Să nu-ți uit numele în mine

Mă joc de-o vreme cu gândul de tine,
mi se topește cerneala când te așez pe suflet,
lavă ardentă.
se prelinge pe tâmpla camerei.
pentru întâia oară,
las ploaia să se împiedice de fereastră,
o alung, nu vreau să șteargă nimic,
de teamă să nu te mai am pe piele,
în realitatea imediată.
nu-mi mai ajunge doar să te visez.
te fur timpului,
strâng buzele să nu-ți pierd urma,
să nu-ți uit numele în mine
și să-l simt al meu,
ca și când nu ai fi fost niciodată 
altceva decât parte din mine

Mă atragi! Dar oare de ce?

           

                                  Despre atracţia sexuală

 

 

 

 

 

Un bărbat intră într-o cafenea şi se aşază lângă una dintre cele 5 femei care stau singure la mese diferite, adulmecându-şi cafeaua. Femeia „privilegiată” este blondă, cu părul lung, ondulat, buze pline ce ascund o dantură perfectă. Îmbrăcată într-o rochie vaporoasă, albă, cu buline negre, tânăra stă cu picioarele unul peste celălalt, în timp ce încearcă să-şi aprindă o ţigară şi se uită peste umăr la bărbatul înalt din stânga ei.

Tânărul brunet, cu ochii verzi-căprui, cu un fizic sănătos şi viguros ce emană masculinitate, cu o privire ademenitoare şi un parfum conceput pe bază de lavandă, ce se desprinde de pe ţinuta sa business, se oferă să-i aprindă ţigara blondei. Aceasta nu îl refuză, ba chiar îi zâmbeşte seducător.

Totul pare firesc, dar în momentul în care ne concentrăm atenţia asupra motivelor care au determinat alegerea bărbatului, dar şi acceptul femeii în ceea ce îl priveşte, datele poveştii se schimbă.

Este de la sine înţeles că bărbatul şi femeia s-au ales şi acceptat, oferindu-şi reciproc ocazia unei interacţiuni de natură interpersonală cu textură sexuală. Pot exista cel puţin două interpretări ale problemei şi anume:

1. Cei doi au răspuns unor doleanţe mai vechi pe care le aveau. Astfel, atracţia sexuală dintre cei doi nu este nouă, este construită de-a lungul vieţii lor, încă din momentul în care părinţii le citeau poveşti cu Ileana Cosânzeana sau Făt-Frumos. Apoi, toate celelalte trăsături, caracteristici favorabile sau dezirabile au fost sugerate iniţial de către părinţi, prin afecţiunea pe care aceştia şi-o arătau în prezenţa copiilor, iar mai apoi de către anturaje şi mass media, prin promovarea cuplurilor în care femeia este o blondă atrăgătoare sau bărbatul este un brunet viril, cu un Maserati în loc de calul alb din poveşti. Aici, atracţia sexuală este construită social.
2. Cei doi sunt atraşi pe loc, unul de celălalt, deşi poate niciunul dintre ei nu se încadrează în tiparul partenerului ideal. Pur şi simplu, sunt atraşi de fizicul celuilalt, de miros, de postura corpului şi de semnalele pe care trupul le transmite.

Am întâlnit un număr destul de ridicat de persoane care mi-au mărturisit preferinţele lor în materie de partenerul ideal şi am constatat că persoana alături de care convieţuiesc „nu se încadrează tiparului”. Deşi multora le plac blondele, partenerele sunt şatene, brunete, roşcate şi nu sunt construite după modelul 90-60-90. Răspunsul este de la sine înţeles: „Îmi plac blondele, dar niciuna nu a reuşit să mă facă să am fiori sau să mă tulbure în vreun fel”.

Dacă un istoric al comportamentului pe care oamenii îl afişează atunci când sunt atraşi sexuali/îndrăgostiţi/iubesc ar încerca să redacteze un op de o vastitate copleşitoare despre „trendul dragostei” ar realiza, fără să conştientizeze, de fapt, doar o incursiune în această „modă”. Gusturile indivizilor se chimbă de la o vârstă la alta, de la oameni la oameni, nu se constată nicio diferenţă faţă de „trendul” altor afaceri. La fel ca atunci când este vorba despre limbaj, gesturi, conduite sociale, moda poate determina care este tipul de frumuseţe feminină preferat la un moment dat, cum a fost, de exemplu, cazul lui Marilyn Monroe, Brigitte Bardot sau al lui Elizabeth Taylor. Astfel, dacă uneori sunt preferate blondele şi minionele, alteori sunt adulate roşcatele înalte şi zvelte.

Există numeroase trăsături fizice, naturale sau accentuate prin machiaj sau intervenţii chirurgicale, ce pot fi apreciate la cel mai ridicat nivel. În funcţie de cultura locului, pot fi preferate femeile cu picioare de chinezoaică, cu gâtul alungit de inele de alamă – iluzie optică – (cum este cazul femeilor cu gâtul lung din tribul Padaung), femei ce practică un machiaj în stilul Cleopatrei sau al lui Nefertiti sau femei ce „umplu patul” în genul celor pictate de Rubens, cum sunt cele apreciate de către bărbaţii din lumea musulmană. Astfel, există importante diferenţe în ceea ce priveşte acea parte a corpului care stârneşte, în primul rând, interesul sau atracţia sexuală: ochii, gâtul, picioarele, talia, urechile. Nu se poate discuta despre un standard universal valabil referitor la atractivitate, în schimb se poate remarca modul în care interesul este concentrat diferit de la o cultură la alta.

Personal, cred că atracţia sexuală nu ţine de gusturi, ci de biologie. Documentarul „The Science of Sex Appeal” prezentat de Discovery (pe care vi-l recomand) susţine ideea conform căreia la temelia opţiunilor pe care le facem în viaţa intimă nu se evidenţiază nici influenţa culturii sau a mass media, a alegerilor personale bazate pe modele pe care părinţii sau anturajul ni le-au sugerat. Astfel, studiul evoluţiei a demonstrat că femeile sunt determinate genetic să opteze pentru bărbaţii cu un aspect masculin înspre feroce, care să le protejeze, iar bărbaţii încearcă să găsească indicatorii feminităţii în fiecare femeie pe care o consideră o potenţială parteneră.

De cele mai multe ori, atracţia sexuală se poate rezumă la semnale vizuale, olfactive şi auditive, dar aceste determinante nu sunt pretutindeni acceptate sau pot să nu se intersecteze. Putem vorbi despre toate odată sau despre fiecare separat. Cert este că luate separat, aceste elemente pot instiga potenţialul partener.

Voi ce credeţi?

Foto: Monalisa after one week in Lebanon

Înainte să mă iubeşti, uită-mă

Uită-mă înainte de primăvară,
cât ochii-ţi pot vedea şi altceva;
chipul meu iernatic,
buze ce-mping spre păcat,
icoană sculptată pe retina ta.
uită-mă până să ceri îndurare
pământului, să se despice
sub tălpile-ţi goale şi să te ia.
de laşi timpul să alunece, ai grijă
privirea-ţi se va tulbura,
mă vei vedea mereu, în vis şi după moarte,
prezentul tău continuu – reflexia mea.
nu există remediu împotrivă-mi,
totuşi, străinule, tu nu mai ai cum
a mă uita.

Manon Lescaut – Abatele Prevost

Citate

„Niciodată nu m-am mirat că hotărârile lumeşti sunt supuse schimbării; o pasiune le face să se nască, o alta le poate nimici. (p. 39)

Puţine persoane cunosc forţa acestor neobişnuite porniri ale inimii. Îndeobşte, oamenii sunt supuşi numai la patru sau la cinci tensiuni, în cercul cărora îşi trăiesc viaţa şi la care se reduc toate frământările lor. Luaţi-le iubirea şi ura, plăcerea şi durerea, speranţa şi teama şi ei nu vor mai simţi nimic. Dar firile mai sensibile pot fi mişcate în mii de feluri. S-ar părea că aceşti oameni au mai mult de cinci simţuri, că pot primi idei şi senzaţii care depăşesc marginile obişnuite ale naturii; şi fiindcă au conştiinţa grandorii care-i înalţă deasupra a tot ce-i vulgar, de nimic altceva nu sunt mai mândri. Iată pricina pentru care ei îndură atât de greu dispreţul şi batjocura, iată de ce ruşinea este pentru ei un simţământ din cele mai violente. (p. 75-76)

Poţi pretinde că virtutea e scutită de suferinţe, de piedici şi nelinişte? Ce anume dai atunci închisorilor, crucificărilor, supliciilor tiranilor? Ai să repeţi, ca misticii, că tot ce chinuieşte trupul devine o fericire pentru suflet? N-ai îndrăzni, e un paradox fără noimă! Fericirea pe care mi-o arăţi e deci amestecată cu mii de suferinţe sau, mai precis, nu-i decât un păienjeniş de nenorociri, prin care te sileşti să răzbaţi la lumină. Dar dacă imaginaţia te face să găseşti plăcere tocmai în aceste rele, dat fiind că ele te pot duce la ţinta dorită, de ce vezi la mine contrazicere şi nebunie într-o înclinare asemănătoare? O iubesc pe Manon şi cu preţul a mii de suferinţe tind să trăiesc fericit şi liniştit lângă ea. Calea pe care merg e plină de necazuri, dar speranţa de ajunge la liman împrăştie durerea. Şi află că m-aş socoti despăgubit de toate supărările prin care trec dac-ar fi să petrec numai o singură clipă lângă iubita mea. (p. 84-85)

Câţi dezertori poţi număra de pe tărâmul sever al virtuţii şi câţi de pe acela al dragostei? Îmi vei răspunde că suferinţele întâlnite pe calea binelui nu sunt de neînlăturat şi nici necesare, că astăzi nu mai există tirani şi crucificări, că sumedenie de oameni virtuoşi duc o viaţă bună şi liniştită. Îţi voi răspunde atunci că sunt şi iubiri paşnice şi norocoase şi iată şi un argument care vine cu tărie în sprijinul meu, anume că amorul, deşi te înşală adesea, cel puţin nu-ţi făgăduieşte decât satisfacţii şi bucurii, pe când religia pretinde practici triste şi umilitoare. (…) Singurul lucru pe care vreau să-l scot la lumină este acesta: ca să dezguşti o inimă de dragoste, cea mai proastă metodă este să defăimezi plăcerile şi să-i făgăduieşti fericirea pe carea virtuţii. Aşa cum suntem făcuţi noi, oamenii, un lucru e sigur: fericirea nosatră stă în plăcere; desfid pe oricine ar afirma contrariul.  Iar inima nu are nevoie să se întrebe prea mult ca să îşi dea seama că dintre toate plăcerile, cele mai dulci sunt cele ale dragostei. Inima îşi dă curând seama că e înşelată când i se făgăduiesc lucruri mai pline de farmec decât dragostea, de aceea nu se mai încrede pe urmă nici în cele mai sigure făgăduieli. (…) Vă dau voie să afirmaţi că desfătările dragostei sunt trecătoare, că sunt oprite, că vor fi urmate de suferinţe veşnice şi, ceea ce mă va impresiona cel mai mult, că renunţarea la ele va fi cu atât mai măreţ răsplătită cu cât acele bucurii jertfite vor fi fost mai dulci şi mai pline de farmec, dar mărturisiţi în acelaşi timp că aşa cum e plămădită inima noastră, numai aceste desfătări ne dăruiesc, aici pe pământ, fericirea desăvârşită. (p. 86-87)

Iubire, iubire (…) n-ai să te mai împaci niciodată cu înţelepciunea? (p. 157)

Iubirea m-a făcut prea duios, prea pasionat, prea credincios şi poate prea îngăduitor faţă de dorinţele unei femei nespus de încântătoare; iată crimele mele. Vezi între ele vreuna care te dezonorează? (p. 159)

O inimă de tată este opera cea mai desăvârşită a naturii, asupra acestei inimi ea domneşte, ca să zicem aşa, cu plăcere şi-o conduce ea însăţi toate fibrele. (p. 159)

Eu însă, în ciuda crudei soarte, găseam o fericire deplină în privirile ei, în faptul că mă iubea. (…) Oriunde puteam fi fericit dacă mă găseam alături de iubita mea. Nu-i oare universul întreg patria îndrăgostiţilor credincioşi? Nu găsesc ei, unul în celălalt, tată şi mamă, rude şi prieteni, bogăţie şi fericire? (p. 176)

(…) nimic nu dă mai mult curaj unei femei decât tăria sufletească a bărbatului pe care-l iubeşte. (p. 179)

Atunci vei fi cel mai bogat om din univers (…), căci, dacă e drept că n-a existat niciodată o dragoste ca a ta, e de asemenea peste putinţă să se afle pe lume un om mai iubit ca tine. Îmi recunosc păcatele (…) şi mă învinuiesc singură. N-am meritat dragostea minunată ce-o ai pentru mine. Ţi-am pricinuit supărări mari, pe care nu mi le-ai fi putut ierta dacă nu ai fi atât de nemărginit de bun. Am fost uşuratică, fluşturatică şi cu toate că totdeauna te-am iubit nebuneşte, m-am arătat nerecunoscătoare. Dar n-ai să poţi crede cât de mult m-am schimbat! Lacrimile pe care mi le-ai văzut curgând de atâtea ori (…) n-au izvorât niciodată din pricina nenorocirilor mele, pe care nici nu le-am mai simţit din clipa când ai venit să le împarţi cu mine; n-am plâns decât din preaplinul iubirii ce-ţi port, din adânca mea milă pentru tine! Nu mă pot mângâia nici pentru cea mai neînsemnată supărare pe care ţi-am pricinuit-o, nu mai încetez reproşându-mi nestatornicia mea, mereu mă înduioşez admirând tot ceea ce ai făcut tu din dragoste pentru mine, o nenorocită care nu sunt vrednică de o asemenea iubire şi care nu voi putea plăti cu tot sângele mei nici măcar jumătate din răul pe care ţi l-am căşunat! (p. 182-183)

În cele din urmă, simţind din nou că-mi slăbesc puterile şi temându-mă să nu-mi pierd toată vlaga înainte de a fi sfârşit treaba, am acoperit-o pentru vecie, am îngropat în sânul pământului ceea ce purtase vreodată pe faţa lui mai desăvârşit, mai fermecător. După aceea m-am culcat pe mormânt, cu obrazul în nisip şi, închizând ochi cu dorinţa de a nu-i mai deschide niciodată, am invocat ajutorul ceresc şi mi-am aşteptat moartea cu nerăbdare.” (p. 195)

„Cine n-a cetit această banală, dar dureroasă tragedie a doi tineri care se iubesc, dar care nu sunt fericiţi?
Această veche carte e pururea tânără. Nimic în ea din acele lucruri care îmbătrânesc o operă literară. Nimic trecător. Subiectul: sentimentul cel mai universal omenesc, iubirea; şi cel mai interesant, iubirea nefericită. Tratarea: fără nici un procedeu literar trecător. Fapte şi sentimente. Nici analiză psihologică discursivă, nici zugrăvirea mediului, nimic decât purul adevăr – şi în cel mai limpede stil clasic.” (G. Ibrăileanu)

Abatele Prevost. (1969). Manon Lescaut. Bucureşti: Editura pentru literatură Biblioteca pentru toţi

Ca şi când

Nu mă atinge ca pe toate celelalte.
atinge-mă ca şi când aş fi ultima
pe care o vezi şi care te vede,
ca şi când ai vrea ca scrierile tale
să rămână mereu pe o foaie
să nu se şteargă şi să fie mărturia
pasiunii tale,
atinge-mă ca pe femeia din vis
din visul pe care îl ai noapte de noapte
şi uneori ziua când îţi uiţi ochii deschişi,
atinge-mă ca şi când…