Nu pedepsi pământul

Nu te-nvăța să ai răbdare
cu plânsul,
lasă-l să iasă din colivie
fără să-l fereci în măr
de teamă că Eva
n-o să-l găsească.
nu-ți învăța lacrimile
să aibă răbdare cu tine,
ia primăvara de mână
să te însoțească
chiar și-n caverne
sau când pășești
pe pletele blonde ale toamnei
obosită de furtuni și
de prunci decăzuți.
cum îți rabdă pământul lacrimile?
nu-l pedepsi cu amarul tău,
nu vezi că afară deja plouă?
ieși la fereastră,
acolo se plânge.
în pat se naște doar dragostea.
lasă durerea să rămână
dincolo de sticlă

Cealaltă parte, mereu

Am înțeles în pragul morții
de ce mi-a fost dat să mă nasc,
să văd chipuri triste în ploaie,
fluturi trântiți la pământ
și rândunici ce nu-și mai amintesc
drumul spre casă,
ce uită că acasă
este mereu
de cealaltă parte a drumului,
în cealaltă parte din noi.
nu am uitat nicicând de ce mor
zi de zi când nu te cânt,
de ce ochii-mi verzi
arată serii
cum ar trebui să fie apusul.
niciodată nu am vrut să văd
că m-am născut pentru a crește om
la umbra durerii

Trecere

Azi e una dintre acele zile,
în care mă poți căuta în pământ,
mă duc să-mi odihnesc gândul,
naște prea mult haos sub ploaie.
azi degeaba mă strigi,
am nisip în urechi
și pânză pe ochi.
nu încerca nici să mă vezi,
azi sunt peste tot
sau niciunde.
azi nu știu cine sunt,
poate sunt tu,
umbra ta,
ori un gând în pământ.
lasă-mă așa.

Balada rătăcitorului

Ai poposit la uşa mea
cu o tolbă de gânduri
îndreptate înspre niciunde
şi înspre nicăieri.
ţi-era foame de viaţă
şi sete de linişte,
nici tu nu mai ştiai
de când erai flămând
(poate dintr-o altă viaţă).
te sprijineai în ciotul acela
mâncat de carii
bătut de ploi,
era singurul tău prieten
din singurătate.
hainele ponosite
aveau iz de colb
şi cădeau roase
de câinii vecinilor
de peste drumuri.
îţi întindeai mâinile
după blidul cu mâncare
de parcă încercai, timid,
să alini suferinţa unui orfan
abia vorbeai
iar ochii-ţi erau obosiţi
de atâta rătăcire prin vieţi