Arhive pe etichete: TED

Ken Robinson: Şcolile distrug creativitatea

Am descoperit pe TED o multitudine de discursuri ce oferă teme de reflecţie, o varietate de oameni trecuţi prin viaţă care spun poveşti ce ar trebui luate în considerare. Astfel de discursuri despre educaţie, viaţă, gândire, emoţii sunt foarte rare în România, ba aş putea spune, practic inexistente. Nu ştiu câtă lume a dat peste TED, dar ce fac oamenii de acolo este minunat.

Vă propun astăzi să ne oprim atenţia asupra unui discurs despre educaţie şi creativitate.

Sir Ken Robinson ţine un discurs emoţionant, distractiv şi, în acelaşi timp, educativ, susţinând crearea unui sistem educaţional care alimentează (mai degrabă decât subminează) creativitatea.

Ken Robinson este un expert internaţional de renume în domeniul creativităţii şi a inovării în afaceri şi educaţie, abilităţile sale de consultanţă vizionară fiind luate în calcul de către guverne, corporaţii importante şi organizaţii culturale din întreaga lume.

Născut la 4 martie 1950, Sir Ken Robinson este autor, orator şi consultant internaţional privind educaţia în domeniul artelor la guvern, non-profit, educaţie, artă corporală. A fost directorul Proiectului Artele în Şcoli  (1985-1989), profesor de Arte de la Universitatea din Warwick (1989-2001) şi a fost înnobilat în 2003 pentru servicii de educaţie. Mai multe informaţii despre Sir Ken Robinson găsiţi aici.

În discursul din iunie 2006, din cadrul Ted, Ken Robinson contestă modalitatea în care sunt educaţi copiii în şcoli.

Traducerea discursului a fost realizată de către Mihai Olteanu.

„Bună dimineaţa. Cum sunteţi? A fost grozav, nu e aşa? Am fost impresionat de întregul eveniment. De fapt, plec. Au fost trei teme, nu e aşa, de-a lungul conferinţei, care sunt relevante pentru ceea ce vreau să discut. Una dintre ele este evidenţa extraordinară a creativităţii umane în toate prezentările la care am participat şi în toţi oamenii de aici. Doar varietatea şi extinderea evenimentului. A doua este că ne-a adus la un punct în care nu avem nicio idee ce se va întâmpla în viitor. Nicio idee cum se vor desfăşura lucrurile.

Sunt interesat de educaţie – de fapt, descopăr că toată lumea este interesată de educaţie. Voi nu? Aceasta mi se pare foarte interesant. Dacă eşti la o petrecere şi spui că lucrezi în educaţie – de fapt, nu mergi prea des la petreceri, sincer, dacă lucrezi în educaţie. Nu eşti invitat. Şi, curios, nu eşti niciodată reinvitat. Asta e ciudat pentru mine. Dar dacă eşti la o petrecere şi spui cuiva, ştiţi, vor spune, „Cu ce te ocupi?” şi spui că lucrezi în educaţie, poţi să vezi cum se albesc la faţă. Și zic, „Oh Doamne, de ce eu? Singura mea ieşire din întreaga săptămână”. Dar dacă îi întrebi despre educaţia lor, te pun la perete. Pentru că este unul din acele lucruri care îi defineşte pe oameni, am dreptate? Ca şi religia, banii şi alte lucruri. Am un mare interes pentru educaţie şi cred că toţi avem. Avem un imens interes investit în ea, parţial pentru că educaţia este cea care ar trebui să ne ducă spre acest viitor pe care nu-l putem înțelege. Dacă ne gândim, copiii care încep şcoala anul acesta se vor pensiona în 2065. Nimeni nu are nicio idee – în ciuda tuturor experienţelor care au fost etalate aici în ultimele 4 zile – cum va arăta lumea peste 5 ani. Şi totuşi, ar trebui să-i educăm pentru acest viitor. De aceea cred că imprevizibilul acestei situații este extraordinar.

Şi a treia parte este că am căzut cu toţii de acord asupra capacităţilor extraordinare de care copii dispun – capacităţile lor de inovare. Seara trecută Sirena a fost o minune, nu e aşa? Doar văzând ce poate să facă. Este excepţională, dar nu cred că este chiar așa de excepţională în întreaga lume a copilăriei. Ceea ce avem aici este o persoană de o dedicare extraordinară ce a găsit un talent. Iar afirmaţia mea este că toţi copiii au talente extraordinare. Şi le risipim, fără milă chiar. Vreau să vorbesc despre educaţie şi despre creativitate. Afirmaţia mea este că în zilele noastre creativitatea este la fel de importantă în educaţie precum știința de carte şi ar trebui să le acordăm aceeaşi importanţă. Mulţumesc. Asta a fost tot, de fapt. Mulţumesc mult. Aşadar, 15 minute rămase. Păi, m-am născut… – nu.

Am auzit o poveste deosebită recent – îmi place să o spun – despre o fetiţă la ora de desen. Avea 6 ani şi stătea în spate, desenând, iar profesoara a spus că această fetiţa aproape niciodată nu era atentă, dar la ora aceea era. Profesoara a fost fascinată şi a mers la ea: „Ce desenezi?” Iar fetiţa a spus, „Îl desenez pe Dumnezeu”. Profesoara sa pus „Dar nimeni nu ştie cum arată Dumnezeu”. „Vor şti într-un minut”.

Când băiatul meu avea 4 ani în Anglia – de fapt, avea 4 ani peste tot în lume, sincer. Dacă suntem stricţi, peste tot pe unde a fost, a avut 4 ani în acel an. A jucat în piesa „Naşterea Domnului”. Vă amintiţi povestea? A fost mare. A fost o poveste mare. Mel Gibson a realizat continuarea. Poate aţi văzut-o: „Naşterea II”. James a primit rolul lui Iosif, iar noi am fost entuziasmaţi de asta. Consideram acesta unul din rolurile principale. Era plin la noi de „agenţi” în tricouri inscripţionate cu „James Robinson ESTE Iosif!” Nu trebuia să vorbească, dar ştiţi partea în care intră cei trei regi. Ei vin cu daruri şi aduc aur, tămâie şi smirnă. Asta chiar s-a întâmplat. Stăteam acolo şi cred că nu au intrat în ordinea corectă, pentru că am vorbit cu micuțul băiat după şi i-am spus: „Eşti în regulă cu asta?” „Da, de ce, nu a fost bine?” Doar s-au inversat, asta a fost. Oricum, cei trei băieţi au intrat, copii de 4 ani cu prosoape pe cap şi au pus nişte cutii pe jos, iar primul copil a spus „Îţi aduc aur”. Al doilea: „Îţi aduc smirnă”. Iar al treilea băiat: „Frank a trimis asta”. (tămâie = frankincense în engleză)

Ceea ce au aceste lucruri în comun este: copiii vor încerca. Dacă nu ştiu, vor încerca oricum. Am dreptate? Nu le e teamă de greşeală. Acum, nu vreau să spun că a greşi este acelaşi lucru cu a fi creativ. Ceea ce ştim estă că, dacă nu eşti pregătit să greşeşti, nu vei veni niciodată cu ceva original. Dacă nu eşti pregătit să greşeşti. Şi pe când ajung adulţi, cei mai mulţi copii pierd acea capacitate. Le e frică de greşeală. Şi ne conducem companiile în felul acesta. Stigmatizăm greşelile. Şi acum derulăm sisteme naţionale de educaţie unde greşelile sunt cel mai prost lucru pe care îl poţi face. Iar rezultatul este că educăm oamenii să-şi piardă capacităţile creative. Picasso a spus odată asta: toţi copiii se nasc artişti. Problema este a rămâne artişti pe măsură ce creştem. Cred asta cu pasiune: creativitatea nu este dobândită pe măsură ce creștem, ci pierdută. Sau mai degrabă, suntem educaţi să o pierdem. De ce se întâmplă aşa?

Am locuit în Stratford-pe-Avon până acum aproximativ 5 ani. De fapt, ne-am mutat din Stratford în Los Angeles. Aşa că vă puteţi imagina ce tranziţie uşoară a fost. De fapt, am locuit într-o zonă numită Snitterfield, chiar lângă Stratford, care este locul de naştere al tatălui lui Shakespeare. Sunteţi loviţi de un nou gând? Eu am fost. Nu vă gândiţi că Shakespeare avea un tată, nu? Pentru că nu vi-l imaginaţi pe Shakespeare copil, nu? Shakespeare având 7 ani? Eu nu m-am gândit niciodată la asta. Adică, a avut şapte la un anumit moment. A avut pe cineva ca profesor de engleză, nu? Cât de enervant ar fi fost acest lucru?  „Trebuie să te străduieşti mai mult”. Fiind trimis la culcare de tatăl său, adică, „Shakespeare, treci la culcare, acum!” „şi pune jos stiloul” „Şi nu mai vorbi aşa. Induce pe toată lumea în eroare”.

Oricum, ne-am mutat din Stratford în Los Angeles şi vreau să spun doar câteva cuvinte despre mutare. Băiatul meu nu vroia să vină. Am doi copii. El are 21 acum, fiica mea 16. Nu vroia să vină în Los Angeles. Îi plăcea ideea, dar avea o prietenă în Anglia. Era dragostea vieţii lui, Sarah. O ştia de o lună de zile. Au avut a patra lor aniversare, pentru că este o perioadă lungă când ai 16 ani. Era foarte supărat pe avion şi a spus „Nu voi mai găsi niciodată o altă fată precum Sarah”. Eram chiar mulţumiţi de asta, sincer, pentru că ea a fost principalul motiv pentru care am plecat din ţară.

Dar ceva te impresionează când te muţi în America şi când călătoreşti în jurul lumii: fiecare sistem educaţional de pe Pământ are aceeaşi ierarhie a disciplinelor. Fiecare. Nu contează unde mergi. Ai crede că e altfel, dar nu e. Primele sunt matematica şi limbile, apoi ştiinţele umaniste, iar ultimele sunt artele. Peste tot pe Pământ. Şi în aproape fiecare sistem, de asemenea, există o ierharhie în cadrul artelor. Arta şi muzica au de obicei un statut mai ridicat în şcoli decât drama şi dansul. Nu există un sistem educaţional pe Planetă care îi învaţă dansul în fiecare zi pe copii în acelaşi mod în care îi învaţă matematica. De ce? De ce nu? Cred că asta este chiar important. Cred că matematica este foarte importantă, dar şi dansul este. Copiii dansează tot timpul dacă le este permis, cu toţii o facem. Cu toţii avem un corp, nu? Am ratat ceva? Sincer, ceea ce se întamplă este, că pe măsură ce copiii cresc, începem să-i educăm progresiv de la şold în sus. Şi apoi ne concentrăm asupra capului. Şi uşor într-o parte.

Dacă ar fi să vizitezi sistemul de învăţământ în calitate de extraterestru şi ai spune „La ce foloseşte sistemul public de educaţie?”, cred că ar trebui să concluzionezi – dacă te uiţi la rezultate, la cine reuşeşte în acest sistem, cine face totul aşa cum ar trebui, cine primeşte toate laudele, cine sunt câştigătorii – cred că ar trebui să concluzionezi că întregul scop al educaţiei publice în întreaga lume este de a produce profesori universitari. Nu e aşa? Ei sunt oamenii ce se situează acolo sus. Şi eu am fost unul, aşa că uite. Îmi plac profesorii universitari, dar nu ar trebui să-i considerăm realizarea supremă a umanităţii. Sunt doar o formă de viaţă, o altă formă de viaţă. Dar sunt cumva ciudaţi şi spun asta cu afecţiune pentru ei. E ceva ciudat cu profesorii, din experienţa mea – nu toţi, dar de obicei – trăiesc în capul lor. Trăiesc acolo sus şi puţin într-o parte. Sunt separaţi de trup, literal vorbind. Îşi privesc corpul ca o formă de transport pentru capul lor, nu? Este un mod de a-şi duce capul la întâlniri. Dacă vreţi dovada reală a experienţelor autoscopice, mergeţi la o conferinţă rezidenţială a academicienilor seniori, şi asistaţi la discoteca din ultima seară. Şi acolo veţi vedea, bărbaţi şi femei adulte zvârcolindu-se fără control, fără ritm, aşteptând sfârşitul pentru a putea merge acasă să scrie o lucrare despre ea.

Sistemul nostru de învăţământ este construit pe ideea de abilitate academică. Şi există un motiv. Întregul sistem a fost inventat – în jurul lumii, nu au existat sisteme publice de educaţie înainte de secolul 19. Toate au fost implementate pentru realizarea nevoilor industrialismului. Asftel că ierharhia se bazează pe două idei. Prima: cele mai folositoare materii pentru muncă sunt cele mai importante. Probabil că aţi fost îndepărtaţi de lucruri ce vă plăceau în şcoală pe când eraţi copii, pe motiv că nu veţi obţine o slujbă făcând acel lucru. Corect? Nu cânta, nu vei fi un muzician; nu urma artele, nu vei fi un artist. Sfat bun – acum, total greşit. Întreaga lume este cuprinsă într-o revoluţie. Iar a doua este abilitatea academică ce a ajuns să domine viziunea noastră asupra inteligenţei, pentru că universităţile au creat sistemul după propria lor imagine. Dacă ne gândim la asta, întreg sistemul public de educaţie din jurul lumii este un proces prelungit de intrare la universitate. Iar consecinţa este că mulţi oameni talentaţi, deştepţi şi creativi cred că nu sunt, pentru că lucrul la care erau buni în şcoală nu era apreciat sau era chiar stigmatizat. Nu cred că ne permitem să continuăm pe acest drum.

În următorii 30 de ani, din punctul de vedere al UNESCO, mai mulţi oameni vor absolvi o formă de învăţământ în întreaga lume, decât toți cei de la începutul istoriei. Mai mulţi oameni şi este combinaţia tuturor lucrurilor despre care am vorbit – tehnologia şi efectele de transformare asupra muncii, demografia şi creşterea explozivă a populaţiei. Brusc, diplomele nu mai valorează nimic. Nu este adevărat? Când eram student, dacă aveai o diplomă, aveai un loc de muncă. Dacă nu aveai un loc de muncă, era pentru că nu vroiai unul. Şi sincer, eu nu vroiam unul. Dar acum copiii cu diplome de cele mai multe ori se întorc acasă şi continuă cu jocurile video, pentru că ai nevoie de un master unde înainte era suficient o licenţă şi acum ai nevoie de un doctorat pentru cealaltă. Este un proces de inflaţie academică. Şi indică faptul că întreaga structură a educaţiei fuge de sub picioarele noastre. Trebui să regândim radical viziunea asupra inteligenţei.

Ştim trei lucruri despre inteligenţă. Unu: este diversificată. Privim lumea sub toate modurile în care o experimentăm. Vizual, prin sunete, chinestezic, în termeni abstracţi, în mişcare. Doi: inteligenţa este dinamică. Dacă privim interacţiunile unui creier uman, aşa cum am auzit ieri în câteva prezentări, inteligenţa este admirabil de interactivă. Creierul nu este împărţit în compartimente. De fapt, creativitatea – ce o defineşte ca procesul de creare a ideilor originale ce au valoare – cel mai adesea provine din interacţiunea modurilor disciplinare diferite de a vedea lucrurile.

Apropo, există un trunchi de nervi ce conectează cele două jumătăţi ale creierului numit corpus callosum. Este mai gros la femei. Plecând de la ce a spus Helen ieri, cred că probabil de aceea femeile sunt mai bune la activităţi multiple. Pentru că sunteţi, nu e aşa? Există multe cercetări, dar o ştiu din viaţa personală. Dacă soţia mea găteşte acasă – ceea ce nu se întamplă des, din fericire. Dar dacă – nu, e bună la unele lucruri – dar dacă găteşte, vorbeşte şi la telefon, vorbeşte cu copiii, zugrăveşte tavanul, face operaţii pe cord aici. Dacă eu gătesc, uşa este închisă, copiii sunt ieşiţi, telefonul este în furcă, dacă intră în bucătărie mă supăr. Îi spun, „Terry, te rog, încerc să prăjesc un ou aici. Mai lasă-mă-n pace.” De fapt, ştiţi acea dilemă filozofică, dacă un copac cade în pădure şi nimeni nu-l aude, a făcut zgomot? Ţine-ţi minte această veche dilemă? Am văzut un tricou recent pe care scria, „Dacă un bărbat vorbeşte într-o pădure, şi nicio femeie nu-l aude, tot înseamnă că nu are dreptate?”

Şi al treilea lucru despre inteligenţă: e distinctă. Scriu o nouă carte momentan numită „Epifanie”, bazată pe o serie de interviuri cu oameni, despre cum şi-au descoperit talentul. Sunt fascinat despre modul în care oamenii au ajuns acolo. A pornit de la o discuţie pe care am avut-o cu o femeie extraordinară despre care probabil majoritatea oamenilor nu au auzit niciodată, se numeşte Gillian Lynne, aţi auzit de ea? Unii au auzit. E coregrafă şi toţi ştiu munca ei. A făcut coregrafiile pentru „Pisicile” şi „Fantoma de la Operă”. E extraordinară. Făceam parte din comisia „Royal Ballet”, în Anglia, după cum vedeţi. Oricum, am luat masa împreuna cu Gillian într-o zi, şi am spus: „Gillian, cum ai devenit dansatoare?” Iar ea a spus că a fost interesant, când era în şcoală, nu avea nicio speranţă. Iar şcoala, în anii ’30, i-a scris părinţilor ei şi au spus, „Credem că Gillian are o problemă de învăţare”. Nu se putea concentra, era agitată. Cred că acum am spune că avea ADHD. Voi nu? Dar asta era în anii 1930, iar ADHD-ul nu se inventase încă. Nu era o boală disponibilă.  Oamenii nu ştiau că o pot avea.

Oricum, s-a dus să vadă un specialist. A intrat în această încăpere cu lemn de stejar cu mama ei şi a fost pusă să stea pe un scaun într-un capăt şi a stat pe mâini 20 de minute în timp ce acest om a vorbit cu mama ei despre toate problemele pe care Gillian le avea la şcoală. Şi, la sfârşit – pentru că deranja oamenii, întârzia tot timpul cu temele şi aşa mai departe, un copil de 8 ani –  doctorul a mers lângă Gillian şi a spus: „Gillian, am ascultat toate aceste lucruri pe care mama ta mi le-a spus şi trebuie să vorbesc cu ea între patru ochi. Aşteaptă aici, ne vom întoarce, nu ne va lua foarte mult”. Au ieşit şi au lăsat-o. Dar pe când ieşeau din cameră, el a pornit radioul de pe birou. Şi când au ieşit din cameră, el a spus către mama ei: „Doar staţi şi priviţi-o”. Şi în momentul în care au părăsit încăperea, era în picioare, mişcându-se pe ritmul muzicii. Au urmărit-o câteva minute şi s-a întors către mama ei: „Doamna Lynne, Gillian nu este bolnavă, este dansatoare. Duceţi-o la o şcoală de dans.”

Am spus: „Ce s-a întâmplat?” Ea: „M-a dus. Nu pot să-ţi spun cât de frumos a fost. Am intrat în această încăpere şi era plină de oameni ca şi mine. Oameni ce nu puteau sta liniştiţi. Oameni ce trebuia să se mişte pentru a gândi”. Făceau balet, tap, jazz, dans modern, dans contemporan. A obţinut o audiţie la „Şcoala Regală de Balet”, a devenit dansatoare solo și a avut o carieră strălucitoare la „Royal Ballet”. A absolvit „Şcoala Regală de Balet” şi a înfiinţat propria societate, „Societatea de dans Gillian Lynne”, l-a întâlnit pe Andrew Lloyd Webber. E responsabilă pentru unele dintre cele mai de succes producţii muzicale de teatru din istorie, milioane de oameni au fost incântaţi şi este o multimilionară. Altcineva probabil i-ar fi dat medicamente şi i-ar fi spus să se calmeze.

Cred că se rezumă la asta: Al Gore a vorbit seara trecută despre ecologie şi despre revoluţia începută de Rachel Carson. Cred că singura noastră speranţă pentru viitor este să adoptăm o nouă concepţie legată de ecologia umană, una în care începem să reconstituim concepţia noastră despre bogăţia capacităţii umane. Sistemul nostru educaţional ne-a îmbolnăvit mintea cu privire la modul în care consumăm planeta: pentru un anumit produs. Pentru viitor, nu ne va deservi. Trebuie să regândim principiile fundamentale pe care ne educăm copiii. Am găsit un citat frumos din Jonas Salk: „Dacă toate insectele ar dispărea de pe Pământâ în 50 de ani, întreaga viaţă de pe Pământ ar înceta. Dacă toate fiinţele umane ar dispărea de pe Pământ în 50 de ani, toate formele de viaţă ar prospera”. Şi are dreptate.

Ceea ce TED celebrează este darul imaginaţiei umane. Trebuie să fim atenţi acum în a folosi acest dar inteligent şi să ne abatem unele dintre scenariile despre care am vorbit. Singurul mod în care o vom face este să apreciem capacităţile noastre creative pentru bogăţia de care dau dovadă şi copiii noştrii pentru speranţa pe care o reprezintă. Iar sarcina noastră este să educăm întreaga lor fiinţa, pentru a face faţa acestui viitor. Apropo – e posibil ca noi să nu vedem acest viitor, dar ei îl vor vedea. Iar sarcina noastră este să-i ajutăm să facă ceva din el. Mulţumesc foarte mult.

Puteţi viziona discursul susţinut de Sir Ken Robinson aici.

Scrie un comentariu

Din categoria Blog

Temple Grandin: Lumea are nevoie de toate tipurile de gândire

Prin studii şi cercetări revoluţionare şi analizând lucrurile prin prisma propriului ei autism, Temple Grandin aduce o perspectivă uluitoare între  două lumi.Biografia sa remarcabilă a dat naştere, în februarie 2011, filmului Temple Grandin, ce poate fi vizionat aici. Scriitoarea Temple Grandin, diagnosticată cu autism din copilărie, a devenit unul dintre oamenii de ştiinţă de top, fiind doctor în Ştiinţa Animalelor şi profesor la o universitate din Colorado. Autismul nu a împiedicat-o să dea un sens vieţii ei, mai mult, a ajutat-o.

În urma filmului, Temple Grandin a susţinut o prelegere în cadrul TED, pe care o redau în cele ce urmează:

„Cred că voi începe prin a vorbi un pic despre ce înseamnă autismul mai exact. Autismul este un continuum foarte mare care merge de la o extremă foarte severă, în care copilul rămâne non-verbal şi până la cealaltă extremă, unde întâlnim oameni de ştiinţă şi ingineri strălucitori. De fapt, mă simt foarte confortabil aici. Pentru că există foarte mult material genetic autistic aici. N-aţi avea nici cea mai mică idee.

Este un spectru continuu de trăsături. Când se transformă un ciudat într-o persoană cu Asperger, care este o formă uşoară de autism? Vreau să spun că Einstein şi Mozart şi Tesla, toţi ar fi fost probabil diagnosticaţi în ziua de azi ca fiind autişti. Iar unul din lucrurile care ma preocupă cu adevărat este cum să îi facem pe aceşti copii să fie cei care vor inventa lucrurile legate de energia viitorului, despre care Bill Gates a vorbit azi dimineaţă.

Bun. Acum, dacă vreţi să înţelegeti autismul, animalele. Şi vreau să vă vorbesc despre diverse moduri de gândire. Trebuie să vă îndepărtaţi de limbajul verbal. Eu gândesc în imagini. Eu nu gândesc în cuvinte. Acum, ideea cu mintea autistică este că se concentrează pe detalii. Bun, acesta este un test unde trebuie fie să alegi literele mari, fie să alegi literele mai mici. Iar mintea autistică alege literele mai mici mult mai repede.

Ideea este că un creier normal ignoră detaliile. Acum, dacă vrei să construieşti un pod, detaliile sunt importante pentru că podul se va dărâma dacp ignori detaliile. Una din marile mele frământări legate de politicile din ziua astăzi este că lucrurile tind să devină prea abstracte. Oamenii se îndepărtează de lucrul manual. Sunt îngrijorată că o mulţime de şcoli au eliminat orele de lucru manual, fiindcă orele de artă şi altele similare au fost orele la care am fost foarte bună.

OK, în munca mea cu vitele, am observat că o mulţime de lucruri mărunte pe care majoritatea oamenilor nu le sesizează, le fac pe vite să se oprească. Cum ar fi, de exemplu, aces steag care flutură chiar în faţa clinicii veterinare. Ei se gândeau să demoleze întreaga clădire veterinară, când tot ce a fost nevoie să se facă a fost să se mute steagul. Mişcare rapidă, contrast. La începutul anilor ’70, când am început, intram direct în canalele acestea ca să văd ce vedeau vitele. Oamenii credeau că sunt nebună. O simplă haină pe un gard le făcea pe vite să se opreasca şi să nu mai înainteze. Umbrele le făceau să se oprească, un furtun pe podea. Oamenii nu observau aceste lucruri, un lanţ atârnând şi totul este prezentat foarte frumos în film.

Chiar mi-a plăcut că în film au replicat toate proiectele mele.  Schiţele mele au apărut şi ele în film. Iar filmul se cheamă de fapt „Temple Grandin” şi nu „Gândind în imagini„.

Deci, ce înseamnă să gândeşti în imagini? Pur şi simplu înseamnă să ai filme în capul tau. Mintea mea funcţionează ca un Google pentru imagini. Când eram copil, nu ştiam că modul meu de gândire este diferit – credeam că toată lumea gândeşte în imagini. Iar apoi când am scris cartea, „Gândind în imagini„, am început să iau interviuri oamenilor în legătură cu modul în care ei gândesc. Şi am fost şocată să aflu că modul meu de gândire era destul de diferit. De exemplu, daca aş spune, „Gândiţi-vă la turnul unei biserici”, cei mai mulţi oameni se gândesc la unul foarte generic. Acum, poate nu e adevărat pentru sala aceasta, dar e adevărat pentru o grămadă de alte locuri. Eu văd doar imagini specifice. Îmi apar din memorie, exact ca în Google pentru imagini. Iar în film, exista o secvenţă nemaipomenită, unde cuvântul „pantof” este spus, iar eu îmi imaginez o grămadă de pantofi din anii ’50 şi ’60.

OK, există biserica mea din copilărie. Asta e ceva specific. Încă una, Fort Collins. OK, ce spuneţi de cele faimoase? Şi, pur şi simplu, îmi apar în minte, în genul acesta. Foarte repede, ca Google pentru imagini. Şi îmi apar una câte una. Iar apoi mă gândesc, bine, poate am putea avea nişte zăpadă sau o furtună cu fulgere şi tunete şi le pot menţine acolo şi transforma în filme.

Acum, gândirea vizuală a fost un lucru nemaipomenit de care am beneficiat în munca mea de proiectare a clădirilor pentru procesarea vitelor. Şi am lucrat din greu pentru a îmbunătăţi modul în care vitele sunt tratate în abator. Nu vă voi prezenta nicio imagine greţoasă de la abator. Puteti găsi pe Youtube tot ce am pus acolo dacă sunteţi interesaţi. Dar, unul din lucrurile de care eram capabilă în munca mea de proiectare era să efectuez efectiv un test mental al unei piese de echipament, aşa cum ar face-o un sistem computerizat de realitate virtuală. Iar aceasta este o vedere aeriană a unei reproduceri după unul dintre proiectele mele care a fost folosit în film. A fost pur ăi simplu „super cool”.  Şi erau o grămadă de persoane cu Asperger şi cu autism, care lucrau şi ei acolo pe platoul de filmare. Dar unul dintre lucrurile care mă îngrijorează este direcţia în care se vor duce tinerii cu astfel de afecţiuni în ziua de azi. Nu vor ajunge în Silicon Valley, acolo unde le este locul.

Acum, unul dintre lucrurile pe care le-am învăţat foarte devreme pentru că nu eram prea socială a fost că a trebuit să îmi promovez munca şi nu persoana. Iar modul în care mi-am vândut proiectele pentru vite a fost că mi-am arătat desenele, am arătat imagini cu aceste lucruri. Un alt lucru ce m-a ajutat ca mic copil a fost ca în anii ’50 erai învăţată bunele maniere. Erai învăţată că nu puteai să iei marfa de pe rafturile din magazin şi să o arunci în jur.

Acum, când copilul ajung în clasa a 3-a sau a 4-a, probabil vei observa că acel copil va deveni un gânditor vizual, desenând în perspectivă. Acum, doresc să subliniez că nu orice copil autistic va deveni un gânditor vizual. Acum, am avut această tomografie a creierului în urma cu câţiva ani şi obişnuiam să glumesc că aveam o linie gigantică de internet conectată adânc în cortexul meu vizual. Aceasta este imagine vectoriala. Iar linia mea mareaţă de internet este de două ori mai mare decât cea a persoanei de referinţă. Liniile roşii sunt ale mele, iar cele albastre sunt pentru comparaţii cu subiecţi de aceeaşi vârsta şi sex. Iar aici am avut una gigantică, iar persoana de referinţă, cea albastră, are una foarte mică.

Există studii care arată că persoanele din spectul autismului gândesc, de fapt, cu cortexul vizual primar. Acum însă, gânditorul vizual reprezintă doar unul din tipurile mentale. Vedeţi dumneavoastră, mintea autistică tinde să fie o minte specializată. Bună la ceva, rea la altceva. Iar eu am stat foarte prost la algebră şi nu am fost niciodată lasată să învăţ geometrie sau trigonometrie. Greşală gigantică. Descopăr o grămadă de copii care au nevoie să sară peste algebră şi să treacă direct la geometrie şi trigonometrie.

Acum, un alt tip mental este gânditorul în tipare. Mult mai abstract. Aceştia sunt inginerii dumneavoastră, programatorii dumneavoastră pe calculator. Acum, aceasta este gândirea în tipare. Acea călugariţă este creată dintr-o singură foaie de hârtie, fara bandă adezivă, fără taieturi. Iar în fundal se află tiparul pentru obţinerea ei. Iată tipurile de gândire, gânditori vizuali, ca şi mine. Gânditori în tipare, minţi de muzicieni şi matematicieni. Unii dintre aceştia au probleme cu cititul. Puteţi găsi astfel de probleme şi la copii care sunt dislexici. Puteţi găsi toate aceste tipuri diferite de gândire. Iar apoi există şi gândirea verbală. Aceştia ştiu orice detaliu despre tot.

Acum, un alt lucru sunt aspectele senzoriale. Am fost foarte îngrijorată când a trebuit să port microfonul acesta pe faţă. Şi am sosit cu jumătate de oră înainte ca să îl port şi să mă obişnuiesc cu el. Şi l-au îndoit ca să nu mă lovească în bărbie. Dar senzorii sunt o problemă. Unii copii sunt deranjaţi de lămpi fluorescente; alţii au probleme cu senzitivitatea la sunete. Ştiţi, variază de la caz la caz.

Acum, gândirea vizuală mi-a oferit destulă perspectivă în modul de gândire al animalelor. Un animal gândeşte pe baza senzaţiilor, nu este verbal. Gândeşte în imagini. Gândeşte în sunete. Gândeşte în mirosuri. Imaginaţi-vă câtă informaţie se află pe hidrantul de pe stradă. Ştie cine a fost acolo, când a fost acolo, dacă este prieten sau duşman, dacă este cineva cu care se va împerechea. Există o tonă de informaţii pe acel hidrant. Iar, uitându-mă la toate aceste feluri de detalii am obţinut foarte multă înţelegere în lumea animalelor.

Acum, mintea unui animal, ca şi mintea mea aşază informaţia senzorială în categorii. Om călare pe un cal şi om la pământ, aceste situaţii sunt plasate în categorii diferite. Ai putea avea un cal care a fost abuzat de un călăreţ. Astfel de cai nu ar avea absolut nimic cu un doctor veterinar sau cu un potcovar, însă nimeni nu l-ar putea călări. Ai putea avea un cal pe care probabil potcovarul l-a bătut şi ar avea mari probleme cu oricine aflat pe pământ, cu un veterinar de exemplu, dar o persoană l-ar putea călări. Vitele sunt la fel. Om călăre pe un cal, un om mergând pe jos, două lucruri diferite. Înţelegeţi, este o imagine diferită. Inţelegeţi, vreau să vă gândiţi cât de specifice sunt aceste detalii.

Acum, această abilitate de a pune informaţia în categorii, aflu că o grămadă de oameni nu sunt prea buni la aşa ceva. Când merg pe teren să diagnostichez utilaje sau probleme cu ceva în vreo fabrică, oamenii se pare că nu îşi dau seama: „Avem probleme cu personalul, cu oamenii? Sau avem probleme cu utilajul?” Cu alte cuvinte, trebuie distins între probleme de utilaj şi probleme cu oamenii care îl folosesc. Şi aflu că mulţi oameni au mari greutăţi să facă aşa ceva. Acum, să presupunem că aflu că este o problema cu utilajul. Este o problemă minoră,  ceva simplu pe care îl pot repara? Sau este o problemă cu întregul proiect al sistemului? Oamenii au mari probleme să înţeleagă aşa ceva.

Haideţi să ne uităm la ceva gen, ştiţi cum să facem liniile aeriene mai sigure. Da, am zburat mai mult de 1 milion de mile. Zbor foarte mult şi daca aş fi fost în FAA, pe ce mi-aş concentra majoritatea observaţiilor? Pe cozile avioanelor. Ştiţi, 5 accidente fatale în ultimii 20 de ani, fie coada s-a rupt sau mecanismul de control din interior s-a rupt în vreun fel. Pur ăi simplu, sunt cozile de vină. Iar când piloţii inspectează avionul, ghiciţi ce? Ei nu pot să vadă ce este în interiorul cozii. Ştiti, cum stau acum şi mă gândesc, extrag toată acea informaţie specifică din memorie. Este specifică. Aşa că înţelegeţi, gândirea mea este de jos în sus. Iau toate aceste piese mici şi le pun împreună ca într-un puzzle.

Acum, iată un cal căruia îi era frică de moarte de pălării negre de cowbow. Fusese maltratat de cineva cu o pălărie neagră de cowbow. Pălării albe de cowboy, cu ele nu avea nimic. Acum, chestia este, lumea va avea nevoie ca toate tipurile de gândire să lucreze împreună. Va trebui să lucrăm să dezvoltăm toate aceste tipuri de gândire. Iar unul dintre lucrurile ce pur şi simplu mă scoate din sărite, în timp ce călătoresc şi merg la prezentări de autism, este că văd o grămadă de copii deştepţi şi ciudaţi. Iar singura lor problemă este că nu sunt prea sociali şi nimeni nu lucrează să le dezvolte interesul în ceva cum ar fi ştiinţă.

Iar asta îmi aminteşte toată povestea cu profesorul meu de ştiinţe naturale. Profesorul meu de ştiinte naturale este prezentat nemaipomenit de frumos în film. Eram o elevă aiurită. Când eram în liceu nu îmi păsa deloc să învăţ, până când am avut ore de ştiinţe naturale cu domnul Carlock. El a fost cel care m-a provocat să înţeleg o cameră de iluzii optice. Asta aduce în prim plan faptul că trebuie să le arăţi copiilor lucruri interesante. Unul din lucrurile pe care TED ar trebui să le facă este să spună tuturor şcolilor despre prezentările nemaipomenite care sunt la TED şi există o mulţime de lucruri nemaipomenite pe internet care să le trezească interesul acestor copii. Pentru că văd o mulţime de astfel de copii inteligenţi, iar profesorii în alte părţi ale ţării departe de aceste zone tehnologice nu ştiu ce să facă cu aceşti copii. Şi nu merg pe calea care trebuie.

Ideea este, poţi face o minte să fie mai gânditoare sau mai cognitivă. Sau mintea ta poate fi făcută să fie mai socială. Iar ceea ce ne arată acum nişte studii despre autism este că avem o grămadă de circuite extra aici, în mintea super strălucitoare şi că avem mai puţine circuite sociale aici. Este un fel de compromis între gândire şi partea socială. Şi poţi ajunge la punctul în care totul este atât de sever încât vei avea parte de o persoană care va fi non-verbală. În mintea umană normală limbajul acoperă gândirea vizuală pe care o avem în comun cu animalele.

Aceasta este munca doctorului Bruce Miller. El a studiat pacienţi cu Alzheimer care au suferit de demenţa lobului frontal temporal. Iar demenţa le-a mancat din părţile de limbaj ale creierului, iar această operă de artă a fost produsă de cineva care obişnuia să instaleze sisteme stereo în autoturisme. Acum, Van Gogh nu ştia nimic despre fizică. Dar este foarte interesant că exista nişte studii ce arată că acest vârtej în pictura sa respectă un model statistic de turbulenţă. Ceea ce ne duce la toată această idee interesantă că poate o parte din aceste tipare matematice există în propriul tău cap.

Şi lucrurile despre Wolfram pentru care luam notiţe şi scriam toate cuvintele cheie de căutare pe care le-aş putea folosi deoarece cred că vor fi puse în prezentările mele despre autism. Trebuie să le arătăm acestor copii lucruri interesante. Iar ei au eliminat orele de mecanică auto şi de lucru manual şi de arte. Vreau să spun că artele erau subiectul meu preferat la şcoală.

Trebuie să ne gândim la toate aceste feluri diferite de gândire. Şi trebuie să lucrăm neapărat cu aceste feluri de gândire, pentru că inevitabil vom avea nevoie de astfel de oameni în viitor. Haideţi să vorbim despre slujbe. OK, profesorul meu de ştiinţe naturale m-a făcut să învăţ pentru că eram aiurită şi nu voiam să învăţ. Dar ştiţi ce? Am obţinut experienţă de muncă. Văd mult prea mulţi dintre aceşti copii deştepţi care nu au învăţat lucruri elementare, gen cum să fii punctual. Eu am fost învăţată aşa ceva când aveam opt ani. Sau cum să ai bune maniere la masă la petrecerea de duminică a bunicii. Am fost învăţată aşa ceva când eram foarte foarte tânără. Iar când aveam 13 ani, am avut o slujbă la un croitor de rochii unde vindeam haine. Am lucrat în practică în timpul facultăţii. Construiam lucruri. Am fost nevoită să învăţ cum să îmi fac temele.

Când eram mică, tot ce îmi doream era să desenez cai. Iar mama îmi spunea: „Hai să desenăm şi altceva”. Ei trebuie să înveţe cum să facă şi altceva. Să presupunem că un copil este fixat pe jocul de Lego. Haideţi să îl facem interesat să lucreze la construcţia unor diverse lucruri. Unul din aspectele minţii autiste este că tinde să se fixeze pe anumite lucruri. Aşa că dacă un copil iubeşte maşinile de curse, haideţi să folosim maşini de curse ca să îl învăţăm matematica. Să calculăm cât îi ia unei maşini de curse pentru a străbate o anumita distanţă. Cu alte cuvinte, folosiţi acea fixaţie ca să vă motivaţi copilul, asta este unul din lucrurile pe care trebuie să le facem. Sunt pur şi simplu exasperată când profesorii, în special cand te duci departe de partea asta a ţării,  nu ştiu ce sa facă în legătură cu aceşti copii inteligenţi. Pur şi simplu mă înnebuneşte.

Ce pot face gânditorii vizuali când vor creşte? Pot face design grafic, tot felul de lucruri pe calculator, fotografie, design industrial. Gânditorii în tipare, ei sunt cei ce vor deveni pentru dumneavoastră matematicieni, ingineri software, programatori pe calculator, tot felul de astfel de profesii. Iar apoi avem minţile verbale. Ei vor deveni foarte buni jurnalişti. Şi tot ei pot deveni actori de scenă extrem de buni. Pentru că unul din aspectele legate de autism este că a trebuit să învăţ deprinderi sociale ca şi cum aş fi într-o piesă de teatru. Pur şi simplu, a trebuit să le învăţ.

Şi va trebui să lucrăm cu aceşti studenţi. Iar asta ne duce să discutăm despre mentori. Ştiţi, profesorul meu de ştiinţe naturale nu era un profesor acreditat. Era un cercetător de la NASA. Acum, unele state au ajuns la punctul în care dacă ai o diplomă în biologie sau o diplomă în chimie poţi veni la şcoală să predai biologie sau chimie. Trebuie să facem aşa ceva. Pentru că ce observ eu este că profesorii buni, pentru mulţi din aceşti copii, sunt cei care ies de pe băncile universităţilor de stat. Trebuie să aducem în licee pe unii dintre aceşti buni profesori.

Un alt lucru, ce poate fi de foarte-foarte mare succes este că mulţi oameni s-au pensionat, nu mai lucrează în industria software, iar ei îţi pot învăţa copilul. Şi nu contează că ceea ce îi învaţă este învechit, pentru că ce faceţi este să aprindeţi o scânteie. Aduceţi copilul să fie interesat. Iar când îl faceţi interesat, va învăţa toate lucrurile noi. Mentorii sunt pur şi simplu esenţiali. Nu pot sublinia îndeajuns ce a făcut profesorul meu de ştiinţe naturale pentru mine. Şi trebuie să le oferim mentori, să îi angajăm.

Iar dacă îi aduceţi pentru practică în companiile dumneavoastră, ideea despre autism, tipul mental gen Asperger, trebuie să le daţi sarcini specifice. Nu le spuneţi doar „Proiectează software nou”. Trebuie să fiţi mult mai specifici. „Ei bine, noi creăm software pentru un telefon şi trebuie să facă un lucru anume şi poate folosi doar atâta memorie”. Ăsta este nivelul de detaliu de care au ei nevoie.

Ei bine, acesta este sfârşitul prezentării mele. Doresc să mulţumesc tuturor celor prezenţi. A fost minunat să mă aflu aici.”

Puteţi urmări prezentarea susţinută de Temple Grandin aici.

Sursa

3 comentarii

Din categoria Blog