Din dragoste de Străin

Ultimele două săptămâni au fost un du-te – vino pentru mine. Familia şi prietenii m-au ţinut pe linia de plutire, pentru că altfel mă pierdeam printre bagaje şi pregătirile pentru eveniment, în timpurile astea noi.

Am încercat să fac din lansare un moment de neuitat, dat fiind faptul că, în momentul în care am ţinut cărţile în mână pentru prima dată în urmă cu un an, nu aveam nicio intenţie de a lansa volumul. Mi se părea o carte prea intimă, care ar merita o lansare foarte ingenioasă şi pe care nu mă gândeam vreodată că o voi expune fizic în faţa oamenilor. Până mi-a spus actriţa Gina Kun, prietena mea, că are idei pentru următoarea lansare, citindu-mi o poezie postată pe Facebook. Aşa a început totul. Agitaţia, emoţia, bucuria, panica, nebunia. Străinul urma să iasă în lume.

Ştiam că momentul teatral pe care îl va pregăti Gina alături de 7 nimfe din cadrul Asociaţiei ei, Let’s Act (pe această cale le mulţumesc fetelor pentru implicare, frumuseţe şi pentru magia pe care au adus-o înaintea Străinului: Raluca Stoica – şi pentru machiajul profesionist, Georgia Dascălu, Andreea Sabou, Ana Nechifor, Roxana Popescu, Cristina Tudor, Mara Bica) va fi apogeul evenimentului şi aşa a şi fost.

Trebuia să găsim şi o locaţie în care să aibă loc toată magia, iar Bogdan Bârligea mi-a sugerat o sală din zona Rosetti, Sphera Expert. Vă mulţumesc, doamnă Delia Creţeanu – pentru amabilitate şi energia pozitivă pe care o emanaţi şi Vlad Creţeanu, pentru designul semnelor de carte şi al cărţilor de vizită.

Mulţumesc doamnei Daniela Lungu, producător TV la B1 TV şi domnului Costin Tuchilă, critic literar, complicii mei, pentru că au acceptat invitaţia mea de a dezvălui detalii despre Străin, prin prisma minţii şi a sufletului lor, căldura şi obiectivitatea cu care vorbit emoţionându-mă şi totodată, intrigându-mă, în sensul bun al cuvântului.

Mulţumesc designerului Istvan Kun pentru afişul realizat, un afiş pe sufletul meu, inspirat şi deosebit.

Mulţumesc cofetăriei Alice, pentru că a îndulcit demascarea Străinului, dar şi mânuţelor mele care au făcut Raffaelo, ce au reușit să îndulcească și ele pe onorații oaspeți! Că tot veni vorba de dulciuri, mulţumesc Ticu pentru aranjamentul de efect al bunătăţilor.

Au fost atât de mulţi oameni implicaţi în punerea în scenă a acestui moment, încât pot spune că în spatele lansării s-a aflat o echipă, o mare familie.

Lansarea a fost frumoasă, din punctul meu de vedere, au venit oameni dragi şi foarte dragi mie, din ţară şi de peste Prut (mulţumesc poetei Diana Zlatan pentru dar – un fluier din Moldova şi pentru poezie).

Mulţi prieteni mi-au spus că le-a făcut plăcere gestul meu de a pune câte un plic pe fiecare scaun, plic în care am scris cu mâna mea versuri din Străin.

Emoţiile, însă, m-au copleşit atât de tare, încât am vorbit foarte puţin şi foarte repede, deşi mi-ar fi plăcut să stau la poveşti despre Străin. Dar, emoţiile…

Mulţumesc, Mamă, pentru desenul de pe copertă şi scriitorului Dumitru Velea, cel care îmi netezeşte constant calea plină de spini a poeziei.

Dacă a fost Străinul?! Desigur că a fost. Cu fiecare dintre noi, în fiecare dintre noi.

P.S. Mulţumesc încă o dată tuturor celor ce au dat însemnătate acestui moment!

Sipetul din Călineşti – Cufărul amintirilor

Raluca Andronache

Profesor de limba şi literatura franceză/ Traducător rusă/franceză
4 martie 2012

„Pe Raluca Pavel aş putea să o încadrez în categoria persoanelor creatoare de frumos, înzestrate cu talent şi punând pasiune în tot ceea ce îşi propune să realizeze.

Odată cu deschiderea „Sipetului din Călineşti”, cititorilor li se revelă un fel de jurnal intim al autoarei, prin atmosfera răscolitoare a trăirilor poetice: „caut realul din vis, / mă împiedic de iarnă” (Pierduţi prin timp); „Mă întreb unde mi-e locuşorul / între patru pereţi / între patru scânduri / ori în livada din Călinești” (În căutarea locuşorului), prin pitoreştile descrieri de locuri şi natură: „Mi-aduc aminte / de fântâna din chemare” (Sufletul fântânii); „câmpia ce se întindea / de la piciorul casei bătrâneşti / până în satul vecin.” (Albăstrele); „m-a dus cu gândul la troiţa / bătută de ani / cu urme de vopsea, / dar dreaptă / din mijlocul satului / așezat acolo, pe gârlă” (Amintiri din gârla celor palizi) sau prin încercările poetei de a recupera din memorie identitatea unui personaj misterios: „atâţia ani fără tine m-au sufocat în zadar. / îmi amintesc de tine, străinule / fără chip şi fără trup, / îmi amintesc din visul acela de demult.” (Pierduţi prin timp) sau cea a impresiilor puternice care i-au impregnat simţurile: „eu vreau să simt lucerna uscată / sub picioare / şi spinii din livada satului meu / aerul rece de primăvară / şi mireasma teiului vara” (Nu o să doară).

Prin intensitatea emoţiilor, copilăria scriitoarei este într-un fel neterminată, lăsându-şi amprente în multe dintre poeziile prezente în volumul de debut, în cele aproape 60 de pagini extrase din cufărul amintirilor: „Mai vreau să fie odată mai / şi să-mi redai sătucul / pe drumuşor să-ncerc să prind / un cărăbuş şi-o rază” (Nopți de mai).

Născută pe meleaguri botoşănene, Raluca Pavel ia contact cu lumea artei, în general, şi cu literatura, în special, la o vârstă inocentă, prin grija bunicii sale – Rodica Ilie – o  pasionată de poezie şi lectură, iar, mai apoi, bagajul literar al Ralucăi se va dezvolta sub îndrumarea diferiţilor profesori de la şcolile pe care le-a urmat.

Raluca Pavel a primit înzestrarea artistică – harul dat de Creatorul suprem la naştere – şi a înţeles că nu poate mulţumi Domnului decât prin roadele obţinute prin spiritul creator şi susţinut de înnobilarea artei. Drept mărturie stau cele peste cincizeci de „poezioare” bogate în sensuri, sentimente, meditaţii.

Volumul de debut al scriitoarei a culminat în literatura română contemporană sub auspiciile unei creaţii neistovitoare, fireşti, precum scrierea unui jurnal şi a unei meditaţii asupra unor evenimente, locuri şi fiinţe ce i-au marcat copilăria.

Prima întâlnire literară cu Raluca Pavel lasă puternica impresie a unei voci poetice suave şi, totodată, încărcată de patosul exprimării.

Scrise cu sensibilitate, poeziile tinerei scriitoare reprezintă un act de voinţă şi de curaj, care nu ar fi fost posibile fără un minimum de talent şi, mai ales, fără har.

Deşi înscrise în lirica feminină, citind poemele Ralucăi Pavel nu pot să nu observ o uşoară asemănare cu cele ale lui Nichita Stănescu, poate din cauza versurilor albe, moderne. Uneori, creaţiile Sipetului aduc mai mult a poeziile lui George Bacovia, prin tema lor centrală – stingerea iminentă a fiinţei umane – şi prin bogăţia semnificaţiilor (Chemarea, Nu o să doară, Nu mai e loc în cimitir, Mă ciupeşte moartea).

Scriitoarea a preferat versurile libere şi reduse ca încărcătură lexicală, dar cu un ritm interior bine impregnat de poeticitate şi muzicalitate inconfundabile prin naturalețea „rostirii” sincere şi inocente a unui copil: „curios, străbunica nu mi-a trimis nicio vedere / de pe unde s-a plimbat, de când e prin lume. / i-am zis mamei să ne mutăm şi noi în cimitir / să străbatem lumea-n lung şi-n lat / dar mama s-a schimbat la față” (Nu mai e loc în cimitir), prin stăpânirea cu măiestrie a discursului indirect liber: „N-ai cum să vezi turla bisericii / mai trebuie să creşti, zâmbi ştrengar bunicul” (Leagănul din cornul lunii); „Într-o zi, ai să râzi cu poftă / şi mie mi se va datora, mi-ai spus” (Bucle de cearceaf) ori prin umorul şi optimismul copilăresc faţă de moarte: „Străbunicule, ţi-e bine unde eşti? / aveai rău de înălţime / te ţine cineva de mână / să nu cazi / au căldură acolo sus?” (Străbunicul).

Descoperind poeziile Ralucăi Pavel, cititorii nu pot să nu remarce sensibilitatea care izvorăşte din versuri prin intermediul figurilor de stil atent alese: „A dat cafeaua-n foc pe nori / la o discuție cu zeii” (Au dat norii în foc); „în dimineața-aceea, cu gust de tresărire” (Când moliile plâng); „teiul ştie povestea satului / şi are în el ceva uman / îşi îmbrăţişează copiii / cum nimeni nu o face / le ascultă secretele / şi le ține minte de ani” (Rămâneri în urmă).

Se observă adeseori originea autoarei, care nu s-a ferit să imprime scrierilor sale un iz de limbaj botoşănean sau, oricum, de prin zona Moldovei româneşti: „am mai crescut niţel” (Nu-mă-uita), „lasă mie basmaua ceea” (Te plânge dimineaţa, străbunică), „urmăream cu ochiul / fiecare suflet / ce se aburca în vişin” (Spic de grâu).

Ilustraţiile realizate de bunica Ralucăi Pavel, de o atentă plasticitate, completează armonios poemele (Albăstrele, Trage Iadul de tine, tată, Leagănul din cornul lunii, Moş Nicolae etc.), creând asupra cititorilor impresia unor fotografii din universul ferecat în cufărul amintirilor.

Din rândurile tinerei poete răzbate o puternică oralitate; e ca şi cum s-ar ţese necontenit un dialog între poetă şi persoanele dragi pe care le evocă: „Mamă, ce e în bulgăre? de ce nu văd? / Sunt berze, copila mea, sunt berze! / şi care e povestea lor? / În prag de primăvară, aduc pe lume prunci / uită-te în jurul tău, ce vezi în sat? / Pomii au născut muguri!” (Prunci de primăvară); „mamă, trage Luchian clopotele / iar a murit cineva? / dacă vine furtuna acum / înseamnă că a fost iubit tare? // copila mea, n-a plecat nimeni / bat clopotele pentru ca Dumnezeu / să le audă şi să ne apere / de furtună.” (Clopotarul). De altfel, întreg poemul Clopotarul este bazat pe discursul oral.

O atenţie deosebită ar trebui acordată simbolisticei „străinului” – un personaj căruia poeta îi va dedica, ulterior, un volum de poezii. În opul prezent, acesta ar putea fi un personaj cu a cărui existenţă viaţa ei s-a intersectat la un moment dat, în visare: „atâţia ani fără tine m-au sufocat în zadar. / îmi amintesc de tine, străinule / fără chip şi fără trup, / îmi amintesc din visul acela de demult.” (Pierduţi prin timp) sau o persoană reală care s-a „strecurat” dintre amintirile autoarei: „Nu-mi amintesc de tine, străinule / poate te-am pierdut în primăvară, / poate greierii îşi cântau durerea / și-mi acopereau gândurile.” (Ex tunc).

Ajunsă la vârsta deplină a maturităţii, Raluca Pavel se proiectează într-un timp ancestral şi într-un spaţiu iniţiatic – satul Călineşti – în care se regăseşte copila „de vreo trei ani” (Te plânge dimineața, străbunică), înconjurată de bunici, părinţi, de cei dragi care s-au mutat „aproape de inima îngerilor” (Nu mai e loc în cimitir) – străbunicii.

Deschizând „cufărul amintirilor” promiţătoarei poete, cititorii se pot întâlni imaginar cu „un ghemotoc cu păr de aur” (Trage Iadul de tine, tată), cu o copilă care se delecta cu poveştile bunicii sale: „îți miroseau mâinile a povești / peste obraji când îmi treceau.” (Gust de lămâi în Călineşti) şi care admira locurile pitoreşti ale satului Călineşti („fântâna din chemare” – Sufletul fântânii; „câmpia ce se întindea de la piciorul casei bătrâneşti” – Albăstrele; una din cele „două biserici din Călineşti” – Nu mai e loc în cimitir, Moş Niculae; livada în care-şi „așeza cu grijă / sufletul pe iarba ce mijea / sub bătrânul păr busuioc / pe care-l zidiseră strămoşii” – Plecarea; „lucerna de la marginea dealului” – Cu gândurile-n cioc; „teiul din ogradă” sub care „bunicul se bătea cu vântul / într-un joc cu regi şi regine” – Reginele dau şah mat; conacul Miclescu: „M-am întâlnit aseară / cu bărbatul din tablou / stătea să cadă / pe  treptele conacului Miclescu” – Să nu te pui cu zeii).

Scriitoare a generaţiei douămiiste (prin data debutului – 6 iunie 2011), Raluca Pavel dispune de o putere de creaţie şi imaginaţie exuberante, fiind atrasă de mediul pitoresc, prin evocarea cu vervă a aspectelor copilăriei şi a ruralităţii.

Cuvintele izvorăsc din sensibilitatea-i artistică, pentru care moartea şi viaţa stau pe aceeaşi axă (prin fascinaţia şi inspiraţia deopotrivă exercitate), şi ating, la rândul lor, sufletele cititorilor care rezonează la aceleaşi acorduri profunde. Scrierea de iniţiere a Ralucăi Pavel nu are cum să treacă neobservată, pentru că, per ansamblu, din poeziile sale răzbate melancolia unui adult după copilăria pierdută, dar pe care o evocă cu multă recunoştinţă şi gingăşie.”

Mama mea, femeia din visul real

Am avut cea mai frumoasă copilărie pentru că mama şi tata au fost mereu acolo.
Am avut cea mai frumoasă copilărie, pentru că mâinile mamei mereu au mirosit a poveşti şi a pâine făcută în casă.

Nici nu mai ţin minte câte nopţi nu a dormit pentru că eu făceam febră din cauza durerilor în gât, nici nu mai ştiu câte comprese îmi punea pe cap şi câte lacrimi vărsa la capul meu, fără să ştie că i le simt alunecându-mi pe obraz. Mama m-a crescut cu sufletul, sărutându-mă pe frunte, de cele mai multe ori, când avea impresia că dorm. M-a învăţat că iubirea nu e numai declarativă, iubirea se demonstrează. Iubirea se simte, în poala ei îmi trecea toată nefericirea, în mâinile ei nu mi-era frică de ziua de mâine.

Am crescut cu poveşti. Poveşti la gura sobei din Călineşti. A avut răbdare să-mi citească, la infinit, aceeaşi poveste despre Heidi, fetiţa munţilor, pentru a-mi face pe plac. Deşi Călineştiul e o zonă deluroasă, îmi imaginam că stăm în creierii munţilor. Şi în povestea lui Heidi erau doi brazi în faţa casei şi în lumea ei cerul era plin de stele noaptea. Mama mi-a arătat câte visuri sunt pe cer sub formă de stele şi mi-a spus că, atunci când voi creşte, poate voi putea răsturna Carul Mic, dacă pe cel Mare nu-l voi putea urni. Nopţi de-a rândul stăteam sub teiul din ogradă numărând stelele. Mama mi le-a arătat pe toate.

Îmi continuam poveştile pe câmp în timpul zilei şi mama mă căuta disperată, până mă găsea. Mă certa că am îngrijorat-o, dar mereu se înmuia când îi aduceam albăstrele. Am învăţat să iubesc florile, natura şi animalele. Mama m-a ajutat să am grijă de puiul de găină pe care l-am rănit la un picior din greşeală şi de care nu m-am despărţit nici când a venit toamna şi am plecat la oraş. Mama a trebuit să aibă mai multă grijă de Crăcănici decât am avut eu, pe mine mă lăsa să citesc sau să mă bucur de jocurile copilăriei.

Mama a avut răbdare să-mi explice de sute de ori de ce e importantă gramatica şi de ce trebuie să am cultură generală. Era mereu atentă să nu-mi lipsească nicio carte din bibliotecă, ba mai mult, citea înainte cărţile pe care mi le recomanda, numai ca să mă intrige în momentul în care îmi povestea puţin din ele. Femeie literată, învăţa odată cu mine, culegea informaţii din toate părţile, mi le transmitea, să nu cumva să rămâna vreuna dintre noi în urmă. Aşa face şi acum. Mama e mereu la curent cu toate.

Deşi am fost un copil cuminte, mama ştia că o mint. Curios mi se pare că mama a ştiut mereu când. Nu bănuia niciodată, pur şi simplu ştia. Nu-mi zicea nimic, dar comportamentul ei mă făcea să recunosc. Am învăţat în timp, datorită mamei, că minciuna are picioare scurte şi nu aduce nimic bun.

Mereu a fost şi este şi acum o femeie cochetă. Mama a avut grijă să fiu mereu elegantă. Mereu a pus accent pe calitate. Nu contează ce e la modă, dacă pe tine nu te avantajează. Mama e o femeie naturală şi foarte frumoasă. Sufletul meu e mai frumos datorită ei.

Sensibilă, mereu îşi ştergea lacrimile când ne uitam la vreun film gen dramă sau când auzea de povestea tristă a unui copil. A ajutat tot timpul necondiţionat şi pe oricine, fără rezerve. Cum face şi acum. M-a învăţat ce-i omenia şi că dacă un om are nevoie, mereu îl pot ajuta cu ceva bun. Chiar şi cu un gând.

Are un simţ al umorului incredibil. Nici nu ai crede că o femeie aşa rafinată, elegantă, distinsă şi serioasă poate face haz de necaz. Glumele ei au mereu sfaturi de viaţă în ele.

Mama mea e familistă, a făcut totul pentru familie. A visat, a iubit, a crescut, a educat. Datorită ei şi datorită tatei sunt ceea ce sunt.

Când plâng, când râd, când sunt sus ori cad, o sun pe mama. Sper să o pot suna la infinit. Mama să fie mereu acolo.

Mamă, sunt suflet rupt din al tău, altfel, nimic nu ar avea sens. Sunt inimă din a ta, aşa am învăţat că a oferi te face un om mai bun şi mai fericit. Am învăţat, mamă, că fără tine aş fi nimic. Naşte-mă şi creşte-mă iar, mamă, să rescriem Sipetul la nesfârşit!

Sper ca într-o zi să fiu ca MAMA.

Stai cu mine, mamă

Nu-mi mai vorbi, mamă, despre moarte,
deşi o scriu, rostită de tine îmi sună a iad.
nu vreau să ştiu unde ţii prosoapele
şi nici nu vreau să aleg vreo poză cu tine.
mamă, mai ai multe de modelat la mine,
cum să mă port, cum să zâmbesc ca tine,
nu-mi spune să-ţi plantez nu-mă-uita,
mai bine ceartă-mă, sigur ţi-am greşit cândva.
mai avem timp, mamă, tot timpul din lume,
în care să-mi ţin capu-n poala ta ca pe vremuri,
în Călineşti, acolo-i singura noastră casă,
nu garsoniera de care-mi vorbeşti tot mai des.
mamă, îţi promit că nu mai scriu despre moarte,
doar stai cu mine până la finele timpului

Desen realizat de Rodica Ilie, bunica mea

Nu-mă-uita

Şterge-ţi lacrimile tată, nu fac decât să scriu o filă,
sunt tot copila ta, pe care o plimbai de mână,
am mai crescut niţel şi totul mi-e mai clar,
deşi ai fost implicat în lupte, ţi-e sufletul curat.

timid păşeai la bine,
din umbră-ieşeai la greu,
ca pe o scenă milenară
tare mi-eşti drag, tu, tată

mi-aduc aminte ziua-n care, Da răsuna-n priviri
nu-mă-uita în păr i-ai prins tu mamei
şi ea era pierdută în visare

vă mai plimbaţi de mână şi acum,
prin parcul Eminescu,
iar eu, te-aud şi acuma-n gând
ai grijă, fata mea, să fii şcolită

nu plânge taică,
am rămas aceeaşi,
voi, tot de mână vă plimbaţi