Suflete închise între coperte

Nimeni nu s-a gândit câte suflete pot încape
într-un cămin unde-şi duc traiul
unul, doi oameni mărunţi.
nimeni nu s-a gândit
că alte suflete stau uitate,
prăfuite într-o colţ de odaie,
înghesuite unele peste altele,
printre pagini rupte,
răsfoite, citite şi înţelese
pe jumătate sau deloc.
puţini citesc printre rânduri.
câte vieţi sunt martore vieţii noastre
fără a spune ceva, fără a ne deranja
din banalul cel de toate zilele?
tăcerea lor vorbeşte pentru ele,
ne-ar alina durerile doar să le ţinem
în palme.
prea des uităm că viaţa nu e decât
un jurnal pe bilete de autobuz,
cine e Wara sau femeia lui Yerotunga,
că există un prag de sus şi unul de jos,
între surâsul meu gothic şi maluri de gând.
lacrimile, dinţii albi ai durerii,
se preling peste epistole târzii,
gânduri pe jos, în preajmă doar risipă
de destine.
a mai rămas doar o treaptă
până la roua din rai.
trecutul a murit
cu clipele mele încurcate în părul cărunt
mor… mă înalţ… am ajuns… rămân!
la magazin – cu ninsoarea dintre noi…
e dulce sfârșitul când zbaterea nu mai are vreun sens.
câte suflete ne sunt aproape, ne stau în casă,
prieteni dragi
şi noi ne plângem că singurătatea ne omoară.
mereu uităm să deschidem Sipetul.

Balada rătăcitorului

Ai poposit la uşa mea
cu o tolbă de gânduri
îndreptate înspre niciunde
şi înspre nicăieri.
ţi-era foame de viaţă
şi sete de linişte,
nici tu nu mai ştiai
de când erai flămând
(poate dintr-o altă viaţă).
te sprijineai în ciotul acela
mâncat de carii
bătut de ploi,
era singurul tău prieten
din singurătate.
hainele ponosite
aveau iz de colb
şi cădeau roase
de câinii vecinilor
de peste drumuri.
îţi întindeai mâinile
după blidul cu mâncare
de parcă încercai, timid,
să alini suferinţa unui orfan
abia vorbeai
iar ochii-ţi erau obosiţi
de atâta rătăcire prin vieţi