Am înțeles în pragul morții
de ce mi-a fost dat să mă nasc,
să văd chipuri triste în ploaie,
fluturi trântiți la pământ
și rândunici ce nu-și mai amintesc
drumul spre casă,
ce uită că acasă
este mereu
de cealaltă parte a drumului,
în cealaltă parte din noi.
nu am uitat nicicând de ce mor
zi de zi când nu te cânt,
de ce ochii-mi verzi
arată serii
cum ar trebui să fie apusul.
niciodată nu am vrut să văd
că m-am născut pentru a crește om
la umbra durerii
Din categoria Locul unde îngerii aţipesc
Sunt 6 zile de când îmi aştept
viitorul şi nu mai vine,
de când mă întreb cum e
să trăieşti fără suflet.
dacă ştie cineva cum să mă facă
să nu mai simt, vă rog,
o anestezie totală.
nu-mi amintesc de mine
decât din cântece,
amnezie ce doare mai mult
decât salcia aplecată
să sărute pământul
fără a-l atinge.
viitorul îi e o aşteptare continuă,
al meu este doar povestea
trăită de alţii înainte.
cineva să-mi anestezieze
ochii şi sufletul;
să-şi piardă simţirea,
nu culoarea
Din categoria Blog
Raluca Pavel 