Manon Lescaut – Abatele Prevost

Citate

„Niciodată nu m-am mirat că hotărârile lumeşti sunt supuse schimbării; o pasiune le face să se nască, o alta le poate nimici. (p. 39)

Puţine persoane cunosc forţa acestor neobişnuite porniri ale inimii. Îndeobşte, oamenii sunt supuşi numai la patru sau la cinci tensiuni, în cercul cărora îşi trăiesc viaţa şi la care se reduc toate frământările lor. Luaţi-le iubirea şi ura, plăcerea şi durerea, speranţa şi teama şi ei nu vor mai simţi nimic. Dar firile mai sensibile pot fi mişcate în mii de feluri. S-ar părea că aceşti oameni au mai mult de cinci simţuri, că pot primi idei şi senzaţii care depăşesc marginile obişnuite ale naturii; şi fiindcă au conştiinţa grandorii care-i înalţă deasupra a tot ce-i vulgar, de nimic altceva nu sunt mai mândri. Iată pricina pentru care ei îndură atât de greu dispreţul şi batjocura, iată de ce ruşinea este pentru ei un simţământ din cele mai violente. (p. 75-76)

Poţi pretinde că virtutea e scutită de suferinţe, de piedici şi nelinişte? Ce anume dai atunci închisorilor, crucificărilor, supliciilor tiranilor? Ai să repeţi, ca misticii, că tot ce chinuieşte trupul devine o fericire pentru suflet? N-ai îndrăzni, e un paradox fără noimă! Fericirea pe care mi-o arăţi e deci amestecată cu mii de suferinţe sau, mai precis, nu-i decât un păienjeniş de nenorociri, prin care te sileşti să răzbaţi la lumină. Dar dacă imaginaţia te face să găseşti plăcere tocmai în aceste rele, dat fiind că ele te pot duce la ţinta dorită, de ce vezi la mine contrazicere şi nebunie într-o înclinare asemănătoare? O iubesc pe Manon şi cu preţul a mii de suferinţe tind să trăiesc fericit şi liniştit lângă ea. Calea pe care merg e plină de necazuri, dar speranţa de ajunge la liman împrăştie durerea. Şi află că m-aş socoti despăgubit de toate supărările prin care trec dac-ar fi să petrec numai o singură clipă lângă iubita mea. (p. 84-85)

Câţi dezertori poţi număra de pe tărâmul sever al virtuţii şi câţi de pe acela al dragostei? Îmi vei răspunde că suferinţele întâlnite pe calea binelui nu sunt de neînlăturat şi nici necesare, că astăzi nu mai există tirani şi crucificări, că sumedenie de oameni virtuoşi duc o viaţă bună şi liniştită. Îţi voi răspunde atunci că sunt şi iubiri paşnice şi norocoase şi iată şi un argument care vine cu tărie în sprijinul meu, anume că amorul, deşi te înşală adesea, cel puţin nu-ţi făgăduieşte decât satisfacţii şi bucurii, pe când religia pretinde practici triste şi umilitoare. (…) Singurul lucru pe care vreau să-l scot la lumină este acesta: ca să dezguşti o inimă de dragoste, cea mai proastă metodă este să defăimezi plăcerile şi să-i făgăduieşti fericirea pe carea virtuţii. Aşa cum suntem făcuţi noi, oamenii, un lucru e sigur: fericirea nosatră stă în plăcere; desfid pe oricine ar afirma contrariul.  Iar inima nu are nevoie să se întrebe prea mult ca să îşi dea seama că dintre toate plăcerile, cele mai dulci sunt cele ale dragostei. Inima îşi dă curând seama că e înşelată când i se făgăduiesc lucruri mai pline de farmec decât dragostea, de aceea nu se mai încrede pe urmă nici în cele mai sigure făgăduieli. (…) Vă dau voie să afirmaţi că desfătările dragostei sunt trecătoare, că sunt oprite, că vor fi urmate de suferinţe veşnice şi, ceea ce mă va impresiona cel mai mult, că renunţarea la ele va fi cu atât mai măreţ răsplătită cu cât acele bucurii jertfite vor fi fost mai dulci şi mai pline de farmec, dar mărturisiţi în acelaşi timp că aşa cum e plămădită inima noastră, numai aceste desfătări ne dăruiesc, aici pe pământ, fericirea desăvârşită. (p. 86-87)

Iubire, iubire (…) n-ai să te mai împaci niciodată cu înţelepciunea? (p. 157)

Iubirea m-a făcut prea duios, prea pasionat, prea credincios şi poate prea îngăduitor faţă de dorinţele unei femei nespus de încântătoare; iată crimele mele. Vezi între ele vreuna care te dezonorează? (p. 159)

O inimă de tată este opera cea mai desăvârşită a naturii, asupra acestei inimi ea domneşte, ca să zicem aşa, cu plăcere şi-o conduce ea însăţi toate fibrele. (p. 159)

Eu însă, în ciuda crudei soarte, găseam o fericire deplină în privirile ei, în faptul că mă iubea. (…) Oriunde puteam fi fericit dacă mă găseam alături de iubita mea. Nu-i oare universul întreg patria îndrăgostiţilor credincioşi? Nu găsesc ei, unul în celălalt, tată şi mamă, rude şi prieteni, bogăţie şi fericire? (p. 176)

(…) nimic nu dă mai mult curaj unei femei decât tăria sufletească a bărbatului pe care-l iubeşte. (p. 179)

Atunci vei fi cel mai bogat om din univers (…), căci, dacă e drept că n-a existat niciodată o dragoste ca a ta, e de asemenea peste putinţă să se afle pe lume un om mai iubit ca tine. Îmi recunosc păcatele (…) şi mă învinuiesc singură. N-am meritat dragostea minunată ce-o ai pentru mine. Ţi-am pricinuit supărări mari, pe care nu mi le-ai fi putut ierta dacă nu ai fi atât de nemărginit de bun. Am fost uşuratică, fluşturatică şi cu toate că totdeauna te-am iubit nebuneşte, m-am arătat nerecunoscătoare. Dar n-ai să poţi crede cât de mult m-am schimbat! Lacrimile pe care mi le-ai văzut curgând de atâtea ori (…) n-au izvorât niciodată din pricina nenorocirilor mele, pe care nici nu le-am mai simţit din clipa când ai venit să le împarţi cu mine; n-am plâns decât din preaplinul iubirii ce-ţi port, din adânca mea milă pentru tine! Nu mă pot mângâia nici pentru cea mai neînsemnată supărare pe care ţi-am pricinuit-o, nu mai încetez reproşându-mi nestatornicia mea, mereu mă înduioşez admirând tot ceea ce ai făcut tu din dragoste pentru mine, o nenorocită care nu sunt vrednică de o asemenea iubire şi care nu voi putea plăti cu tot sângele mei nici măcar jumătate din răul pe care ţi l-am căşunat! (p. 182-183)

În cele din urmă, simţind din nou că-mi slăbesc puterile şi temându-mă să nu-mi pierd toată vlaga înainte de a fi sfârşit treaba, am acoperit-o pentru vecie, am îngropat în sânul pământului ceea ce purtase vreodată pe faţa lui mai desăvârşit, mai fermecător. După aceea m-am culcat pe mormânt, cu obrazul în nisip şi, închizând ochi cu dorinţa de a nu-i mai deschide niciodată, am invocat ajutorul ceresc şi mi-am aşteptat moartea cu nerăbdare.” (p. 195)

„Cine n-a cetit această banală, dar dureroasă tragedie a doi tineri care se iubesc, dar care nu sunt fericiţi?
Această veche carte e pururea tânără. Nimic în ea din acele lucruri care îmbătrânesc o operă literară. Nimic trecător. Subiectul: sentimentul cel mai universal omenesc, iubirea; şi cel mai interesant, iubirea nefericită. Tratarea: fără nici un procedeu literar trecător. Fapte şi sentimente. Nici analiză psihologică discursivă, nici zugrăvirea mediului, nimic decât purul adevăr – şi în cel mai limpede stil clasic.” (G. Ibrăileanu)

Abatele Prevost. (1969). Manon Lescaut. Bucureşti: Editura pentru literatură Biblioteca pentru toţi

Prinţul fericit (Oscar Wilde)

de Oscar Wilde

„Sus, dominând oraşul, pe un soclu înalt, se afla statuia Prinţului Fericit. Era placat din cap până-n picioare cu foiţe subţiri de aur fin; drept ochi avea două safire sclipitoare, iar un rubin mare, roşu, scânteia pe mânerul spadei sale. Era, într-adevăr, foarte mult admirat.

— E la fel de frumos ca şi cocoşii de pe acoperişuri, care arată direcţia vântului, grăi unul din edilii urbei, care dorea să dobândească reputaţia de om cu gusturi artistice. Doar că nu e prea folositor, adăugă el temându-se ca nu cumva lumea să-l socotească lipsit de simţ practic, ceea ce nu era cazul.

— De ce nu poţi să fii ca Prinţul Fericit? îl dojenea o mamă cu bun-simţ pe băieţelul care plângea după luna de pe cer. Prinţul Fericit nici măcar nu visează să plângă vreodată.

— Mă bucur că există cineva fericit pe lume, murmură un om dezamăgit, uitându-se lung la minunata statuie.

— Parcă-i un înger! ziseră copiii de la orfelinat, când ieşiră din catedrală, în pelerine stacojii şi cu şorţuleţe imaculate.

— De unde ştiţi? interveni profesorul de matematică. Doar nu aţi văzut niciunul vreodată.

— O, ba da, răspunseră copiii. În visele noastre!

Profesorul de matematică se încruntă cu severitate, căci nu le îngăduia să viseze… Într-o noapte, o Rândunică zbură peste oraş. Prietenii ei plecaseră spre Egipt cu şase săptămâni în urmă; ea însă rămăsese fiindcă se îndrăgostise de o Trestie din cele mai frumoase. O întâlnise la începutul primăverii, pe când zbura în josul râului după un fluture mare, galben şi fusese atât de mult impresionat de mijlocelul ei mlădios, încât se oprise ca să-i vorbească.

— Oare să te iubesc? întrebă Rândunica, căreia îi plăcea să treacă direct, fără ocolişuri, la subiect, iar Trestia făcuse o plecăciune adâncă. Atunci Rândunica începu să zboare roată în jurul ei, de-abia atingând cu aripile apa care se unduia în cercuri argintii. În felul acesta îi făcea curte Rândunica şi continuă tot aşa vara întreagă.

— Ce sentiment ridicol! ciripiseră celelalte rândunele. Trestia n-are un ban, dar în schimb, are o familie numeroasă.

Şi într-adevăr, lunca era plină de Trestii. Apoi, când sosi toamna, toate rândunelele dispărură în zbor. După plecarea lor, Rândunica se simţi însingurată şi începu să se plictisească de aleasa inimii sale.

— Nu e în stare să susţină o conversaţie şi mă tem că este o cochetă, pentru că veşnic flirtează cu vântul, zise ea. Şi chiar aşa, de câte ori adia vântul, Trestia făcea o reverenţă din cele mai graţioase. Recunosc, continuă ea, că e casnică, dar eu ador călătoriile şi, prin urmare, cine mă iubește trebuie să mă urmeze. Vrei să vii cu mine? o întrebă ea în cele din urmă, dar Trestia clătină capul; era prea ataşată de sălaşul ei.

— Ţi-ai bătut joc de mine, strigă Rândunica. Am plecat spre Piramide! Adio! Şi se avântă în zbor.

Zbură ziua întreagă şi când se înnopta ajunse la oraş. „Oare unde aş putea poposi? se întrebă ea. Nădăjduiesc că oraşul a făcut pregătirile cuvenite”. Chiar atunci zări statuia aşezată pe soclul acela înalt şi exclamă: „O să mă instalez acolo sus. E un locşor cât se poate de potrivit, cu aer proaspăt din belşug”.

Coborî deci şi se opri drept între tălpile Prinţului Fericit. „Am un culcuş de aur”, îşi zise Rândunica, privind în jur şi pregătindu-se să se culce. Dar tocmai când îşi vâra căpşorul sub aripă, o picătură mare de apă căzu pe el. „Ce curios!, exclamă ea. Pe cer nu-i nici urmă de nor, stelele limpezi sclipesc şi totuşi plouă. Clima în Europa de Nord e de-a dreptul îngrozitoare! Trestiei îi plăcea ploaia, dar asta doar din pricina egoismului ei”.

Şi din nou o picătură căzu pe ea. „Ce rost are o statuie dacă nu te poate feri de ploaie? Trebuie să caut un loc mai bun, lângă un coş de fum”, îşi zise Rândunica şi se hotărî să plece zburând.

Dar nu apucă să-şi întindă aripile şi un al treilea strop pică pe el. Şi ridicându-şi ochii văzu… O, dar ce văzu? Ochii Prinţului Fericit erau plini de lacrimi, iar lacrimile îi şiroiau pe obrajii aurii. Chipul lui era atât de frumos sub clarul de lună, încât Rândunicii i se muie inima de milă.

— Cine eşti tu? întrebă ea.

— Sunt Prinţul Fericit.

— Atunci de ce plângi? îl întrebă din nou Rândunica. M-ai udat binişor.

— Pe când încă trăiam şi aveam o inimă omenească, nu ştiam ce sunt lacrimile, fiindcă locuiam în Palatul Sans-Souci unde tristeţii nu i se îngăduia să pătrundă, răspunse statuia. În timpul zilei mă jucam în grădină cu tovarăşii mei, iar seara mă aflam în fruntea dansului din Salonul cel Mare. Grădina era împrejmuită cu un zid foarte semeţ, dar nu m-am sinchisit niciodată să întreb ce se întâmpla dincolo de el, căci în jurul meu totul era nespus de frumos. Curtenii mă numeau „Prinţul cel Fericit”. Şi cu adevărat eram fericit, dacă plăcerea înseamnă fericire. Aşa am trăit şi tot aşa am murit. Iar după moarte m-au cocoţat aici atât de sus, încât pot vedea toată urâţenia şi mizeria din oraşul meu. Şi deşi am inimă de plumb, nu mă pot stăpâni să nu plâng.

„Cum, nu e din aur masiv?” îşi zise în gând Rândunica, prea politicoasă pentru a da glas mirării sale.

— Departe, departe-continuă statuia cu voce şoptită, melodioasă-pe o ulicioară, se află o casă sărăcăcioasă. Una din ferestre este deschisă şi prin ea văd o femeie şezând la o masă. Are chipul supt şi-i obosită, iar mâinile ei aspre şi roşii sunt pline de înţepăturile acelor, e cusătoreasă. Ea brodează florile suferinţei pe rochia lungă de satin a celei mai fermecătoare domnişoare de onoare a Reginei, pe care o va îmbrăca la viitorul bal de la Curte. În pătuţul din colţul odăiţei zace bolnav băieţelul ei. Îl scutură frigurile şi cere portocale, dar mama nu îi poate da decât apă de izvor, de aceea micuţul plânge.

— Rândunică micuţă, Rândunică drăguţă, n-ai vrea să-i duci rubinul de pe mânerul spadei mele? Picioarele-mi sunt lipite de soclu şi nu mă pot mişca.

— Sunt aşteptată în Egipt, răspunse Rândunica. Prietenii mei zboară în susul şi în josul Nilului şi sporovăiesc cu splendizii lotuşi. Curând se vor duce să se culce în mormântul marelui Rege. Regele însuşi se află în sarcofagul colorat, înfăşurat într-un giulgiu galben şi îmbălsămat cu mirodenii. În jurul gâtului are un colan de jad verde-pal, iar mâinile parcă-s nişte frunze veştede.

— Rândunico, Rândunico! Micuţă Rândunică, n-ai vrea să mai rămâi o noapte, să fii solul meu? o rugă Printul. Băieţelului îi e tare sete, iar mama e atât de tristă!

— Nu prea îmi plac băieţii, răspunse Rândunica. Vara trecută, când stăteam pe malul râului, doi băieţi răi, fiii morarului, aruncau mereu cu pietre în mine. Bineînţeles, nu m-au nimerit niciodată, căci noi, rândunelele, zburăm mult prea iute pentru ca aşa ceva să se întâmple; şi-apoi, eu provin dintr-o familie vestită pentru agilitatea membrilor săi. Totuşi, a fost o dovadă a lipsei de respect din partea lor.

Prinţul Fericit se întristă atât de tare, încât micuţei Rândunici i se făcu milă.

— E foarte frig aici, zise el, dar voi rămâne încă o noapte şi voi fi solul tău.

— Mulţumesc, Rândunică micuţă, zise Prinţul. Rândunica desprinse de pe sabia Prinţului rubinul cel mare şi, cu el în cioc, zbură peste acoperişurile oraşului. Trecu pe lângă turla catedralei, pe care îngeri albi fuseseră sculptaţi în marmură, trecu prin apropierea Palatului şi auzi zvon de muzică de dans. O fată frumoasă apăru pe balcon, împreună cu iubitul ei.

— Ce minunate-s stelele şi ce minunată e puterea dragostei! grăi tânărul.

— Nădăjduiesc că rochia mea va fi gata la timp pentru Balul de la Curte. Am poruncit ca florile-suferinţei să fie brodate pe ea, dar cusătoresele astea-s atât de leneşe! Răspunse fata.
Rândunica zbură peste râu şi zări felinarele licărind atârnate de catargele corăbiilor. Trecu în zbor peste Ghetou şi îi auzi pe bătrânii zarafi evrei tocmindu-se gălăgios în timp ce măsurau monezi de aur în balanţele lor de aramă. În cele din urmă ajunse la căsuţa aceea sărmană şi, privind pe fereastră, zări băieţelul cum se zvârcolea în pătuţ, scuturat de friguri, pe când mama adormise, doborâtă de oboseală. Pătrunse în odăiţă şi lepădă pe masă, lângă degetarul femeii, rubinul cel mare. Apoi se roti uşor în jurul pătuţului, răcorindu-i fruntea băieţelului cu aripioarele sale.

— Ce răcoare plăcută! şopti acesta. Cred că o să mă fac bine, mai zise el şi se cufundă într-un somn binefăcător.

Rândunica se înapoie şi îi povesti Prinţului Fericit tot ceea ce făcuse.

— Ce curios, observă Rândunica; mă simt încălzită bine acum, deşi e atât de frig.

— Pentru că ai făcut o faptă bună, zise Prinţul. Rândunica începu să cugete, apoi adormi. Când gândea totdeauna o apuca somnul.

Când se crăpă de ziuă, zbură în josul râului şi se scaldă. „Ce fenomen surprinzător, îşi zise Profesorul de Ornitologie pe când traversa podul. O rândunică în plină iarnă!” Şi fără zăbavă scrise o lungă scrisoare despre aceasta pe care o trimise la gazeta locală. Toată lumea a citit-o, dar puţini au priceput fiindcă avea multe cuvinte pe care nu le înţelegeau.

„La noapte pornesc spre Egipt” îşi zise Rândunica, iar perspectiva o umplu de bună-dispoziţie. Vizită toate monumentele publice şi poposi vreme îndelungată pe clopotniţa bisericii. Pretutindeni unde se ducea, vrăbiuţele îl întâmpinau ciripind şi spuneau: „Ia priviţi ce străin distins!”, ceea ce îi plăcu foarte mult Rândunicii.

Când luna se înălţă pe boltă, zbură înapoi la Prinţul Fericit şi îi spuse:

— Ai vreun mesaj pentru Egipt? Tocmai mă pregăteam să pornesc la drum.

— Rândunică micuţă, Rândunică drăguţă, nu vrei să mai rămâi cu mine încă o noapte? o rugă Prinţul.

— Sunt aşteptată în Egipt, răspunse Rândunica. Mâine prietenii mei vor zbura către Cataracta a doua, acolo unde hipopotamii se culcă prin păpuriş, iar Zeul Memnon șade pe tronu-i imens de granit, veghind stelele de-a lungul întregii nopţi; iar când apare sclipind Luceafărul de dimineaţă, atunci scoate un chiot de bucurie, apoi se scufundă în tăcere. La prânz, leii gălbui vin la malul apei ca să-şi potolească setea. Ochii le sunt verzui ca berilele, iar răcnetul lor acoperă tunetul cataractei.

— Rândunică micuţă, Rândunică drăguţă, grăi Prinţul. Undeva departe, la celălalt capăt al oraşului, într-o mansardă, văd un tânăr aplecat deasupra mesei cu hârtii. Alături, într-un pocal se află un bucheţel de violete veştede. Tânărul are părul castaniu şi cârlionţat, ochii mari şi visători, iar buzele lui sunt roşii ca rodia. Se străduieşte să termine o piesă pentu Directorul Teatrului, dar de prea mare frig – nu mai poate să scrie. În şemineu nu este foc şi e leşinat de foame.

— Voi rămâne cu tine încă o noapte, zise Rândunica, având o inimă cu adevărat bună. Să-i duc şi lui un rubin?

— Vai, nu mai am nici unul, răspunse Prinţul. Doar ochii mi-au rămas. Sunt din safire rare, aduse tocmai din India, acum o mie de ani. Scoate unul şi du-i-l. O să-l vândă giuvaergiului, o să cumpere alimente şi lemne de foc şi va termina piesa.

— Iubitul meu Prinţ, aşa ceva nu pot face! zise Rândunica şi începu să plângă.

— Rândunică micuţă şi drăguţă, fă precum te rog! răspunse Prinţul Fericit.

Rândunica smulse ochiul Printului şi zbură cu el la mansarda studentului. I-a fost destul de uşor să se strecoare printr-o spărtură din acoperiş şi să pătrundă ca o săgeată în odăiţă. Tânărul stătea cu capul îngropat în palme şi nu auzi fâlfâitul aripilor; iar când îşi ridică ochii, descoperi minunatul safir scânteind lângă violetele ofilite.

„Încep să fiu preţuit!, exclamă el, acesta provine de la vreun mare admirator. Acum pot termina piesa”. Studentul părea foarte fericit. A doua zi, Rândunica zbură în port şi se aşeză pe catargul unei corăbii mari, privind forfota marinarilor care scoteau lăzi mari din cală cu ajutorul odgoanelor. „Hei rup!”, strigau aceştia la fiecare ladă pe care se opinteau să o scoată afară.

— Plec în Egipt!, le strigă Rândunica, dar nimeni n-o băgă în seamă. Iar când luna se înălţă pe boltă, se înapoie la Prinţul Fericit.

— Am venit să-mi iau rămas bun, îi zise Rândunica.

— Rândunică micuţă, Rândunică drăguţă, n-ai vrea să rămâi cu mine încă o noapte? o rugă Prinţul.

— E iarnă, răspunse Rândunica şi curând va cădea zăpada rece. În Egipt soarele cald străluceşte deasupra palmierilor verzi, iar crocodilii îi privesc alene, tolăniţi în mâl. Tovarăşii mei îşi făuresc cuiburile în Templul de la Baalbec, iar porumbeii albi şi rozacei îi privesc şi gunguresc. Iubitul meu Prinţ, trebuie să te părăsesc, dar nu te voi uita niciodată, iar primăvara viitoare îţi voi aduce două nestemate minunate în locul acelora pe care le-ai dăruit; rubinul va fi de un roşu mai aprins decât al trandafirului, iar safirul va fi la fel de albastru ca azurul mării.

— În piaţa din vale, zise Prinţul Fericit, o fetiţă vinde chibrituri. Ea a scăpat chibriturile în rigolă şi toate s-au stricat. Tatăl ei o va bate dacă nu se va înapoia acasă cu câţiva bănuţi, de aceea plânge. Nu are ciorapi şi nici ghetuţe în picioare, iar căpşorul ei este descoperit. Scoate-mi şi celălalt ochi şi dă-i-l, iar tatăl nu o va bate.

— Voi rămâne încă o noapte cu tine, zise Rândunica, dar nu îţi pot scoate ochiul, căci vei rămâne orb.

— Rândunică, Rândunică, micuţă Rândunică, zise Prinţul, fă cum te rog!

Atunci Rândunica smulse şi celălalt ochi al Prinţului, cobori vijelios şi, trecând în zbor ca o săgeată pe lângă fetiţa cu chibrituri, îi lepădă în palmă preţioasa piatră. „Ce minunat ciobuleţ de sticlă!” strigă fetiţa bucuroasă şi, râzând, alergă veselă spre casă.

Rândunica se înapoie la Prinţ şi îi spuse:

— Acum eşti orb, aşa că voi rămâne cu tine pentru totdeauna.

— Nu, micuţă Rândunică, îi zise sărmanul Print. Trebuie să pleci în Egipt.

— Voi rămâne cu tine pentru totdeauna, repetă Rândunica şi se culcă la picioarele Prinţului.

A doua zi Rândunica stătu tot timpul cocoţat pe umărul Prinţului istorisindu-i ce văzuse pe meleaguri străine. Îi povesti despre ibişii roşcaţi care stau în şiruri lungi pe malurile Nilului şi pescuiesc cu ciocul peştişori aurii; despre Sfinxul cel Bătrân cât lumea însăşi, care le ştie pe toate şi trăieşte în pustiul de nisip; despre neguţătorii ce păşesc agale pe lângă cămile, depanând boabele mătăniilor de chihlimbar; despre Regele Munţilor din Lună, care e negru ca abanosul şi proslăveşte un glob de cleştar; despre uriaşul şarpe verde ce doarme într-un palmier şi este hrănit cu turtă dulce de către douăzeci de preoţi precum şi despre pigmeii care se avântă pe un lac mare, pe frunze late şi netede şi veşnic se războiesc cu fluturii.

— Draga mea Rândunică, zise Prinţul Fericit, tu povesteşti lucruri minunate, dar mai minunate decât orice sunt suferinţele bărbaţilor şi femeilor. Nu există Taină mai adâncă, decât Mizeria însăşi. Zboară, rogu-te, peste oraşul meu, apoi povesteşte-mi ce ai văzut.

Rândunica zbură deasupra măreţului oraş şi îi văzu pe bogătaşi veselindu-se în casele lor somptuoase, pe când cerşetorii se milogeau la porţile lor. Zbură prin uliţele sordide şi văzu copii cu chipuri palide de foame uitându-se apatici spre străzile întunecoase. Sub arcada unui pod, doi băieţei se culcaseră îmbrăţişaţi, străduindu-se să se încălzească unul pe celălalt. „Ce foame ne este!”, scânceau copilaşii.

— Ia luaţi-o din loc! N-aveţi voie să staţi aici! se răsti Paznicul, iar copiii porniră prin ploaie.
Rândunica zbură înapoi la Prinţ şi îi povesti ceea ce văzuse.

— Sunt acoperit cu aur pur, zise el. Trebuie să mă despoi, foiţă cu foiţă şi să le dăruieşti sărmanilor mei. Oamenii cred că aurul îi poate face fericiţi.

Foiţă după foiţă de aur fin desprinse Rândunica până când Prinţul Fericit deveni posomorât şi cenuşiu. Foiţă după foiţă de aur fin le dărui săracilor, iar copiilor li se îmbujorară obrajii şi începură să se joace, râzând voioşi pe străzi. „Avem pâine acum!” strigau ei.

Apoi se aşternu zăpada, iar după zăpadă veni gerul. Drumurile păreau făurite din argint, atât de tare sclipeau şi scânteiau. Ţurţuri lungi, ca nişte pumnale de cristal atârnau de streşinile caselor; lumea umbla îmbrăcată în blănuri, iar băieţi cu căciulite roşii se dădeau pe gheţuş.

Biata Rândunică simţea că îi este tot mai frig, dar nu o lăsa inima să-l părăsească pe Prinţ, căci îl iubea tare mult. Ciugulea firimiturile din faţa brutăriei când brutarul nu era atent şi se chinuia să se încălzească fluturându-şi aripile.

În cele din urmă îşi dădu seama că va pieri şi, adunându-şi puterile, zbură şi se mai aşeză încă o dată pe umărul Prinţului.

— Adio, Prinţul meu drag! murmură Rândunica. Lasă-mă să-ţi sărut mâna.

— Mă bucur că în cele din urmă te vei duce în Egipt, micuţă Rândunică, zise Prinţul. Ai stat prea mult aici, dar înainte de-a pleca, dă-mi o sărutare, căci te iubesc.

— Nu în Egipt plec, ci în palatul morţii, răspunse Rândunica. Nu-i așa că moartea e soră bună cu somnul? Şi după ce îl sărută pe buze pe Prinţul Fericit, căzu moartă la picioarele lui.

În clipa aceea se auzi un troznet ciudat înăuntrul statuii, ca şi când ceva s-ar fi sfărâmat. Fapt este că inima de plumb crăpase exact în două. De bună seamă că era un ger cumplit!

A doua zi dis-de-dimineaţă primarul se plimba prin piaţă însoţit de consilierii municipali. Când ajunse în dreptul soclului, ridică ochii spre statuie.

— Doamne, ce jerpelit mai arată Prinţul Fericit! exclamă el.

— Cu adevărat jerpelit! îi ţinură isonul consilierii, care totdeauna îi dădeau dreptate primarului.
Şi se opriră cu toţii ca să-l privească.

— Rubinul a căzut de pe spadă, ochii i-au dispărut şi nici poleială nu mai are, zise primarul. De fapt, arată ca un cerşetor!

— Ca un cerşetor! îl îngânară consilierii.

— Iar la picioarele lui, ia priviţi: o pasăre moartă! Musai să publicăm o hotărâre, interzicând păsărilor să-şi dea duhul pe aici! Iar secretarul de la primărie pe dată notă sugestia starostelui. Ca urmare, Prinţul Fericit fu dat jos de pe soclu.

— Deoarece nu mai e frumos, nici folositor nu mai este! spuse profesorul de arte de la universitate.

Apoi topiră statuia într-un furnal, iar primarul convocă întrunirea Corporaţiei pentru a decide ce trebuie făcut cu metalul.

— O altă statuie, zise primarul. Şi, de bună seamă, va fi statuia mea.

— Ba a mea! strigară pe rând consilierii municipali şi începură să se certe.

Şi încă se sfădeau când i-am auzit ultima oară.

— Ce ciudat! grăi şeful echipei către muncitorii de la topitorie. Inima de plumb crăpată nu se topeşte în furnal! Trebuie să o aruncăm!

Şi o aruncară pe un morman de gunoaie, unde zăcea moartă şi Rândunica.

— Adu-mi din oraş două lucruri din cele mai de preţ, ceru Dumnezeu unui înger! Iar acesta îi aduse inima de plumb şi trupul Rândunicii.

— Dreaptă alegere ai făcut! zise Dumnezeu. Rândunica va cânta de-a pururi în grădina Paradisului meu, iar Prinţul Fericit mă va proslăvi în cetatea mea de aur.”

De negăsit

M-am născut cu stele în păr,
cu zăpadă în ochi,
apă de mare pe buze,
m-am născut bătrână.

am degetele negre,
de cât am căutat moartea
prin toate ascunzişurile
în zadar

m-am sinucis înainte să te naşti
de teamă că nu am să merg alături de tine
niciodată.
m-am sinucis să-mi păstrez visul despre noi
viu

Duminica păcatului sau cum să-ţi amputezi sufletul

Încet, încet, întunericul se lăsa învins de o lumină difuză. Lui Marian îi era greu, totuşi, să deschidă ochii. Mişcă mâna involuntar. Ca o mănuşă, o altă mână i-o acoperi.
– Suntem aici, bunicule, stai liniştit, se auzi un glas de băiat ce părea dintr-o altă lume. Bătrânul îşi recunoscu nepotul cu greutate.
Vru să întrebe ce se întâmplă, unde este, de ce nu-şi poate deschide ochii, dar cuvintele i se opreau înainte de a-i ajunge pe buze.
– E şi bunica aici, vino bunico mai aproape, cred că îşi revine, îi făcu semn femeii ce se odihnea după o noapte nedormită, pe singurul scaun din salon. Femeia ajunse anevoios lângă patul bolnavului. În faţa ei, omul alături de care îşi petrecuse ultimii 50 de ani din viaţă, iertându-i toate trădările pentru a îşi creşte copilul într-o familie, după credinţa ei, adevărată. Singurul lor copil, o fată era bucuria mamei, motivaţia ei de-a lungul anilor. Marian fusese mereu un om rece, acuzând viaţa pentru toate lipsurile ei, fără a-i oferi nimic la schimb. După naşterea Mihaelei, Marian căzuse în patima alcolului, neglijându-şi de multe ori familia. Mama muncea zi şi noapte, neputându-se baza pe singurul bărbat în care îşi pusese cea mai mare încredere. Nu a recunoscut niciodată în faţa copilei sale cât de dure îi erau zilele în care tatăl colinda toate localurile de prin sat şi nopţile în care nu venea acasă. Mereu îi spunea că e plecat cu munca, ca să-i poată oferi tot ce are nevoie pentru a-şi continua studiile. Mihaela nu s-a îndoit niciodată de spusele mamei sale şi îşi iubea tatăl cu disperare. Se gândea că aşa e el, aşa e modul lui de a iubi, rece şi distant, ca şi cum nu ar exista. Poate aşa sunt bărbaţii, nu vor să-şi arate chipul sensibil, se gândea fata. Nu era departe de adevăr, era un copil foarte dorit de amândoi părinţii. Dar alcoolul îţi ia minţile şi nu mai vezi drumul bun, nu îţi mai cunoşti priorităţile, nu îţi mai recunoşti visurile. În urmă cu 20 de ani, Mihaela se căsătorise cu un tânăr din sat, de aceeaşi condiţie modestă ca şi a ei, dar cu aspiraţii demne de toată aprecierea. Încercau amândoi, fiecare după puterea lui, să agonisească bani şi să-şi ridice o căsuţă, oricât de mică, să fie căminul potrivit pentru Liviu, copilul ce abia li se născuse. Nu s-au bucurat mult timp de băiat, o ţigară aruncată la întâmplare, nu se ştie de care dintre ei, le-a oprit viaţa, casa în care se aflau arzând până la temelii. Liviu era acasă la bunici, ajutându-i pe aceştia să taie lemne şi să le aşeze în şopron pentru iarnă. Avea 9 ani când şi-a pierdut părinţii. Moartea fiicei sale l-a îndepărtat, într-un mod neaşteptat şi nesperat pe Marian de alcool, îndreptându-l cu faţa înspre biserică. Nu la mult timp după, a fost diagnosticat cu diabet şi a simţit pe propria piele ce înseamnă să fie cineva acolo când ai nevoie. Se implica, alături de Maria, cum putea la treburile casei şi încercau să-l crească pe Liviu. Nu vorbeau niciodată despre trecut, despre regrete şi nici despre cum ar fi fost dacă.
– Mariane, Mariane, mă auzi? şopti gâtuită Maria, de parcă o sugruma un şarpe.
O auzea, dar nu îi putea răspunde. Încercă să se mişte, să se ridice, dar nu se simţea întreg. Simţea cum un picior i se zbate în gol.
– Bunico, cred că ne aude… doar că nu ne poate răspunde acum, spuse tânărul de 16 ani. Cred că e mai bine să-l lăsăm să se odihnească. Eu mă duc acasă, dau mâncare la animale, verific să fie toate în ordine şi revin. Rezişti?
– Du-te, dragul mamei, noi nu o să plecăm nicăieri. Ne găseşti aici, unde ne laşi.
– Bunicule, te pup, ai grijă de bunica! Vin repede! Pa, bunico!
– Pa, Liviu, mergi cu Domnul.
Maria rămase singură cu soţul ei în salon. Nu-i ieşea din cap că nu are cu ce plăti spitalizarea. Totuşi, altceva o măcina şi nu o lăsa în pace.
– M..Ma..
– Mariane! Sunt aici, stai liniştit!
– Ma…Maria…ce-am păţit? reuşi Marian să articuleze, după chinuri şi încercări ce nu păreau a da vreun rezultat. Ce zi e azi?
– E duminică…Of, Mariane, te-am găsit leşinat ieri în casă, Liviu a sunat la salvare şi ai ajuns direct la urgenţe…
– Maria…nu vreau să vă mai fac probleme…de s-ar termina viaţa asta…
– Păcătuieşti, Mariane, păcătuieşti…
– Ia zi, ce am, am să mor?
– …Ştii doar de diabet, îl ai de mai mult timp….şi…e mai grav ca de obicei…şi…
– Şi?
– Dacă nu te operau, mureai. Ai făcut o infecţie la picior…şi…
– Nu mă doare niciun picior, Maria.
– Nu te doare, pentru că…au tăiat infecţia. De deasupra genunchiului au tăiat-o…acum eşti sedat, dar o să te doară tare.
– Vrei să spui că nu…că nu mai am un picior? Că sunt olog? Că nu am să mai pot merge? Că o să fiu o povară? izbucni Marian în lacrimi.
– Dumnezeu nu ne dă niciodată mai mult decât putem duce. O să ne descurcăm noi cumva.
– Doamne, de ce mă blestemi aşa tare, Doamne? Întâi copiii, acum şi piciorul…ce mai urmează? N-am mai pus gura pe băutură de atâta timp şi încă mă pedepseşti…
– Poate nu trebuia să pui niciodată gura pe băutură, dar nu e timp de reproşuri şi regrete. Trebuie să ne mobilizăm, să vedem ce trebuie să facem de acum încolo, să fie bine, mai ales pentru Liviu, bietul de el….
– Of, Liviu, nu vreau să fiu o povară, nu vreau, am fost suficient toată viaţa mea. Te rog, Maria, mă simt obosit, lasă-mă puţin singur. Du-te şi tu acasă, nu-l lăsa singur pe Liviu, e doar un copil.
– Mariane, Mariane, de-ai fi fost toată viaţa aşa…Hai, că mă duc. Să-ţi aduc ceva?
– Doar veşti bune…
– Bine, mă întorc repede.

Rămas singur, bătrânul de 68 de ani trecu, în mai puţin de zece minute, prin toate etapele durerii. Nu-l durea că nu mai avea un picior, că avea să-şi petreacă toată viaţa într-un cărucior, ci faptul că va fi dependent de familie. Nu toată viaţa am făcut-o pe Maria să sufere? Mereu a avut grijă de mine, a îndreptat toate prostiile mele. Am fost norocos că Dumnezeu mi-a scos în cale o femeie cuminte, care m-a acceptat aşa cum sunt. Nu o pot chinui şi acuma, trebui să fac ceva. Nu mai e nici ea în putere ca pe vremuri. Of, sărmanul Liviu, s-a ales cu doi bătrâni pe capul lui de care trebuie să aibă grijă! Vorbesc prostii, numai de mine ar trebui să aibă grijă! Nu, nu vreau să aibă nimeni grijă de mine, aş fi doar un egoist, cum am fost toată viaţa! Maria încă se poate deplasa singură, poate face treabă…dar eu? Toată viaţa i-am chinuit pe cei dragi…Cum să fac să nu mai fie aşa, să-i scutesc măcar de data asta, să nu fiu deloc o povară pentru ei? Luminează-mi mintea, Doamne, lumineaz-o….

Maria se ţinu de cuvânt şi nu întârzie mult timp pe acasă. Făcu în grabă nişte turte şi se întoarse, neîntârziat, la soţul ei.
– Mariane, ţi-am adus nişte turte, mamă…
– Cine e Marian? Tu cine eşti? Ştii cu cine vorbeşti!? Eu sunt Vlad Ţepes! Cum îndrăzneşti să-mi spui aşa? Afară cu tine, slugă nesuferită! Afară sau pun să fii trasă în ţeapă! Afară! urlă Marian din toţi plămânii.
Maria se uita speriată la bărbat, neştiind ce să creadă. Parcă nici bastonul în care se sprijinea de doi ani nu mai putea acum să o susţină. Nu cădea cerul peste ea, simţea doar cum un hău i se deschide sub picioare. Atent, Marian abia îşi mască lacrimile. E mai bine aşa, gândi el. E cel mai bine!
– Nu m-ai înţeles? Afară! Îşi smulse perfuziile, prinse cana de apă de pe măsuţa de lângă el şi o aruncă înspre Maria, calculând din ochi unde va ajunge pentru a nu o răni. Dregătoooor, vino repede, sunt otrăvit! Trageţi în ţeapă femeia asta!
Medicul intră valvârtej, sub privirea înmărmurită a Mariei. Femeia stătea ca o stană de piatră lângă uşa salonului.
– E prima criză de acest gen? se adresă medicul soţiei.
– E prima dată când îl văd aşa, parcă i-a luat Dumnezeu minţile, se bâlbâi femeia.
– Să ştiţi că i le-a luat, vă rog să părăsiţi salonul!
– Trageţi în ţeapă femeia asta! E o criminală, a vrut să mă otrăvească!

O dată pe lună, Maria şi Liviu, în sfântă zi de duminică, străbat agale drumul din sat până la spitalul nr. 9.  Marian era internat de jumătate de an, cu diagnosticul de schizofrenie paranoică. Nu mai avusese niciun atac de când a fost cel de la spital, era zâmbitor şi amabil. Îi mulţumea lui Dumnezeu pentru că l-a luminat, că a reuşit să-i fenteze pe toţi, să nu fie o povară pentru cei de acasă, deşi traiul printre oameni bolnavi psihic era un chin. Nu ştia că Dumnezeu nu ar trimite niciodată întunericul.

Un pumn de făină

Darius închise jurnalul, îl aruncă în fugă pe masă şi se duse valvârtej spre telefonul care suna deja de jumătate de minut. Cu mâna stângă la piept, ca şi când ar fi vrut să nu-i dea inima pe afară, inspiră şi expiră, îşi aşeză un zâmbet pe faţă şi ridică receptorul.
– Alo? Alo? Mama?
– Alo, Darius?
– A, ce faci Andrei?
– Bine, tot nu te-a sunat?
– Nu, încă aştept.
– Hai, vii la un fotbal?
– Nu, nu mă simt prea bine şi trebuie să-l ajut şi pe Radu la o temă la română.
– Nu te-am mai văzut de o lună, hai la o minge!
– Nu, acuma, poate săptămâna viitoare. Hai că mai vorbim, nu mai pot acuma. Te sun eu.

Darius puse receptorul în furcă, fără a aştepta un răspuns. Se lăsă pe podea, se ghemui, aidoma unui copil în pântecul mamei. Îşi apăsă stomacul cu podul ambelor palme, aşa cum apasă un grădinar pământul din preajma unei flori abia plantate. Un geamăt uşor, ca de om bătrân, străbătu camera semimobilată. Trebuie să-mi treacă, sunt mai tare decât durerea, îşi spune tânărul de 15 ani. Va veni Radu în curând şi nu trebuie să mă vadă aşa. Durere, te rog, dispari. Cu greutate, Darius se ridică şi se îndreptă înspre bucătărie. În drumul ce părea că nu se mai termină, deşi erau numai doi paşi, auzi soneria. Apoi, ca de obicei în ultima vreme, pumni puternici aproape scoteau uşa din ţâţâni.

– Darius, deschide uşa, ştiu că eşti acasă. Ai restanţă la întreţinere, când o plăteşti? Trec săptămânile şi o să te evacueze ăştia. Pumnii se opriră, vocea se auzea din ce în ce mai încet, dar cuvintele îi răsunau lui Darius în minte ca nişte tunete în miez senin de vară. Mai bine ţi-ai lua de lucru, pesemne mă-ta a uitat că are doi băieţi de când a plecat în Grecia. Şi-o fi găsit pe acolo vreun moş cu bani.

Mama băieţilor nu mai sunase de două luni. Plecată de jumătate de an, muncea cu ziua pe unde apuca, nu reuşea să agonisească nimic. Suna acasă când putea, când nu mai rezista de dorul copiilor. Se gândea că e egoistă dacă aruncă banii pe telefoane în loc să-i strângă şi să le trimită băieţilor. Ultima dată, acum două luni, le trimisese 200 de euro. Darius, cel mare, avea grijă de casă, devenise după divorţul părinţilor, bărbatul casei. Mama se destăinuia lui ca unui om mare. Până la urmă, Darius era un om mare, încărcat de poverile mamei, de neliniştile şi durerile sale, de grija celui mic şi de întreţinerea casei. Şcoala începuse de o lună. Din banii trimişi ultima oară de mamă, Darius plătise restanţele la întreţinere, lumina, apa şi telefonul. L-ar fi închis dacă nu i-ar fi trebuit, nu îl ţinea decât pentru apelurile mamei. Îi cumpără lui Radu cărţi şi caiete şi i se rupse inima când, după prima zi de şcoală, fratele său îi spuse că e băiat mare, a trecut într-a patra şi că nu poate merge oricum la şcoală, cu acelaşi ghiozdan rupt şi vechi de doi ani, pentru că râd colegii de el. Cum poţi să faci un copil să înţeleagă că, deşi faci tot posibilul să-i fie bine, câteodată nu e de unde? Tocmai de asta a plecat Maria în Grecia, singură şi fără niciun sprijin. A strâns bani mai multe luni, bani adunaţi din mila oamenilor, pentru că administratorul blocului pentru care lucra ca femeie de serviciu o concediase. Întârziase două ore când Radu avuse febră foarte mare. Nu ar fi fost primul copil care îi murea din cauza febrei şi simţea nevoia să stea alături de cel mic, măcar până îi scade temperatura. Administratorul nu a înţeles-o. Darius nu s-a plâns niciodată nimănui de greutăţile sale. Mergea şi el la şcoală, pentru că îi plăcea să înveţe, să citească şi să scrie şi pentru că acolo nimeni nu ştia ce se întâmplă în viaţa lui. Nu îi amintea nimeni că nu are ce să-i pună fratelui pe masă. Norocul a fost că s-a gândit să cumpere, cu puţinii bani care i-au mai rămas, un sac de făină şi unul de mălai. Îi ţinea ascunşi în dulapul din sufragerie, să nu-i vadă puţinii musafiri care îi treceau pragul şi pe care îi primea mereu cu inima strânsă că nu are ce să le ofere, în bucătărie. De ceva timp era îngrijorat pentru că mama lui nu mai sunase, se temea să nu fi păţit ceva pe acolo. Niciodată nu e uşor printre străini. Dejal, avea în minte discursul pe care îl va spune mamei când îl va suna. Mamă, stai liniştită, noi suntem bine, învăţăm bine şi nu avem probleme. Am plătit datoriile şi ne-au mai rămas bani. Da, da, stai liniştită, lunile astea ne-am descurcat de minune şi tot ne-au rămas bani. Da, mâncăm bine, stai liniştită, nu te agita, să nu ai din nou probleme cu inima. Ai şi tu grijă de tine, că dacă păţeşti ceva, cine mai are grijă de noi? Dacă nu ai de unde, lasă luna asta, nu trimite bani, ţi-am zis că mai avem. Nu vroia sub niciun chip să o sperie sau să îi pună sănătatea în pericol. La urma urmei, de ce i-ar fi spus?

Radu intră fulger în casă, punând punct gândurilor fratelui său.
– Ce faci, frate-miu, ce mâncăm azi? Am o foame de lup!
– Bună, Radu, cum a fost la şcoală? I-a plăcut compunerea doamnei învăţătoare?
– Da, da, ce mâncăm azi?
– Păi ce vrei, mămăligă sau turte?
– Vreau altceva, vreau pizza, nu am mai mâncat pizza de un an! Nu mai vreau nici mămăligă, nici turte. Numai asta mâncăm! M-am săturat! Nu mai vreau!
– Oamenii nu fac mereu ce vreau! Promit că atunci când trimite mama bani mergem la o pizza. Bine?
– Bine…
– Hai, spală-te pe mâini, imediat sunt gata turtele.
Cât ai zice peşte, Darius pregăti trei turte, le aşeză frumos pe o farfurie şi îl strigă pe fratele său. Cu foamea cât o gaură neagră, Radu se năpusti asupra lor.
– Poftă bună, Radu!
– Mersi! Usturoi nu avem, nu?
– Nu, nu mai avem…
– Tu nu mănânci?
– Am mâncat înainte să vii.
– Mereu mănânci de vreo  câteva săptămâni înainte să vin eu…ţie îţi faci mai multe turte? îţi faci o mămăligă mai mare?
– Hai, Radu, ştii că nu e aşa…
– Abia aştept să vină mama…
Darius îl privea pe fratele său mâncând şi înghiţea în sec. De-ar şti Radu, se gândi el ferindu-şi privirea de fratele său.

O săptămână mai târziu, în apartamentul familiei Lupaşcu, telefonul zdruncina pereţii.
– Alo?
– Da, răspunse o voce piţigăiată de femeie.
– Cine sunteţi?
– Cine sunteţi dumneavoastră? Eu sunt Lupaşcu, Maria, mama băieţilor, proprietara apartamentului. Unde sunt băieţii mei? Cine sunteţi?
– Doamna Lupaşcu… eu sunt asistent social, Elena Răducan.
– Ce caută un asistent social în casa mea? Vreau să vorbesc cu băieţii mei. Daţi-mi-l pe Darius la telefon! strigă disperată femeia.
– Doamnă, Darius nu se simte tocmai bine…
– Vreau să vorbesc cu Darius, unde e?
– Doamnă, Darius a dezvoltat o formă foarte gravă de ulcer, nu a mâncat mai mult timp! Femeia îşi alegea cu grijă cuvintele, dar în capul mamei, vocea ei răsuna din ce în ce mai piţigăiat.
– Doamne, nu se poate, e bine? Unde e?
– Din păcate, nu e bine… l-am găsit prea târziu. Am auzit că sunteţi în Grecia, pregătiţi-vă bagajele. Numai dumneavostră mai puteţi avea grijă de cel mic… Darius nu mai este…

Luni mai târziu, Radu găsi ascunsă, în spatele celor doi saci din dulapul din sufragerie, agenda lui Darius. Nu reuşi să citească mai mult de primele rânduri. E a cincea zi de când nu am mâncat, încă mă ţin bine, deşi, uneori mă doare stomacul ăsta ca naiba. Mi-e tare frică să nu se termine sacii ăştia şi mama nu mai dă niciun semn… nu vreau să spun la nimeni că numai mămăligă şi turte îi pun pe masă lui Radu, mamei nu i-ar plăcea să mă plâng cuiva, nu vreau să sufere sau să facă alt preinfarct… Radu mi-a reproşat şi azi că nu mănânc cu el, îl mint în continuare că mănânc înainte să vină el de la şcoală, el crede că mănânc mai mult decât el…poate va înţelege într-o zi cât valorează un pumn de făină şi că pe al meu i l-am dăruit lui.

De negăsit

M-am născut cu stele în păr,
cu zăpadă în ochi,
apă de mare pe buze,
m-am născut bătrână.

am degetele negre,
de cât am căutat moartea
prin toate ascunzişurile
în zadar

m-am sinucis înainte să te naşti
de teamă că nu am să merg alături de tine
niciodată.
m-am sinucis să-mi păstrez visul despre noi
viu

Kamikaze

Străinule,
eu sunt ce nu te-ai aşteptat să fiu,
visul tău desenat ziua,
după ce m-ai trăit o noapte-ntreagă
în călătoria de dincolo.
nu mă mai citi, nu mă căuta,
ideea mea hipnotizează
ai să vezi doar suflet
pe litere.
cuvintele mele sunt apa vieţii
pentru care mori
după ce le-ai găsit,
nu-ţi vor mai zice de bine.
de ce te-aş mai scrie,
străinule?
de ce, când realitatea ta
e liniştea?