mai fu diferită faţă de altele. David se ridică din pat şi puse mâna pe telefon.

– Ce faci, Luca? îşi întrebă fugitiv fratele. Am o rugăminte la tine. Îmi aduci şi mie pânzele, pensulele şi toate celelalte materiale din depozit când vii pe aici?

Mut de uimire, Luca se bucură în sinea sa, aşteptând de mult timp acest moment.

– Te reapuci de pictat? Ţi le aduc, cum să nu…

– Şi poţi să dai şi un anunţ în ziar? Aş vrea să sune în felul următor: „Pictor, realizez portrete la comandă, după cerinţele clienţilor. Marius Vincente”…

– Eşti sigur că asta vrei? Crezi că te vei descurca? Portrete…mă gândeam că tot la peisaje te gândeşti..şi numele…de ce nu vrei să trecem numele tău? se nedumeri Luca.

– Nu am dispoziţia necesară pentru a îţi da explicaţii! Dacă vrei să mă ajuţi bine, dacă nu, nu, apelez la altcineva. Şi da, cred că mă pot descurca, se arătă David, mai mult decât indignat.

– În maxim două ore sunt la tine cu tot ce mi-ai cerut, spuse Luca mai mult pentru el, realizând că fratele său închisese telefonul.

Doi ani mai târziu. Tot oraşul vuia despre un portretist remarcabil, care adopta o tehnică nouă, apreciată în special de către clienţi. Se spune că Marius Vincente punea pe pânză cuvintele clienţilor. Era foarte retras, în garsoniera sa transformată în atelier şi deşi presa se zbătea să-i ia un interviu, răspunsul său negativ era categoric. Rar îl prindeai până şi la telefon. Fratele său era cel care răspundea, aranja şedinţele de pictură şi refuza conferinţele de presă la care era invitat Marius. Telefonul sună, iar sunetul său îl trezi pe Marius din visarea datorată unei ploi tomnatice.

– Bună ziua, aş dori să mă programaţi pentru un portret, dacă se poate. Numele meu este Alma Ştefănescu. Cam când m-aţi putea programa? se auzi în receptor o voce melodioasă, dar hotărâtă şi cu o dicţie de invidiat.

– Bună ziua, doamnă! Azi sunt cam ocupat, dar mâine pe la ora 10 credeţi că puteţi veni? întrebă Marius, încă ameţit de zgomotul picăturilor de ploaie.

– Este perfect. Voi fi mâine acolo.

– Adresa este..doamnă? mai sunteţi pe fir? Fir-ar, spuse Marius şi puse receptorul în furcă.

A doua zi, la ora 10, Alma intră în garsonieră, uşa fiindu-i deschisă de Luca. Acesta  o rugă pe femeie, după scurte politeţuri, să nu se mişte de pe canapea în timpul şedinţei, deoarece îi distrage atenţia lui Marius. O avertiză că, dacă nu respectă această indicaţie, şedinţa se va termina fără a putea fi reluată. Alma păru să înţeleagă avertizarea, deşi zâmbi ştrengăreşte.Fu condusă în micul atelier, unde îl observă pe Marius în spatele şevaletului. Figura sa îi amintea de cineva, dar nu putea spune de cine. Gândurile îi fură întrerupte de vocea puţin răguşită a lui Marius:

– Doamnă, vă rog să vă aşezaţi comod pe canapea şi să îmi spuneţi ce vedeţi dumneavoastră în momentul în care vă uitaţi în oglindă. Cum sunteţi dumneavoastră, cum este chipul dumneavoastră, ochii, nasul, buzele, părul…

Alma îl privi uimită, dar ştia că pictorul are ciudăţeniile lui. Roti ochii mari prin cameră şi se simţi apăsată de albul din ea şi de simplitatea acesteia. În afară de canapea, de scaunul pictorului, de şevaletul acestuia şi de o măsuţă pe care avea aşezate nuanţe fel de fel, într-o ordine aproape deranjantă, camera era goală.

– Doamnă, vă rog să vă descrieţi…menirea mea este să redau pe pânză aşa cum vă vedeţi dumneavoastră, nu cum vă văd eu.

Alma, o femeie în general foarte sigură pe ea, începu timid:

– Părul îmi cade în valuri pe umeri şi e atât de negru încât pământul întreg pare a-mi încadra chipul. Tenul îmi este alb…Alma se opri, atingându-şi faţa atinsă puţin de primele semne ale trecerii timpului.

– Continuaţi, vă rog…

Alma se ridică de pe canapea şi se îndreptă pe vârfuri înspre fereastră. Contemplă puţin frunzele ce se lăsau furate de vânt, după care îşi atinse buzele:

– Buzele mele nu au mai fost sărutate de ceva vreme, ceea ce le dă un aspect poate puţin cam aspru. Se uită la Marius şi îl observă cum degetele sale pluteau pe pânză, deşi privirea îi era în altă parte. Se aproprie de pictor, încet, fără a-şi face simţită prezenţa.  Ochii mei verzi, spuse ea şoptit, îmi aduc aminte de toate câmpiile pe care le văd în mijlocul verii.  Marius o reda pe pânză exact cum se vedea ea. Brusc, Luca îşi făcu apariţia, foarte agitat, spunându-i că şedinţa s-a terminat şi că este rugată să părăsească locuinţa. Femeia observă cum Marius îşi frecă mâinile şi cum se întoarce cu faţa înspre perete.

– La revedere, doamnă, sunt dezamăgit…

– A fost o scăpare, vă rog să mă scuzaţi…nu putem continua?

– La revedere, am spus!

Două zile mai târziu. Luca, având o cană de cafea în mână, îşi aruncă ochii pe ziarul din faţa sa. Rămase mut de uimire: „Portretistul care redă chipuri prin cuvinte. Portretistul Marius Vincente trăieşte într-o lume pe care puţini şi-ar fi putut-o imagina. Operele sale, adevărate capodopere redau exact chipurile oamenilor, într-o manieră deosebită, aşa cum se percep aceştia. Maestrul, care a început o nouă viaţă sub numele acesta – Marius Vicente, nu este altul decât David Terente, pictorul care şi-a pierdut soţia şi fiica într-un teribil accident de circulaţie în urmă cu cinci ani şi pe care toţi îl credeau mort. I-au murit doar ochii, dar lumina din spatele acestora continuă să strălucească, deşi o fac în întuneric. Marius Vicente, deşi nu poate vedea capodoperele create, nu se lăsă doborât de întuneric.” Articolul era semnat de o jurnalistă  al cărei nume era Alma Ştefănescu.

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Proza scurtă, Proză

2 răspunsuri la „Portret cuvintelor

  1. frumos scris, interesant final. aveti aprecierea mea.

  2. Katia

    frumos final, desi din punct de vedere estetic putea fi scris mult mai bine. Se vede ca ai imaginatie si talent, dar care trebuie finisate.
    Acorzi multa atentie ideilor, lucru bun, insa nu te concentrezi asupra formei. Ideea in literatura poate fi geniala, insa daca nu este exprimata prin cuvintele potrivite este egala cu zero.
    Textul tau prin structura sa ar trebui sa trezeasca interesul si sa mentina viu un suspans, insa din pacate interesul este trezit abia in ultimul schimb de replici, cat despre suspans este inexistent caci de cum incepe ultimul paragraf un cititor experimentat poate anticipa finalul.
    Un lucru care este foarte deranjant este faptul ca repeti numele personajelor foarte des. In primul paragraf David se regaseste de 6 ori! Si paragraful este bine scris, se vrea a fi ca un desfasurator a vietii lui, insa evenimentele parca sunt intrerupte de fiecare data cand spui David; distragi atentia cititorului de la evenimente, lucru care nu e de dorit.

    Stiu ca atunci cand scrii sunt momente cand ideile te inunda precum un rau iesit din matca insa pe tine nu trebuie sa te bucure inundatia pe care o provoaca imaginatia, caci vezi tu, apa se retrage, dar lasa mâl in urma sa. Trebuie sa muncesti sa aduci raul iar in matca, sa ii modelezi malurile si sa potrivesti fiecare sac al digului astfel incat sa nu lasi loc de fisura. Deci lucreaza si modeleaza cuvantul. Sunt sigura ca rezultatul iti va rasplati munca;)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s