Acum cântecul s-a sfârşit

Iulian încerca să-şi schimbe viaţa. Nu se putea manifesta în aglomerata capitală, cuvintele nu ieşeau din el. Prea multă poluare, prea multă gălăgie pentru sufletul unui poet dornic să-şi pună sufletul pe tavă. Ploile nu mai erau de ajuns pentru a şterge praful aruncat de cei care îşi ascunseră frumosul din ei de ochii unei lumi materiale, în care banii erau singura plăcere.  

Sufletul său de artist îi cerea cu disperare linişte şi Euterpe… Bucureştiul nu era locul propice. Buşteniul avea ceva din inima lui, avea natura şi sensibilitate.

Ajuns în faţa cabanei, se uită de jur-împrejur şi admiră priveliştea. Aerul rece îi străbătea trupul firav şi îi curăţă mintea de amintiri. A închiriat camera pe termen nedeterminat. Patroana cabanei se arătă o femeie primitoare şi înţelegătoare, nutrind o adevărată admiraţie pentru scriitori. Era mândră că cineva ca Iulian îi trecea pragul şi căuta inspiraţia la lumina felinarelor cabanei sale. Camera pe care o închiriase era destul de neîncăpătoare, la fel de mare cât bucătăria sa din Bucureşti, dar acest lucru nu-l deranja. Îşi aşeză bagajul la intrare şi se întinse pe patul tare de lemn, cu mâinile sub cap, ca şi cum ar susţine greutatea lumii în ele. Aruncă o privire prin cameră. Ochii îi căzură pe măsuţa din lemn din faţa ferestrei. Se ridică şi se îndreptă spre ea. O atinse cu atâta tandreţe, ştiind că ea va fi martora principală a ideilor ce îi vor invada următoarele zile. Praful i se lipi de degetele fine, dar îl îndepărtă cu zâmbetul pe buze. Nu era acelaşi praf cu care se obişnuise. Lângă pat, o carte uitată pe noptieră îi atrase atenţia. Poezii de Magda Isanos. Deschise cartea unde era îndoită foaia şi citi:

„Acuma cântecul s-a sfârşit

Acuma cântecul s-a sfârşit.
Nu ştiu de-i bine ori rău.
Din frunze-am cântat.
Dumnezeu, lânga mine stând, mi-a şoptit.

De fapt nu era Dumnezeu, era pom.
Şi câteodată-avea glas de om.
„Sărbătoreşte, mi-a spus el, aceste
câmpii dezmierdate şi creste…”

Şi ca o pasăre neînvăţată
m-am apucat sa cânt. Eram mirată
şi bucuroasă, şi nici n-am simţit
cum trece anotimpul fericit!

Zburaţi, cântece, zburaţi departe,
scuturaţi-mă de pământ şi moarte,
şi preamăriţi natura-n care încă
e linişte şi-nţelepciune-adâncă.”

Puse cartea pe noptieră şi se apropie de fereastră zâmbind. Da, aici e de mine!

Admiră arhitectura clădirii din faţă şi remarcă draperiile maronii trase la etajul 1, deşi uşa balconului era larg deschisă. De ce ar vrea lumea să nu intre razele soarelui în casă şi să-ţi încălzească sufletul?

Îşi scoase din bagaj stiloul şi caietul, nivelându-i cu grijă foile albe. Se întinse iar pe pat.

Luna îşi făcea simţită feeria. Iulian deschise ochii şi se uită la ceas. Era aproape de miezul nopţii. Ora care, în trecut, era apogeul inspiraţiei sale. Din apropiere, o melodie tânguitoare îi atingea auzul. Se apropie de fereastră şi atunci o văzu.

Aşezată în faţa pianului, abia atingându-i clapele, se vedea chipul unei fecioare. Lumina îşi făcea loc printre draperiile maronii, scoţând la iveală silueta tinerei, părul lucios, negru şi lung ce i se scurgea pe umerii dezgoliţi ca o cascadă. Pielea albă părea să nu ţină cont de trecerea timpului, niciun rid nu-i trăda vârsta sau vreo apăsare a sufletului. Iulian îşi găsise muza. O frumoasă pianistă. Zâmbi şi îşi spuse: Nu există coincidenţă..totul se întâmplă cu un scop…

Se aşeză la măsuţă şi o privi ore întregi. Sunetele muzicii ei, sunetele ce ieşeau de sub degetele tinerei muze, deschideau în Iulian cele mai ascunse şi încătuşate uşi ale cuvintelor. Înainte să-şi dea seama, muzica se opri, frumoasa dispăruse.

Cu stiloul în mână, Iulian se uita încă spre draperiile maronii, în speranţa că o va revedea. În mintea lui, începuse uraganul. Ideile se izbeau agresiv una de cealaltă.
Cuvintele se scurgeau pe pagini, aşa cum lasă urme o ploaie musonică. Foile se umpleau vâzând cu ochii. Înspre dimineaţă, Iulian avea aproape un caiet întreg de poezii. Cu o satisfacţie pe care doar un artist care şi-a găsit muza o poate resimţi, îşi spuse: Imediat ce mă trezesc, mă duc să-i arăt frumoasei mele ce trăiri poate inspira..

Se trezi la jumătatea zilei, cu capul greu, obosit, dar cu inima împăcată şi cu o stare de extaz pe care nu o mai simţise niciodată. Se îmbrăcă repede, luă caietul şi ieşi grăbit din cabană.
Sper să se bucure, se gândi.

Aproape că alergă până la etajul 1 al cabanei din faţă. Îşi trase sufletul într-o doară şi bocăni la uşă agitat. Nu se auzea nimic. Iulian insistă. Din spatele lui se auzeau paşi.

– Bună ziua, domnule! Vă pot ajuta cu ceva? Doriţi o cameră?

– Bună ziua, da, mă puteţi ajuta..nu vreau nicio cameră… aş vrea să vorbesc cu domnişoara brunetă care stă aici… eu stau vis-a-vis, sunt scriitor şi azi noapte m-a inspirat frumuseţea şi muzica ei şi aş vrea să-i arăt ce am scris..

Patroana se întunecă brusc. Se întoarse cu spatele la Iulian şi spuse repede:

– Domnişoara pianistă nu mai stă la noi… Credeam că ştiţi povestea… Domnişoara era foarte bolnavă şi a vrut să-şi petreacă ultimele zile în linişte… deşi o lăsase şi vederea, nu a încetat să cânte… azi noapte, după o ultimă demonstraţie, s-a dus…

Iulian abia se mai putea ţine pe picioare…  Scăpă caietul, foile s-au împrăştiat pe podea. Deasupra tuturor, ca o mărturie, se puteau citi una dintre poezii.

„Îngerul

Şi-un rai arunc spre corpul tău
Minuni sub chip de liliac;
Şi îngerul de la Buşteni
Azi îl trimit la tine-n prag.

Să-ţi vadă el fiorul meu,
Să-ţi spună el ce vreau să-ţi spun,
Căci visul nu mai e al meu;
Visul e-al unui nebun…

Acum păşeşte pe-al meu hol.
Pe buze-i stăruie un „nu”
Ai vrea să pleci aşa că-ţi spun
Că îngerul ce ţi-l trimit eşti …TU!”

P.S. Poezia din final nu îmi aparţine, mulţumesc autorului pentru că mi-a permis includerea ei aici.