Criminali în serie – Laurent Montet

Criminali în serie – Laurent Montet

Citate

 I. Nimeni nu se naşte criminal în serie

1. Definiţie

„Definiţia cea mai cuprinzătoare a criminalului în serie este cea a lui Egger, profesor asociat de justiţie socială la Universitatea din Sangamon:

„O crimă în serie se constituie atunci când unul sau mai mulţi indivizi (bărbaţi, în cea mai mare parte a cazurilor) comit o a doua omucidere şi/sau altă crimă ulterior; este fără predeterminare (nu există o relaţie prealabilă între autor şi victimă); survine într-un moment distinct şi, aparent, nu are nicio legătură cu omuciderea iniţială, fiind, în general, comisă într-o zonă geografică diferită. În plus, mobilul nu este tentaţia câştigului material, ci pare să fie dorinţa de a-şi exercita puterea asupra victimelor. Acestea din urmă pot avea o valoare simbolică, sunt percepute ca fiind neînsemnate şi se află, cel mai adesea, în imposibilitatea de a se apăra singure sau de a-i alerta pe ceilalţi. De asemenea, ele sunt frecvent percepute ca nefiind prea puternice, din pricina situaţiei lor în timp şi spaţiu sau a statutului lor în mediul căruia îi aparţin (vagabonzi, prostituate, muncitori imigranţi, homosexuali, copii pierduţi, femei singure sau în vârstă).”

Editorii de la Forensic Science International[1] au atras atenţia anchetatorilor şi experţilor judiciari asupra probabilităţii de a se afla în faţa unei crime în serie, atunci când crima a fost „comisă asupra tinerilor sau tinerelor, care au fost brutalizaţi şi care au (p. 11) răni aparente ante mortem, provocate prin legare, tortură în scopul producerii durerii şi a suferinţei, abuz sexual, mutilare – înainte şi după moarte, o motivaţie unică a rănilor, o posibilă eventraţie, o castrare sau nişte mutilări intenţionale, ardere cu acid sau o distrugere a cadavrului, îngropat superficial, sub crengi sau sub pietre, azvârlit în gunoaie, în containere sau în apă.”

Totuşi, Hitchey[2], profesor de psihologie criminală la Universitatea din California, precizează, pe bună dreptate, că victimologia şi femeia criminal în serie nu sunt suficient reprezentate în această definiţie. Tot astfel, pot exista relaţii prealabile între făptaş şi victima sa („văduvele negre”), ca şi un mobil pecuniar („îngerii morţii”, doctori, escroci).

În sfârşit, majoritatea cercetătorilor a operat o distincţie între criminalul în masă şi criminalul în serie. În 1976, Lunde[3] sublinia că un criminal în masă acţionează singur şi asupra mai multor victime „într-un singur loc şi într-un singur moment” (ex.: Richard Durn, ucigaşul de la Primăria din Nanterre). Aceasta va fi  şi poziţia oficialilor de la Departamentul  american de Justiţie[4], ca şi a revistei Newsweek, care va folosi expresia, foarte sugestivă, de „ucigaş care izbucneşte într-o dezlănţuire homicidă”[5]. Totuşi, Bartol[6] va considera, în anul 1980, că, în afară de factorii spaţiu-timp, criminalul în serie poate fi asimilat unui criminal în masă. Aceeaşi ipoteză este susţinută şi de Levin şi Fox[7]. Cazul lui Anatoli Onoprienko ilustrează dificultatea de a opera o distincţie între două tipuri de criminali. (p. 12)

2.      Modelul motivaţional al omuciderii sexuale (FBI)

Pe baza unor interogatorii sistematice ale celor 36 de criminali în serie aflaţi în închisorile americane între 1979 şi 1983, (p. 15) Burgess et al.[8] au propus un „model motivaţional al omuciderii sexuale”, adică un proces general, în cinci faze, care explică modul în care un individ devine criminal în serie (vezi Tabelul 1).

Tabelul 1. Omuciderea sexuală: model motivaţional

a) Un mediu social ineficient, în care copilul nu reuşeşte să înnoade legături cu familia sa, fiind, cel mai adesea, victima abuzurilor, părăsirii ori neglijării din partea părinţilor sau a celor care îl supraveghează. Când un copil creşte, intensitatea iubirii pe care o simte faţă de părinţii sau de apropiaţii lui şi a celei pe care o primeşte reprezintă factorul decisiv pentru o sociabilitate reuşită. Dar, în egală măsură, familia trebuie să înlesneasă preponderent legăturile cu mediul social. În cazul criminalilor studiaţi, părinţii nu acordă nicio atenţie şi se arată (p. 17) indiferenţi faţă de copilul lor. Cel mult, ei stabilesc regulile de comportament, neîngrădindu-i copilului să facă în mod clar distincţia dintre bine şi rău. Astfel, băiatul poate fi pedepsit pentru un gest efectiv anormal, dar sancţiunea nu este percepută ca o lecţie îndreptăţită şi exemplară („toţi copiii fac, într-o bună zi, o prostie”). Părinţii nu ajută copilul. Unii îl subalimentează („fiul meu trebuie să fie  puternic şi să se descurce singur”). Alţii merg până la a-l considera responsabil de propriile sale probleme. Îl auzi frecvent pe câte un criminal în serie spunând: „Aşa am fost crescut”.

b) Evenimente destabilizatoare, care survin foarte devreme în copilărie, precum abuzurile fizice şi sexuale şi care le dirijează motivaţiile şi viaţa socială; gândurile lor se fixează pe aceste evenimente traumatice şi îi fac să se simtă lipsiţi de apărare. Într-p dezvoltare normală, copilul ar fi cunoscut unele valori şi experienţe canonice (boală, moarte) şi altele în afara acestora (traumatisme directe – victima maltratărilor şi indirecte – martor al violenţei familiale sau în alt mediu). În cazul nostru, copilul ar fi trebuit să fie asistat şi protejat de către apropiaţii săi, dar familia sa, exact ca şi societatea n-a văzut sau nu a vrut să vadă această experienţă ca dezechilibrantă. Neputinţa şi teama îl sufocă psihologic. De aici rezultă eşecul subiectului de a se dezvolta normal. Bătut, pângărit, copilul se închide, treptat, în sine. În cel mai bun caz, resentimentul ău este izolat şi stăpânit, dar suficient de neliniştitor pentru a-l inhiba şi a-l face să refuze orice relaţie cu altcineva. În cel mai rău caz, această emotivitate este însoţită de gânduri traumatizante, culpabilizante sau imposibil de înăbuşit, pe care nu le potoleşte decât prin agresivitate. Până la urmă, ajunge să-i urască atât de profund pe persecutorii săi încât nu-i va ierta niciodată. Se arată rece, distant şi inuman faţă de ceilalţi, foarte curând incapabil de răspunsuri afective şi de adaptabilitate socială, trăind pentru moartea celorlalţi – acesta este eşecul de a stabili relaţii interpersonale satisfăcătoare. (p. 18)

c) Fantasmele violente, de control şi de dominaţie, îi compensează traumatismele; de aici rezultă o personalitate negativă, care îl determină să îşi caute satisfacţia personală fără a mai ţine cont de consecinţele acestui fapt asupra celorlalţi; fără portiţe de scăpare, el invidiază modelul deviant al persecutorului său (identificare) pentru a-şi vindeca suferinţele (compensaţie). Repetarea şi/sau obsesia traumatismelor îl aduc mereu în acelaşi impas: să-şi trăiască durerea sau să-şi construiască pe îndelete scenarii imaginare. Ca atare, întreţinând un monolog interior, rupt de realitate, el judecă faptele după propria sa logică şi cade în generalizări, nesocotindu-se responsabil şi, astfel, dezvinovâţindu-se. Minciuna îi permite să fugă de realitate. Dă frâu liber imaginaţiei. Coşmarurile sale, ale căror teme principale sunt dominaţia, violenţa şi moartea, devin atât de vii încât capătă forma fantasmelor obsedante. Aceasta este fixaţia psihologică de trăire traumatică. El îşi arogă forţa stăpânului, care îi lipseşte atât de dureros, pentru ca altcineva să-i ia locul de victimă (lovindu-şi părinţii, de exemplu). Pervesiunea, ca nucelu central al personalităţii sale, se naşte din faptul că vrea să-l facă să sufere pe un nevinovat, ceea ce un nevinovat, ca el, a suferit. Aceste halucinaţii se exteriorizează prin alarmante trăsături de caracter infantile: izolare socială, fuga de acasă, autoerotism, revoltă, minciună cronică, agresivitate, jocuri dramatice… El învaţă să devină un la fel de abil manipulator ca şi persecutorul său. Dar mai ales atunci când îi este imposibil să vorbească şi când suferinţa sa nu mai poate fi refulată, interiorizarea ajunge la saturaţie, iar fantasma se descarcă violent.

d) Comportamentele auto- şi heteroagresive din primii ani devin mai violente în timpul adolescenţei şi al vârstei adulte; prima trecere la fapte îi trezeşte întreaga energie fantasmatică, îl dezvăluie în ochii lui şi se exprimă cu o conotaţie sexuală. La început, este frecventă cruzimea faţă de animale şi copii. Apoi, ca printr-o lungă ucenicie care, treptat, îl apropie în fiecare zi mai mult de fantasma criminală, se dedică jocurilor dramatice (p. 19), dă foc obiectelor, le strică – totul cu aceeaşi indiferenţă pe care mediul său social a manifestat-o faţă de el. Pentru prima oară, subiectul se afirmă, se exteriorizează, îşi stăpâneşte temerile, ceea ce îl ridică în ochii săi şi îl excită deosebit de tare. Agresiunea se explică în trei timpi:

• creşterea în forţă a fantasmelor – însoţită de instabilitate, anxietate şi nervozitate – ale cărei cauze pot fi interne sau externe subiectului (ca presiunea într-o oală închisă ermetic);
• factorii de stres la nivelul sistemului nervos central declanşează trecerea la fapte pentru a evacua tensiunea pe care sistemul nu mai poate s-o regleze (un fel de supapă de siguranţă, care lasă să iasă surplusul de aburi);
• descărcarea este eliberatoare şi fantasmele se focalizează asupra unei victime, reduse la starea de obiect, ceea ce îi procură plăcere şi uşurare – de unde şi absenţa remuşcărilor.

e) O retroacţiune a fantasmelor agresive, care, accelerată de eşecurile şi izolarea socială, îl determină să repete şi să-şi legitimeze purtările violente; de aceea îşi planifică agresiunile, îndreptându-şi greşelile şi rafinându-şi fantasmele – acesta este cercul vicios. Hiperafectivitatea, sporită din pricina unei fantasme omniprezente, nesăţioase şi irezistibile, va reveni, mai devreme sau mai târziu, în atac şi va produce aceleaşi efecte: asemenea narcomanului lipsit o vreme de droguri, este obligat să crească doza pentru a obţine aceleaşi efecte. Pentru el, a reîncepe este, în egală măsură, un mod de existenţă căruia mediul său familial i-a negat existenţa. Puber, violenţa sa se agravează în timp: efracţii, incendieri, agresiuni, violuri, omucideri nonsexuale, însoţite de tortură, mutilare, necrofilie etc. Nu reţine decât scenariile care prezintă un minimum de riscuri şi un maximum de avantaje. Ucigaşul sexual, narcisist în crimă, extaziat în violenţele sexuale, îşi imprimă un sens vieţii sale. Criminalul în serie este pe drum, iar perversul este responsabil de faptele sale. Căci dă dovadă (p. 20) de o maturizare criminală ridicată – ucenicul şi-a întrecut maestrul: aceasta este o revanşă personală.

Pedro Lopez este un bun exemplu pentru acest model (p. 21).

---

[1] Serial murders: Another forensic challenge, Forensic Science International, 27, 1985, pp. 135-142

[2] E. Hitchey, The female serial murderer, Journal of Police and Criminal Psychology, 2 (2), 1986

[3] D. Lunde, Murder and Madness, Stanford, CA, Stanford Alumni Association, 1976, p. 47

[4] R. Lindey, Officials cite a rise in killers whom roam US for victims, New York Times, 1984, 21 ianuarie, pp. 1, 6

[5] M. Starr, The random killers, Newsweek, 1984, 26 noiembrie, pp. 100-106

[6] C. Bartol, Criminal behavior, Englewood Cliffs, Prentice Hall, 1980

[7] J. Levin şi A. Fox, Mass murder: The Growing Menace, New York. Plenum Press, 1985

[8] A. Burgess, C. Hartman, R. Ressler, J. Douglas şi A. McCormack, Sexual homicide, Journal of Interpersonal Violence, vol. 1, nr, 3, 1986, pp. 251-272

Montet, Laurent. (2003). Criminali în serie. Bucureşti: Editura Corint, traducere: Cristina Jinga

– va urma –

 

Canapeaua neagră

Timpul o lovea peste faţă şi urmele pe care i le lăsa îi făceau zâmbetul din ce în ce mai inexpresiv. Cu fiecare zâmbet, fiecare rid îi ieşea mai bine în evidenţă. Cu fiecare zâmbet calm, simţea că a mai pierdut ceva. Încerca să surâdă cât mai rece, pentru a nu îşi face vizibile defectele. Poate de aceea, zâmbea şi mult mai puţin. La cei 29 de ani ai săi, Anastasia era de o frumuseţe rece. Buzele voluptoase, ochii verzi, cel stâng având  o mică pată căpruie, nasul mic şi puţin în vânt, părul de un blond ca al spicului de grâu,  făceau din Ania, cum o alintau cunoscuţii, o tânăra minionă ce încă întorcea privirile. Cu toate acestea, casa femeii era lipsită de oglinzi. Se ferea de ele ca de un coşmar care o tulbura de ani grei. În momentul în care era pusă în faţa unei oglinzi, secretara se metamorfoza, observându-şi toată urâţenia imaginară. Vedea cum îi ies monştri din ochi, de parcă toată răutatea celor din iad îşi găsiseră ascunziş în ei. Faţa i se deforma, gura devenea aproape vânătă,  strâmbându-se de parcă se pregătea să rostească cele mai dure cuvinte. Sângele îi pompa în obraji, de parcă cineva i-ar fi ciupit neîntrerupt. Frumuseţea Aniei devenea în oglindă  sinonimă cu diformitatea cea mai acută.

Se auzi un ciocănit în uşa Aniei. Niciun răspuns, iar mama Aniei intră nervoasă în camera neaerisită de zile întregi.

– Trezeşte-te, Ania, că o să te dea ăia afară! Nici măcar nu ştiu cum te suportă ăia acolo! Cred că nu au observat cât eşti de rea!

Ania deschise încet ochii, urmărindu-şi cu privirile mama care deschidea geamul. Zece minute mai târziu, Ania, deja îmbrăcată, lua micul dejun format din aceeaşi pâine, acelaşi gem şi acelaşi ceai. Monotonia făcea parte integrantă a vieţii ei. Termină de mâncat sub privirile critice şi batjocoritoare ale mamei, îşi pregăti la repezeală pachetul pentru serviciu şi plecă în pas alergător înspre cabinetul de avocatură. Facultatea pe care o terminase cu magna cum laude  nu a însemnat nimic fără relaţiile pe care nu le avea, deşi mintea ei ageră, de juristă a încercat de multe ori să facă faţă corupţiei. Neacceptând vreun compromis, Ania s-a mulţumit cu postul de secretară, sperând ca într-o zi să poată face legal dreptate în lume.

Transportul în comun a agitat-o extrem de tare, trăind cu impresia că lumea o vorbea, comentând atât despre hainele sale umile pe care şi le putea permite dintr-un salariu de 10 milioane, cât şi despre machiajul strident al cărei adeptă era.

Ajunsă la serviciu, Ania nu se gândea decât la întâlnirea cu psihologul pe care o avea de la ora 15.00. Acel om era singurul capabil să îi aducă puţină alinare sufletului ei zbuciumat, deşi părea să simtă pentru ea ceva mai mult decât pentru un pacient. Tresări când îşi aminti mâna psihologului alunecând peste piciorul ei şi un fior rece o străbătu la gândul că ceva nu este în ordine. Îşi reveni repede, gândindu-se la cuvintele încurajatoare ale lui Robert şi se linişti amintindu-şi că de trei luni el a fost singurul care i-a fost alături. Zâmbi, neauzind vocea ridicată a şefului care vroia două cafele cu lapte. Un potenţial client o trezi pe Ania din gândurile sale, aşezându-şi diplomatul pe biroul secretarei. Vru să-l conducă în biroul şefului, dar observă că acesta era lângă ea şi o privea iritat. Făcu cele două cafele, după care fu chemată în biroul şefului.

– Ania, nu ştiu ce se petrece cu tine în ultima vreme. Eşti tot mai aeriană, tot mai distrată, tot mai neatentă. Mi-ai greşit o mulţime de acte, nu eşti niciodată pe fază. Ania ascultă cu atenţie, prevăzând o concediere. Gândul îi fugi iar la Robert, la faptul că şedinţele erau scumpe şi că poate nu va mai avea cu ce să-l plătească, iar machiajul mov era parcă mai pronunţat decât în mod normal… Prin urmare, m-am gândit că ţi-ar prinde bine un concediu de câteva zile. Ce spui? Înmărmurită, Ania se simţea recunoscătoare faţă de acest om care, în majoritatea timpului, se arătase rece şi deloc empatic.

– Mulţumesc, sincer aveam nevoie de puţină relaxare. Promit să mă revanşez.

– Bine, Ania, dacă nu te mai simţi în stare să stai azi aici, poţi pleca. Poţi sta acasă cât vrei, dar nu mai mult de două săptămâni. Ne-am înţeles?

– Mulţumesc, şopti din nou Ania şi se îndreptă înspre biroul ei pentru a se pregăti de plecare. Înainte să plece, să gândi la Robert şi la faptul că astăzi îi va spune ce are ea pe suflet şi ce o macină de fapt. Un pas foarte important pentru recuperarea ei, de altfel. Gândul îi fu întrerupt de vibratul telefonului. La celălalt capăt era chiar Robert, care o anunţa că nu poate ţine şedinţa la ora 15.00 şi că dacă este posibil ar vrea să o mute la ora 10.00, adică în mai puţin de 20 de minute. Ania acceptă. Vocea lui Robert suna puţin dubios, dar Ania se gândi că probabil este şi el măcinat de probleme personale. Îşi adună la repezeală lucrurile şi ieşi din cabinetul de avocatură zâmbind rece. În mai puţin de 10 minute, ciocănea la uşa lui Robert. Aceasta se deschise, iar Robert cu un surâs ademenitor o pofti să intre.

– Scuze dacă am ajuns mai repede, dar mi-au dat concediu la serviciu şi nu mai avea rost să mă mai duc până acasă.

– Nu e nicio problemă, Ania, uite până atunci putem bea şi noi ceva. Măsuţa de cafea era deja aranjată cu două pahare de şampanie. Ania se uită lung şi neîncrezător la el. Robert se apropie de ea pentru a închide uşa şi, profitând de neatenţia  Aniei, o încuie cu cheia. Se apropie iritant de mult de Ania şi îi spuse:

– M-ai atras din prima clipă în care te-am văzut. Trebuie să te am. Nu încerca să ţipi, pentru că nu te aude nimeni. Lasă-te doar purtată de val şi totul va fi bine. Ania, speriată şi plângând, încercă să prosteteze, dar puterea bărbatului de 35 de ani o imobiliză. Robert o violă pe canapeaua neagră pe care ea stătuse de atâtea ori, confesându-i-se.

Două săptâmâni mai târziu. Robert, un cititor înrăit al ziarelor, citeşte pe prima pagină a unui cotidian: „Tânără de 29 de ani, însărcinată în aproape două săptămâni şi-a încheiat socotelile cu viaţa”. Atras de titlul dramatic, citi primele fraze din articol: „A.A., în vârstă de 29 de ani, a fost găsită ieri moartă în locuinţa sa. Decesul a survenit în urma unei supradoze de medicamente. Sinuciderea femeii a fost programată, drept dovadă biletul de adio, găsit lângă corpul inert al femeii. „Toată viaţa am fost traumatizată, iar motivul l-am ştiut doar eu şi mama. Am fost rodul unui viol, iar mama nu m-a putut niciodată privi altfel decât ca pe cel mai mizer şi murdar lucru din viaţa ei. Toată viaţa mea am încercat să scap de această imagine a bărbatului care a violat-o pe mama, ascunzându-mă sub diverse aparenţe: machiaj strident, vorbe, comportament. Acum două săptămâni, un bărbat în care aveam încredere totală a repetat greşeala tatălui meu, cu mine. Nu puteam să risc faptul că bebeluşul pe care urma sa-l nasc să ducă aceeaşi viaţă de stigmată pe care am dus-o eu.” Nu se cunoaşte identitatea violatorului.”