Spirală străinului

Nu am frică de nimeni,
nici măcar de tine,
străinule,
n-ai decât să te răzbuni
că ţi-s dragă şi aduc a nimfă,
să mă înjunghii c-un vârf de iarbă
să crezi că-n iad nu sunt vraci
să-mi coase tăietura
cu un fir de păianjen.
m-aş face mai dură
decât ura ce-mi porţi
că nu te scriu seară de seară.
te rog, răneşte-mă,
te voi acoperi cu pânza mea
ce-mi alunecă prin vene,
apoi, voi călători în timp,
spre tine, în tine,
să-ţi deschid ochii,
să vezi realul din vis

Punct

Deja ţi-e frică să respiri,
să nu-mi transmiţi vreo stare,
nerv sau zâmbet
şi să-l scriu.
ştii cum îmi poţi opri cuvântul,
dar vrei să mă citeşti
ca pe o bătaie de inimă
ca pe ideea ce-ţi tulbură mintea.
te găsesc mereu în pădure,
culegând afine pentru tine,
de teamă să nu te uiţi
în visul meu.
străinule,
spre binele tău,
ucide-mi cuvântul

Începutul

Mai ţii minte banca din faţa lunii
mărturie a tuturor cafelelor?
ţi-e teamă să te aproprii de ea,
bănuieşti bine,
mi-am lăsat acolo aroma.
cafea nu mai poţi bea,
îţi aminteşte de gustul buzelor mele,
deşi nu le-ai sărutat niciodată.
străinule,
am să mă răzbun pe tine,
scriindu-te.
probabil, îmi va ieşi
mai bine ca niciodată.