O zi de 10 ca o gaură neagră

In memoriam Ricuţa Ionescu (Încă un înger aţipit…)

Ce cuvinte, ce îmbrăţişări ar trebui inventate,
pentru a alina durerea unui suflet ce-l plânge
pe altul?
Nu mai vărsa lacrimi, mamă, nu mai vărsa,
un spirit ludic ca al ei, n-ar vrea s-o plângă cineva,
rare, rare sunt în lume fiinţe calde cum era ea.
Bucură-te, mamă, şi-a văzut nepoata
şi-a strâns-o în braţe, ca pe-al ei odor,
i-a cântat de Călineşti, viaţă şi amor,
nu i-a spus de moarte, durere sau că-i va fi dor.
Cum s-alini un suflet ce-n noapte strigă pe altul,
de parcă, pentru cea din urmă oară, s-ar îmbrăţişa?
nu mai plânge, mamă, n-a plecat departe,
ţi-a fost mai mult decât o soră,
dragostea voastră nu se-mpiedică de moarte.
Nu mai vărsa lacrimi, mamă, nu mai vărsa,
zâmbeşte la gândul că e deasupra ta…

Duminica păcatului sau cum să-ţi amputezi sufletul

Încet, încet, întunericul se lăsa învins de o lumină difuză. Lui Marian îi era greu, totuşi, să deschidă ochii. Mişcă mâna involuntar. Ca o mănuşă, o altă mână i-o acoperi.
– Suntem aici, bunicule, stai liniştit, se auzi un glas de băiat ce părea dintr-o altă lume. Bătrânul îşi recunoscu nepotul cu greutate.
Vru să întrebe ce se întâmplă, unde este, de ce nu-şi poate deschide ochii, dar cuvintele i se opreau înainte de a-i ajunge pe buze.
– E şi bunica aici, vino bunico mai aproape, cred că îşi revine, îi făcu semn femeii ce se odihnea după o noapte nedormită, pe singurul scaun din salon. Femeia ajunse anevoios lângă patul bolnavului. În faţa ei, omul alături de care îşi petrecuse ultimii 50 de ani din viaţă, iertându-i toate trădările pentru a îşi creşte copilul într-o familie, după credinţa ei, adevărată. Singurul lor copil, o fată era bucuria mamei, motivaţia ei de-a lungul anilor. Marian fusese mereu un om rece, acuzând viaţa pentru toate lipsurile ei, fără a-i oferi nimic la schimb. După naşterea Mihaelei, Marian căzuse în patima alcolului, neglijându-şi de multe ori familia. Mama muncea zi şi noapte, neputându-se baza pe singurul bărbat în care îşi pusese cea mai mare încredere. Nu a recunoscut niciodată în faţa copilei sale cât de dure îi erau zilele în care tatăl colinda toate localurile de prin sat şi nopţile în care nu venea acasă. Mereu îi spunea că e plecat cu munca, ca să-i poată oferi tot ce are nevoie pentru a-şi continua studiile. Mihaela nu s-a îndoit niciodată de spusele mamei sale şi îşi iubea tatăl cu disperare. Se gândea că aşa e el, aşa e modul lui de a iubi, rece şi distant, ca şi cum nu ar exista. Poate aşa sunt bărbaţii, nu vor să-şi arate chipul sensibil, se gândea fata. Nu era departe de adevăr, era un copil foarte dorit de amândoi părinţii. Dar alcoolul îţi ia minţile şi nu mai vezi drumul bun, nu îţi mai cunoşti priorităţile, nu îţi mai recunoşti visurile. În urmă cu 20 de ani, Mihaela se căsătorise cu un tânăr din sat, de aceeaşi condiţie modestă ca şi a ei, dar cu aspiraţii demne de toată aprecierea. Încercau amândoi, fiecare după puterea lui, să agonisească bani şi să-şi ridice o căsuţă, oricât de mică, să fie căminul potrivit pentru Liviu, copilul ce abia li se născuse. Nu s-au bucurat mult timp de băiat, o ţigară aruncată la întâmplare, nu se ştie de care dintre ei, le-a oprit viaţa, casa în care se aflau arzând până la temelii. Liviu era acasă la bunici, ajutându-i pe aceştia să taie lemne şi să le aşeze în şopron pentru iarnă. Avea 9 ani când şi-a pierdut părinţii. Moartea fiicei sale l-a îndepărtat, într-un mod neaşteptat şi nesperat pe Marian de alcool, îndreptându-l cu faţa înspre biserică. Nu la mult timp după, a fost diagnosticat cu diabet şi a simţit pe propria piele ce înseamnă să fie cineva acolo când ai nevoie. Se implica, alături de Maria, cum putea la treburile casei şi încercau să-l crească pe Liviu. Nu vorbeau niciodată despre trecut, despre regrete şi nici despre cum ar fi fost dacă.
– Mariane, Mariane, mă auzi? şopti gâtuită Maria, de parcă o sugruma un şarpe.
O auzea, dar nu îi putea răspunde. Încercă să se mişte, să se ridice, dar nu se simţea întreg. Simţea cum un picior i se zbate în gol.
– Bunico, cred că ne aude… doar că nu ne poate răspunde acum, spuse tânărul de 16 ani. Cred că e mai bine să-l lăsăm să se odihnească. Eu mă duc acasă, dau mâncare la animale, verific să fie toate în ordine şi revin. Rezişti?
– Du-te, dragul mamei, noi nu o să plecăm nicăieri. Ne găseşti aici, unde ne laşi.
– Bunicule, te pup, ai grijă de bunica! Vin repede! Pa, bunico!
– Pa, Liviu, mergi cu Domnul.
Maria rămase singură cu soţul ei în salon. Nu-i ieşea din cap că nu are cu ce plăti spitalizarea. Totuşi, altceva o măcina şi nu o lăsa în pace.
– M..Ma..
– Mariane! Sunt aici, stai liniştit!
– Ma…Maria…ce-am păţit? reuşi Marian să articuleze, după chinuri şi încercări ce nu păreau a da vreun rezultat. Ce zi e azi?
– E duminică…Of, Mariane, te-am găsit leşinat ieri în casă, Liviu a sunat la salvare şi ai ajuns direct la urgenţe…
– Maria…nu vreau să vă mai fac probleme…de s-ar termina viaţa asta…
– Păcătuieşti, Mariane, păcătuieşti…
– Ia zi, ce am, am să mor?
– …Ştii doar de diabet, îl ai de mai mult timp….şi…e mai grav ca de obicei…şi…
– Şi?
– Dacă nu te operau, mureai. Ai făcut o infecţie la picior…şi…
– Nu mă doare niciun picior, Maria.
– Nu te doare, pentru că…au tăiat infecţia. De deasupra genunchiului au tăiat-o…acum eşti sedat, dar o să te doară tare.
– Vrei să spui că nu…că nu mai am un picior? Că sunt olog? Că nu am să mai pot merge? Că o să fiu o povară? izbucni Marian în lacrimi.
– Dumnezeu nu ne dă niciodată mai mult decât putem duce. O să ne descurcăm noi cumva.
– Doamne, de ce mă blestemi aşa tare, Doamne? Întâi copiii, acum şi piciorul…ce mai urmează? N-am mai pus gura pe băutură de atâta timp şi încă mă pedepseşti…
– Poate nu trebuia să pui niciodată gura pe băutură, dar nu e timp de reproşuri şi regrete. Trebuie să ne mobilizăm, să vedem ce trebuie să facem de acum încolo, să fie bine, mai ales pentru Liviu, bietul de el….
– Of, Liviu, nu vreau să fiu o povară, nu vreau, am fost suficient toată viaţa mea. Te rog, Maria, mă simt obosit, lasă-mă puţin singur. Du-te şi tu acasă, nu-l lăsa singur pe Liviu, e doar un copil.
– Mariane, Mariane, de-ai fi fost toată viaţa aşa…Hai, că mă duc. Să-ţi aduc ceva?
– Doar veşti bune…
– Bine, mă întorc repede.

Rămas singur, bătrânul de 68 de ani trecu, în mai puţin de zece minute, prin toate etapele durerii. Nu-l durea că nu mai avea un picior, că avea să-şi petreacă toată viaţa într-un cărucior, ci faptul că va fi dependent de familie. Nu toată viaţa am făcut-o pe Maria să sufere? Mereu a avut grijă de mine, a îndreptat toate prostiile mele. Am fost norocos că Dumnezeu mi-a scos în cale o femeie cuminte, care m-a acceptat aşa cum sunt. Nu o pot chinui şi acuma, trebui să fac ceva. Nu mai e nici ea în putere ca pe vremuri. Of, sărmanul Liviu, s-a ales cu doi bătrâni pe capul lui de care trebuie să aibă grijă! Vorbesc prostii, numai de mine ar trebui să aibă grijă! Nu, nu vreau să aibă nimeni grijă de mine, aş fi doar un egoist, cum am fost toată viaţa! Maria încă se poate deplasa singură, poate face treabă…dar eu? Toată viaţa i-am chinuit pe cei dragi…Cum să fac să nu mai fie aşa, să-i scutesc măcar de data asta, să nu fiu deloc o povară pentru ei? Luminează-mi mintea, Doamne, lumineaz-o….

Maria se ţinu de cuvânt şi nu întârzie mult timp pe acasă. Făcu în grabă nişte turte şi se întoarse, neîntârziat, la soţul ei.
– Mariane, ţi-am adus nişte turte, mamă…
– Cine e Marian? Tu cine eşti? Ştii cu cine vorbeşti!? Eu sunt Vlad Ţepes! Cum îndrăzneşti să-mi spui aşa? Afară cu tine, slugă nesuferită! Afară sau pun să fii trasă în ţeapă! Afară! urlă Marian din toţi plămânii.
Maria se uita speriată la bărbat, neştiind ce să creadă. Parcă nici bastonul în care se sprijinea de doi ani nu mai putea acum să o susţină. Nu cădea cerul peste ea, simţea doar cum un hău i se deschide sub picioare. Atent, Marian abia îşi mască lacrimile. E mai bine aşa, gândi el. E cel mai bine!
– Nu m-ai înţeles? Afară! Îşi smulse perfuziile, prinse cana de apă de pe măsuţa de lângă el şi o aruncă înspre Maria, calculând din ochi unde va ajunge pentru a nu o răni. Dregătoooor, vino repede, sunt otrăvit! Trageţi în ţeapă femeia asta!
Medicul intră valvârtej, sub privirea înmărmurită a Mariei. Femeia stătea ca o stană de piatră lângă uşa salonului.
– E prima criză de acest gen? se adresă medicul soţiei.
– E prima dată când îl văd aşa, parcă i-a luat Dumnezeu minţile, se bâlbâi femeia.
– Să ştiţi că i le-a luat, vă rog să părăsiţi salonul!
– Trageţi în ţeapă femeia asta! E o criminală, a vrut să mă otrăvească!

O dată pe lună, Maria şi Liviu, în sfântă zi de duminică, străbat agale drumul din sat până la spitalul nr. 9.  Marian era internat de jumătate de an, cu diagnosticul de schizofrenie paranoică. Nu mai avusese niciun atac de când a fost cel de la spital, era zâmbitor şi amabil. Îi mulţumea lui Dumnezeu pentru că l-a luminat, că a reuşit să-i fenteze pe toţi, să nu fie o povară pentru cei de acasă, deşi traiul printre oameni bolnavi psihic era un chin. Nu ştia că Dumnezeu nu ar trimite niciodată întunericul.

Portret cuvintelor

Trecuseră cinci ani de când David îşi pierduse soţia şi fetiţa în accidentul auto. Individul care provocase accidentul fugise de la locul faptei, dar toţi ştiau că incidentul a fost premeditat, David fiind foarte invidiat pentru talentul său. Nu a mai ieşit din casă de atunci, iar mass media, care era obişnuită să-l aibă, cel puţin odată la câteva luni pe prima pagină a ziarelor, bănuia că pictorul s-a stins de durerea singurătăţii. David îşi vânduse apartamentul de două camere şi îşi cumpără o garsonieră la periferia oraşului, pentru a se feri de ochii curioşi ai oamenilor, dar şi pentru a avea bani cât să trăiască decent o vreme. Nu se mai gândea de mult timp la pictura iar, dacă o făcea, era pentru a-şi reproşa timpul petrecut cu pensula în mână şi cu şevaletul în faţă, timp pe care l-ar fi putut petrece cu familia sa. Costurile vieţii începeau să devină din ce în ce mai contrângătoare, iar banii agonisiţi erau pe terminate. David îşi reaminti peisajele redate cu patimă pe pânză şi brusc, parcă auzi vocea soţiei sale: „Davide, mai lasă natura, peisajele, încearcă să imortalizezi chipuri. Pe mine de ce nu vrei să mă pictezi?”. „Este timp pentru toate”, era mereu răspunsul bărbatului. La cei 35 de ani ai săi, David era îmbătrânit înainte de vreme, iar lacrimile pe care le vărsa când se gândea la viaţa lui nu făceau altceva decât să-i evidenţieze ridurile.

Dimineaţa aceasta de mai fu diferită faţă de altele. David se ridică din pat şi puse mâna pe telefon.

– Ce faci, Luca? îşi întrebă fugitiv fratele. Am o rugăminte la tine. Îmi aduci şi mie pânzele, pensulele şi toate celelalte materiale din depozit când vii pe aici?

Mut de uimire, Luca se bucură în sinea sa, aşteptând de mult timp acest moment.

– Te reapuci de pictat? Ţi le aduc, cum să nu…

– Şi poţi să dai şi un anunţ în ziar? Aş vrea să sune în felul următor: „Pictor, realizez portrete la comandă, după cerinţele clienţilor. Marius Vincente”…

– Eşti sigur că asta vrei? Crezi că te vei descurca? Portrete…mă gândeam că tot la peisaje te gândeşti..şi numele…de ce nu vrei să trecem numele tău? se nedumeri Luca.

– Nu am dispoziţia necesară pentru a îţi da explicaţii! Dacă vrei să mă ajuţi bine, dacă nu, nu, apelez la altcineva. Şi da, cred că mă pot descurca, se arătă David, mai mult decât indignat.

– În maxim două ore sunt la tine cu tot ce mi-ai cerut, spuse Luca mai mult pentru el, realizând că fratele său închisese telefonul.

Doi ani mai târziu. Tot oraşul vuia despre un portretist remarcabil, care adopta o tehnică nouă, apreciată în special de către clienţi. Se spune că Marius Vincente punea pe pânză cuvintele clienţilor. Era foarte retras, în garsoniera sa transformată în atelier şi deşi presa se zbătea să-i ia un interviu, răspunsul său negativ era categoric. Rar îl prindeai până şi la telefon. Fratele său era cel care răspundea, aranja şedinţele de pictură şi refuza conferinţele de presă la care era invitat Marius. Telefonul sună, iar sunetul său îl trezi pe Marius din visarea datorată unei ploi tomnatice.

– Bună ziua, aş dori să mă programaţi pentru un portret, dacă se poate. Numele meu este Alma Ştefănescu. Cam când m-aţi putea programa? se auzi în receptor o voce melodioasă, dar hotărâtă şi cu o dicţie de invidiat.

– Bună ziua, doamnă! Azi sunt cam ocupat, dar mâine pe la ora 10 credeţi că puteţi veni? întrebă Marius, încă ameţit de zgomotul picăturilor de ploaie.

– Este perfect. Voi fi mâine acolo.

– Adresa este..doamnă? mai sunteţi pe fir? Fir-ar, spuse Marius şi puse receptorul în furcă.

A doua zi, la ora 10, Alma intră în garsonieră, uşa fiindu-i deschisă de Luca. Acesta  o rugă pe femeie, după scurte politeţuri, să nu se mişte de pe canapea în timpul şedinţei, deoarece îi distrage atenţia lui Marius. O avertiză că, dacă nu respectă această indicaţie, şedinţa se va termina fără a putea fi reluată. Alma păru să înţeleagă avertizarea, deşi zâmbi ştrengăreşte.Fu condusă în micul atelier, unde îl observă pe Marius în spatele şevaletului. Figura sa îi amintea de cineva, dar nu putea spune de cine. Gândurile îi fură întrerupte de vocea puţin răguşită a lui Marius:

– Doamnă, vă rog să vă aşezaţi comod pe canapea şi să îmi spuneţi ce vedeţi dumneavoastră în momentul în care vă uitaţi în oglindă. Cum sunteţi dumneavoastră, cum este chipul dumneavoastră, ochii, nasul, buzele, părul…

Alma îl privi uimită, dar ştia că pictorul are ciudăţeniile lui. Roti ochii mari prin cameră şi se simţi apăsată de albul din ea şi de simplitatea acesteia. În afară de canapea, de scaunul pictorului, de şevaletul acestuia şi de o măsuţă pe care avea aşezate nuanţe fel de fel, într-o ordine aproape deranjantă, camera era goală.

– Doamnă, vă rog să vă descrieţi…menirea mea este să redau pe pânză aşa cum vă vedeţi dumneavoastră, nu cum vă văd eu.

Alma, o femeie în general foarte sigură pe ea, începu timid:

– Părul îmi cade în valuri pe umeri şi e atât de negru încât pământul întreg pare a-mi încadra chipul. Tenul îmi este alb…Alma se opri, atingându-şi faţa atinsă puţin de primele semne ale trecerii timpului.

– Continuaţi, vă rog…

Alma se ridică de pe canapea şi se îndreptă pe vârfuri înspre fereastră. Contemplă puţin frunzele ce se lăsau furate de vânt, după care îşi atinse buzele:

– Buzele mele nu au mai fost sărutate de ceva vreme, ceea ce le dă un aspect poate puţin cam aspru. Se uită la Marius şi îl observă cum degetele sale pluteau pe pânză, deşi privirea îi era în altă parte. Se aproprie de pictor, încet, fără a-şi face simţită prezenţa.  Ochii mei verzi, spuse ea şoptit, îmi aduc aminte de toate câmpiile pe care le văd în mijlocul verii.  Marius o reda pe pânză exact cum se vedea ea. Brusc, Luca îşi făcu apariţia, foarte agitat, spunându-i că şedinţa s-a terminat şi că este rugată să părăsească locuinţa. Femeia observă cum Marius îşi frecă mâinile şi cum se întoarce cu faţa înspre perete.

– La revedere, doamnă, sunt dezamăgit…

– A fost o scăpare, vă rog să mă scuzaţi…nu putem continua?

– La revedere, am spus!

Două zile mai târziu. Luca, având o cană de cafea în mână, îşi aruncă ochii pe ziarul din faţa sa. Rămase mut de uimire: „Portretistul care redă chipuri prin cuvinte. Portretistul Marius Vincente trăieşte într-o lume pe care puţini şi-ar fi putut-o imagina. Operele sale, adevărate capodopere redau exact chipurile oamenilor, într-o manieră deosebită, aşa cum se percep aceştia. Maestrul, care a început o nouă viaţă sub numele acesta – Marius Vicente, nu este altul decât David Terente, pictorul care şi-a pierdut soţia şi fiica într-un teribil accident de circulaţie în urmă cu cinci ani şi pe care toţi îl credeau mort. I-au murit doar ochii, dar lumina din spatele acestora continuă să strălucească, deşi o fac în întuneric. Marius Vicente, deşi nu poate vedea capodoperele create, nu se lăsă doborât de întuneric.” Articolul era semnat de o jurnalistă  al cărei nume era Alma Ştefănescu.