Când pana devine neagră

Nu lăsa praful să se aşterne peste mine
şi-au lăsat alţii gândurile până mi s-a încovoiat spatele,
îmi atârnă pământul de gât, cu toate durerile nespuse
ca o piatră de moară suspendată de-o iubire neîmpărtăşită.
numai tu îmi cunoşti aripile, numai tu le-ai văzut,
mi le-au rupt ceilalţi, în grabă, preocupaţi de calea lor,
nu mai sunt întreagă şi nu mai ştiu să râd.
vezi pana neagră ce doarme sub talpa ta?
e ultima urmă pe care-o las, să mă reconstruieşti,
ridic-o, şterge cu ea pulberea, în adânc vei da de mine,
ia-mă în palme şi scutură-mă de gândurile celor muţi
zâmbeşte-mi, mi-e de-ajuns să mă liniştesc
să fiu din nou răsăritul pe care-l aştepţi