La mulți ani, TATA!

La mulți ani, TATA! Ai adunat 84 de primăveri! Copilăria și adolescența mi-au fost mai frumoase pentru că TU ai fost acolo, maturitatea îmi este deosebită pentru că ești AICI, cu toate sfaturile și lecțille de viață pe care mi le dai! Te iubesc, TATA, pentru omul blând și bun care ești, pentru că ești EROUL MEU! Să ne trăiești sănătos și fericit, TATA!

Leagănul din cornul lunii – poem din Sipetul din Călinești

N-ai cum să vezi turla bisericii
mai trebuie să creşti,
zâmbi ştrengar bunicul.
dar mi-am dat seama amar
că păsările-o văd
şi aşteptam
să-mi crească aripile.
au început să mă ştie prin grădini
merii cu nucii şi perii, toţi;
mă cocoţam în ei pe rând
şi aşteptam să-mi iau zborul.
bunicule, de ce n-am aripi?
pentru că eşti pui de om.
când soarele era pe la amiază,
m-a luat de mână în livadă
hai să te urci în leagăn,
are aripi, deşi nu le vezi,
stai făr’ de grijă
n-ai să cazi
e bine prins de cornul lunii

Nu-mă-uita – Poem din Sipetul din Călinești

Şterge-ţi lacrimile tată, nu fac decât să scriu o filă,
sunt tot copila ta, pe care o plimbai de mână,
am mai crescut niţel şi totul mi-e mai clar,
deşi ai fost implicat în lupte, ţi-e sufetul curat.

timid păşeai la bine,
din umbră-ieşeai la greu,
ca pe o scenă milenară
tare mi-eşti drag, tu, tată

mi-aduc aminte ziua-n care, Da răsuna-n priviri
nu-mă-uita în păr i-ai prins tu mamei
şi ea era pierdută în visare

vă mai plimbaţi de mână şi acum,
prin parcul Eminescu,
iar eu te-aud şi acuma-n gând
ai grijă, fata mea, să fii şcolită

nu plânge taică,
am rămas aceeaşi,
voi, tot de mână vă plimbaţi

 

Tata

Un singur virus îl purtăm cu noi
de când deschidem ochii,
ne urmăreşte peste tot şi uneori
ne aminteşte că e acolo.
ne trezim cu el, adormim cu el.
nu e grav, stai liniştită,
nu doare. doar sufletul plânge
pentru cei ce rămân în spate
cu virusul în priviri.
nu plânge, copila mea,
toţi purtăm boala asta cu noi,
ne ţine de mână de când ne naştem,
îmi spune tata, de pe patul de spital.
se moare o singură dată.

Punct căprui, urma de tine

Te ştiu şi nu mi-e suficient,
mă întreb dacă cerul te-a gândit
real pentru toţi ceilalţi,
doar o aspiraţie pentru mine.
te caut sub pomul de Crăciun,
în fiecare tată ce-şi ţine de mână copilul,
în inima mamei, uneori şi-n a mea.
am făcut un pact cu anii
să-mi numere durerile,
ţie – gândurile despre mine.
poate odată, te voi descoperi altul
sub acelaşi chip,
îţi voi recunoaşte în suflet
punctul căprui din ochii mei.
poate, odată, îmi vei fi suficient

Punctul căprui dintre două suflete

O singură femeie a iubit la tine
nebunia din ochii mei.
unei singure femei
ochii mei îi amintesc de tine,
deşi împart nuanţa cu ea,
nu i se curăţă ochii de tine
nici când plânge.
o singură femeie
nu va plânge deloc
când vei închide ochii

De câte ori te scriu, te şterg

Acum un sfert de veac,
un stilou şi o carte
m-au fascinat, erau pe-o tavă
şi le-am furat.
le ţineam, strâns la piept,
ca şi cum erau firul
ce mă leagă de viaţă.
am început să scriu,
să curgă cerneala,
paginile au prins suflet,
cum se adună tristeţile
pe frunte.
de-o vreme, nu pot întoarce fila,
parcă sunt Ana zidită în ea,
mâinile nu reuşesc să o mişte
nici înainte, nici înapoi,
ceas ce-a uitat ora.
un singur cuvânt chinuie albul.
te şterg, tată,
să pot da pagina,
bine că am ales atunci
şi radiera

Pentru tot ce sunt, îţi mulţumesc

Îţi mulţumesc, tată,
pentru neîncrederea mea în iubire,
pentru că mi-e teamă
să nu-mi fac fericiţi copiii,
să le ofer până şi luna.
îţi mulţumesc, am învăţat
iubirea poate dura trei luni,
trei ani, în cel mai bun caz;
copilul e marcat viaţa asta
şi nu poţi şti sigur
dacă în viitoarea
păşeşte cu dreptul.
îţi mulţumesc, nenorocitule,
pentru lecţia asta de viaţă

Portret

De când m-am născut sunt cu un pas mai aproape.
am deschis ochii, durerea mă legăna pe picioare
mă iubea ca o mamă ce şi-ar uita visele pentru pruncul ei,
mă iubea ca un bărbat ce ar culege stele de mare
le-ar înşira pe nisip, sub forma unui cerc, pentru mireasa lui.
atât de pătimaş, de violent şi posesiv era fiorul ei
nu a suportat niciodată oameni prin preajma mea.
mi-a alungat tatăl, mi-a îndepărtat mama,
nu a lăsat bărbaţii să se apropie de mine
era suficient că desena râuri pe chipul meu, pe mine,
ce conta dacă erau din vina sau datorită ei?
durerea mă iubeşte cum nu a făcut-o nimeni niciodată,
necondiţionat, e mereu acolo, în gânduri, în fapte
şi în pleoapele mele umflate de nesomn şi plâns.
e cea mai bună prietenă a mea,
m-a pregătit necontenit pentru întâlnirea finală.
De când m-am născut sunt cu un pas mai aproape.

Prin ape

Am plecat, mamă,

să te caut,

să te aduc înapoi

tatălui meu.

nu-și mai amintește nimic

despre tine,

din viața trecută,

decât că aveai frumusețea

Afroditei

m-am gândit, străino,

poate te găsesc

pe meleaguri elene

Nu-mă-uita

Şterge-ţi lacrimile tată, nu fac decât să scriu o filă,
sunt tot copila ta, pe care o plimbai de mână,
am mai crescut niţel şi totul mi-e mai clar,
deşi ai fost implicat în lupte, ţi-e sufletul curat.

timid păşeai la bine,
din umbră-ieşeai la greu,
ca pe o scenă milenară
tare mi-eşti drag, tu, tată

mi-aduc aminte ziua-n care, Da răsuna-n priviri
nu-mă-uita în păr i-ai prins tu mamei
şi ea era pierdută în visare

vă mai plimbaţi de mână şi acum,
prin parcul Eminescu,
iar eu, te-aud şi acuma-n gând
ai grijă, fata mea, să fii şcolită

nu plânge taică,
am rămas aceeaşi,
voi, tot de mână vă plimbaţi