Arhive pe etichete: tristeţe

Mi-ai fost acasă

Într-o vreme îți spuneam minunea mea cu chip de luceafăr;
apoi, încet-încet, când am văzut că sufletul ți-e cât universul
am renunțat la „mea”.
alte imagini îți treceau prin gând și le așezai pe hârtie,
poate niciuna nu-mi purta numele sau zâmbetul.
prea repede pentru a fi veșnic,
mi s-a făcut teamă de frig, întuneric, depărtare
am renunțat la luceafăr, uneori aveai o lumină rece
și eu rămâneam în beznă cu singurătatea lângă mine.
ți-am clădit un altar înalt și-am așezat cu grijă
flori de liliac pe el, așa cum se cuvine primită o minune.
atât de înalt, încât nu mai ajungeam să-ți sărut ochii mari
și nici o scară nu avea suficiente trepte
sau erau doar ude și tot alunecam,
plânseseră îngeri pe ele.
mi-e dor să-ți văd chipul în palmele mele
și să-mi fii realitate.
Tu mi-ai fost Acasă

387344_10150389746664449_197092357_n

Un comentariu

Din categoria Locul unde îngerii aţipesc

Lecţie despre anestezie

Sunt 6 zile de când îmi aştept 
viitorul şi nu mai vine,
de când mă întreb cum e 
să trăieşti fără suflet.
dacă ştie cineva cum să mă facă
să nu mai simt, vă rog,
o anestezie totală.
nu-mi amintesc de mine
decât din cântece,
amnezie ce doare mai mult
decât salcia aplecată
să sărute pământul
fără a-l atinge.
viitorul îi e o aşteptare continuă, 
al meu este doar povestea
trăită de alţii înainte.
cineva să-mi anestezieze 
ochii şi sufletul;
să-şi piardă simţirea,
nu culoarea

Scrie un comentariu

Din categoria Blog

Etapele durerii

Poate că vorbesc aşa mult despre moarte
ca să n-o primesc cu lacrimi când apare
să nu o neg, să nu scot flăcări pe nări,
să nu caut vinovaţi aici sau dincolo,
sau să adun tristeţea cum îşi numără
bătrânii regretele.
poate când mă voi obişnui cu ea
şi vom împărţi acelaşi suflet,
voi vorbi despre viaţă
pentru a o accepta

4 comentarii

Din categoria Locul unde îngerii aţipesc

Balada rătăcitorului

Ai poposit la uşa mea
cu o tolbă de gânduri
îndreptate înspre niciunde
şi înspre nicăieri.
ţi-era foame de viaţă
şi sete de linişte,
nici tu nu mai ştiai
de când erai flămând
(poate dintr-o altă viaţă).
te sprijineai în ciotul acela
mâncat de carii
bătut de ploi,
era singurul tău prieten
din singurătate.
hainele ponosite
aveau iz de colb
şi cădeau roase
de câinii vecinilor
de peste drumuri.
îţi întindeai mâinile
după blidul cu mâncare
de parcă încercai, timid,
să alini suferinţa unui orfan
abia vorbeai
iar ochii-ţi erau obosiţi
de atâta rătăcire prin vieţi


Scrie un comentariu

Din categoria Sipetul din Calinesti

Mutatis mutandis

Mai cântă-mi odată durerea,
Mai cântă-mi odată de noi,
Vreau să îmi spui panta rei,
să nu fie Sisif între noi.

Nu vreau să mai rupem o filă,
Sau Cronos s-o fure din nou,
Să-mi plâng înc-odată visarea,
Să cred că există şi  noi

Scrie un comentariu

Din categoria Sipetul din Calinesti

Lumini şi umbre în amurg

O clipă am ridicat privirea… şi am avut curajul să privesc cerul în ochi. Lumina lui mi-a ars gândurile… apoi, m-am îndrăgostit de cer… şi când mi-am dat seama că, de fapt e prea departe, era prea târziu… iubeam. Am vrut să-mi smulg dragostea din inimă. O clipă n-am avut curaj. Apoi, am lăsat-o… a crescut ca o floare la umbra sufletului meu… acum, e prea târziu s-o rup… acum, face parte din mine, aparţin cerului. Când mi-am dat seama că nu mai sunt eu, sufletul meu a căzut în genunchi la picioarele cerului. Şi-am implorat. Nu ştiu ce… poate doar dreptul la libertate. Cerul m-a gonit, spunându-mi că doar moartea amurgului mă poate elibera de el… iar acesta nu va muri…
Muiat în blânda florilor sfială, Soarele s-a mai oprit o clipă, dar, sfârşită-i sărbătoarea zilei. Razele lui cad pieziş pe crestele munţilor, încununându-le cu schimbătoare slipiri de aur.
Amurgul începe a se ridica din adâncuri… mă va ajuta…pline de candoare, în liniştea lor castă, florile îşi dăruiesc văzduhului parfumul. Între piscurile înalte ale munţilor, ce se răsfăţau, încă, în pulberea de lumină roşiatică a celor din urma raze ale soarelui, văile tupilate întunecau priveliştea cu atâtea pete imense de lumină viorie. Din înălţimi, din adâncimi, din văzduhuri, din întunericul codrilor, din taina pădurilor, de pretutindeni, glasuri prelungi se ridicau treptat a linişte şi a odihnă… plângeam… şi, încet, încet, se stingeau toate şi toate adormeau pe rând… Fericirea-mi era captivă…
În amurg, pământul şi bolta se sărută, acoperind tainic umbre ce se-mbrăţişeaza. Aproape de cer, privighetoarea cântă-n vibrări duioase şi se-nalţă căutând lumină, viaţă… am încercat să o previn… cerul e rău, dar nu m-a ascultat… Tot mai roşii scad în zare văpăile luminoase, iar valul nopţii coboară tot mai negru peste văi. Un fluture, cu aripi de umbră şi mătase, stropit în doup locuri cu carmin, a furat din mănunchiul de culori al amurgului violetul, iar acum valsează rătăcit în armonia nuanţelor. În căderea lor, razele nepotolite sărută faţa clară a undelor, iar spuma albă, înfiorată, prelung şi pătimaş tresare. Un surâs melancolic se iveşte pe buzele amurgului… totuşi, e fericit… va muri pentru fericirea şi libertatea mea…
Departe, foarte departe, spre gura largă a văii, sclipea ceva în umbra amurgului, ca o stea căzută din ceruri pe pământ… era cea din urmă rază de lumină… cădea rătăcită şi pieziş în depărtările apusului. Când această stea se mistui şi se stinse în umbra pământului, o altă stea se aprinse în tăriile cele mai de sus ale cerului… era libertatea şi fericirea mea… eram liberă şi… oarecum fericită.
Bolnav, amurgul tremură, se stinge: cineva îi răpeşte împărăţia. În ochii lui purpurii, pâlpâie două lacrimi grele…
Eram liberă…

2 comentarii

Din categoria Proză

Povestea unui copil

A fost odată, demult, un copil ca toţi ceilalţi de vârsta lui… nu ştiu dacă acel copil mai era copil cu adevărat, dar ştiu că a încercat într-o seară să privească Luna cu ochii închişi şi nu a reuşit. A încercat şi a doua seară şi a treia, în zadar… nu putea privi Luna cu ochii închişi… Atunci a învăţat că numai cu ochii deschişi poţi vedea realitatea. Copilul era trist… Privea acum Luna cu ochii deschişi şi o vedea bine, dar nu-şi putea explica faptul că numai astfel o putea vedea. Ştia că Luna are tainele ei, pe care nu le va afla niciodată. Copilul era trist… aproape că murea de tristeţe… Luna strălucea nepăsătoare pe cer… şi copilul era trist, foarte trist…

Un comentariu

Din categoria Proză