Stai cu mine, mamă

Nu-mi mai vorbi, mamă, despre moarte,
deşi o scriu, rostită de tine îmi sună a iad.
nu vreau să ştiu unde ţii prosoapele
şi nici nu vreau să aleg vreo poză cu tine.
mamă, mai ai multe de modelat la mine,
cum să mă port, cum să zâmbesc ca tine,
nu-mi spune să-ţi plantez nu-mă-uita,
mai bine ceartă-mă, sigur ţi-am greşit cândva.
mai avem timp, mamă, tot timpul din lume,
în care să-mi ţin capu-n poala ta ca pe vremuri,
în Călineşti, acolo-i singura noastră casă,
nu garsoniera de care-mi vorbeşti tot mai des.
mamă, îţi promit că nu mai scriu despre moarte,
doar stai cu mine până la finele timpului

Desen realizat de Rodica Ilie, bunica mea

Până la finele timpului, eu…

Braţele mele s-au ticluit
de la naştere
după forma corpului tău,
zâmbetul mi s-a întipărit pe suflet,
să fie mănuşa ce te poartă
peste pământ, prin cer şi pe ape.

Ochii mei au răscolit curcubeul
în odiseea lor, au înşelat natură şi fluturi
de teamă să nu-i găseşti doar noaptea
pe cer şi să-i confunzi.
le-am dat verdele mării
să-ţi fie drag să te scalzi în ei
am aruncat un punct de moarte
din viaţa trecută în ei, ca un vârf de ac
să nu ai îndoieli, de-atunci
dormi pe gândul meu.

Ochii mei răstoarnă lumea
să-ţi vadă făptura.
m-am născut din nou
să-ţi retrăieşti povestea
în iris verde