Arhive pe etichete: moarte

Aripi de spin

În cer nu mai locuiește nimeni.
niciun mirean pierdut de viață
nu strică ce a început liniștea.
vitraliul se izbește de stele
cu forța unui bulgăre de ceară
îngropat sub straturi de oase,
ale vieții oase roase de Cerber.
nu a găsit sâmburi de caiși.
îngerii și-au uscat lacrimile
cu veșminte de fecioare
întinate de ochii muritorilor.
nimeni nu le cunoaște drama,
nimeni nu știe de unde vine ploaia
de fapt.
e un iz de scorțișoară în cimitir.
de când s-au sinucis îngerii,
Dumnezeu își plânge singurătatea.
nici păsările nu mai vor cerul
zoltc3a1n-k-bartha

Scrie un comentariu

Din categoria Locul unde îngerii aţipesc

Mor în universul meu

Pământule, de mă iubeşti cum te iubesc eu,
lasă să-mi crească flori de liliac şi de iasomie 
când mă vei înveli.
am văzut moartea 
purtând ochelari de soare 
şi acelaşi baston, 
să nu se lase doborâtă 
de greutatea sufletelor adoptate.
mă pândeşte şi nu mă lasă să iubesc,
să răstorn Carul Mare 
să zbor odată cu rândunicile.
ne naştem singuri, 
trăim singuri, 
murim singuri.
de când viaţa se traduce prin moarte?
uneori, mor în universul meu,
alteori, mă sting în al tău.
mereu uit că nici nu m-am născut

548945_10151245333869449_298077197_n

4 comentarii

Din categoria Locul unde îngerii aţipesc

Cealaltă parte, mereu

Am înțeles în pragul morții
de ce mi-a fost dat să mă nasc,
să văd chipuri triste în ploaie,
fluturi trântiți la pământ
și rândunici ce nu-și mai amintesc
drumul spre casă,
ce uită că acasă
este mereu
de cealaltă parte a drumului,
în cealaltă parte din noi.
nu am uitat nicicând de ce mor
zi de zi când nu te cânt,
de ce ochii-mi verzi
arată serii
cum ar trebui să fie apusul.
niciodată nu am vrut să văd
că m-am născut pentru a crește om
la umbra durerii

65112_10151261232524449_1439804525_n

Scrie un comentariu

Din categoria Locul unde îngerii aţipesc

O zi de 10 ca o gaură neagră

In memoriam Ricuţa Ionescu (Încă un înger aţipit…)

Ce cuvinte, ce îmbrăţişări ar trebui inventate,
pentru a alina durerea unui suflet ce-l plânge
pe altul?
Nu mai vărsa lacrimi, mamă, nu mai vărsa,
un spirit ludic ca al ei, n-ar vrea s-o plângă cineva,
rare, rare sunt în lume fiinţe calde cum era ea.
Bucură-te, mamă, şi-a văzut nepoata
şi-a strâns-o în braţe, ca pe-al ei odor,
i-a cântat de Călineşti, viaţă şi amor,
nu i-a spus de moarte, durere sau că-i va fi dor.
Cum s-alini un suflet ce-n noapte strigă pe altul,
de parcă, pentru cea din urmă oară, s-ar îmbrăţişa?
nu mai plânge, mamă, n-a plecat departe,
ţi-a fost mai mult decât o soră,
dragostea voastră nu se-mpiedică de moarte.
Nu mai vărsa lacrimi, mamă, nu mai vărsa,
zâmbeşte la gândul că e deasupra ta…

2 comentarii

Din categoria Locul unde îngerii aţipesc

Cighid – Lagărul de exterminare a copiilor cu handicap (România)

Cighid este numele unui Centru de Recuperare şi Reabilitare pentru Persoane cu Handicap din Ghiorac, Judeţul Bihor. În perioada comunistă a devenit notoriu pentru condiţiile inumane de cazare a bolnavilor, find asemănat cu un lagăr de exterminare. Ororile de la Cighid s-au făcut cunoscute opiniei publice, printr-un reportaj al televiziunii germane, Spiegel TV.

Centrul este situat într-un fost castel, revendicat cu succes de familia contelui maghiar Tisza.”

Lagărul

„Una dintre primele imagini care au făcut înconjurul lumii despre România sub Ceauşescu a fost aşa-numitul lagăr de exterminare a copiilor cu handicap de la Cighid. Spiegel TV a transmis în 1990 imagini cu copii numai piele şi os, care trăiau în lanţuri, în paturi de fier şi în propriile fecale.

Sistemul comunist în domeniul asistenţei avea un fir roşu: copiii cu handicap sever ajungeau la Cighid pe moarte. Capacitatea căminului era de 120 de paturi, dar jumătate dintre aceşti copii mureau în fiecare an. 137 de copii au murit acolo, şi numai intervenţia organizaţiilor internaţionale a făcut ca ceilalţi locatari să fie salvaţi.”

5 comentarii

Din categoria Blog

Criminali în serie – Laurent Montet

Criminali în serie – Laurent Montet

Citate

 I. Nimeni nu se naşte criminal în serie

1. Definiţie

„Definiţia cea mai cuprinzătoare a criminalului în serie este cea a lui Egger, profesor asociat de justiţie socială la Universitatea din Sangamon:

„O crimă în serie se constituie atunci când unul sau mai mulţi indivizi (bărbaţi, în cea mai mare parte a cazurilor) comit o a doua omucidere şi/sau altă crimă ulterior; este fără predeterminare (nu există o relaţie prealabilă între autor şi victimă); survine într-un moment distinct şi, aparent, nu are nicio legătură cu omuciderea iniţială, fiind, în general, comisă într-o zonă geografică diferită. În plus, mobilul nu este tentaţia câştigului material, ci pare să fie dorinţa de a-şi exercita puterea asupra victimelor. Acestea din urmă pot avea o valoare simbolică, sunt percepute ca fiind neînsemnate şi se află, cel mai adesea, în imposibilitatea de a se apăra singure sau de a-i alerta pe ceilalţi. De asemenea, ele sunt frecvent percepute ca nefiind prea puternice, din pricina situaţiei lor în timp şi spaţiu sau a statutului lor în mediul căruia îi aparţin (vagabonzi, prostituate, muncitori imigranţi, homosexuali, copii pierduţi, femei singure sau în vârstă).”

Editorii de la Forensic Science International[1] au atras atenţia anchetatorilor şi experţilor judiciari asupra probabilităţii de a se afla în faţa unei crime în serie, atunci când crima a fost „comisă asupra tinerilor sau tinerelor, care au fost brutalizaţi şi care au (p. 11) răni aparente ante mortem, provocate prin legare, tortură în scopul producerii durerii şi a suferinţei, abuz sexual, mutilare – înainte şi după moarte, o motivaţie unică a rănilor, o posibilă eventraţie, o castrare sau nişte mutilări intenţionale, ardere cu acid sau o distrugere a cadavrului, îngropat superficial, sub crengi sau sub pietre, azvârlit în gunoaie, în containere sau în apă.”

Totuşi, Hitchey[2], profesor de psihologie criminală la Universitatea din California, precizează, pe bună dreptate, că victimologia şi femeia criminal în serie nu sunt suficient reprezentate în această definiţie. Tot astfel, pot exista relaţii prealabile între făptaş şi victima sa („văduvele negre”), ca şi un mobil pecuniar („îngerii morţii”, doctori, escroci).

În sfârşit, majoritatea cercetătorilor a operat o distincţie între criminalul în masă şi criminalul în serie. În 1976, Lunde[3] sublinia că un criminal în masă acţionează singur şi asupra mai multor victime „într-un singur loc şi într-un singur moment” (ex.: Richard Durn, ucigaşul de la Primăria din Nanterre). Aceasta va fi  şi poziţia oficialilor de la Departamentul  american de Justiţie[4], ca şi a revistei Newsweek, care va folosi expresia, foarte sugestivă, de „ucigaş care izbucneşte într-o dezlănţuire homicidă”[5]. Totuşi, Bartol[6] va considera, în anul 1980, că, în afară de factorii spaţiu-timp, criminalul în serie poate fi asimilat unui criminal în masă. Aceeaşi ipoteză este susţinută şi de Levin şi Fox[7]. Cazul lui Anatoli Onoprienko ilustrează dificultatea de a opera o distincţie între două tipuri de criminali. (p. 12)

2.      Modelul motivaţional al omuciderii sexuale (FBI)

Pe baza unor interogatorii sistematice ale celor 36 de criminali în serie aflaţi în închisorile americane între 1979 şi 1983, (p. 15) Burgess et al.[8] au propus un „model motivaţional al omuciderii sexuale”, adică un proces general, în cinci faze, care explică modul în care un individ devine criminal în serie (vezi Tabelul 1).

Tabelul 1. Omuciderea sexuală: model motivaţional

a) Un mediu social ineficient, în care copilul nu reuşeşte să înnoade legături cu familia sa, fiind, cel mai adesea, victima abuzurilor, părăsirii ori neglijării din partea părinţilor sau a celor care îl supraveghează. Când un copil creşte, intensitatea iubirii pe care o simte faţă de părinţii sau de apropiaţii lui şi a celei pe care o primeşte reprezintă factorul decisiv pentru o sociabilitate reuşită. Dar, în egală măsură, familia trebuie să înlesneasă preponderent legăturile cu mediul social. În cazul criminalilor studiaţi, părinţii nu acordă nicio atenţie şi se arată (p. 17) indiferenţi faţă de copilul lor. Cel mult, ei stabilesc regulile de comportament, neîngrădindu-i copilului să facă în mod clar distincţia dintre bine şi rău. Astfel, băiatul poate fi pedepsit pentru un gest efectiv anormal, dar sancţiunea nu este percepută ca o lecţie îndreptăţită şi exemplară („toţi copiii fac, într-o bună zi, o prostie”). Părinţii nu ajută copilul. Unii îl subalimentează („fiul meu trebuie să fie  puternic şi să se descurce singur”). Alţii merg până la a-l considera responsabil de propriile sale probleme. Îl auzi frecvent pe câte un criminal în serie spunând: „Aşa am fost crescut”.

b) Evenimente destabilizatoare, care survin foarte devreme în copilărie, precum abuzurile fizice şi sexuale şi care le dirijează motivaţiile şi viaţa socială; gândurile lor se fixează pe aceste evenimente traumatice şi îi fac să se simtă lipsiţi de apărare. Într-p dezvoltare normală, copilul ar fi cunoscut unele valori şi experienţe canonice (boală, moarte) şi altele în afara acestora (traumatisme directe – victima maltratărilor şi indirecte – martor al violenţei familiale sau în alt mediu). În cazul nostru, copilul ar fi trebuit să fie asistat şi protejat de către apropiaţii săi, dar familia sa, exact ca şi societatea n-a văzut sau nu a vrut să vadă această experienţă ca dezechilibrantă. Neputinţa şi teama îl sufocă psihologic. De aici rezultă eşecul subiectului de a se dezvolta normal. Bătut, pângărit, copilul se închide, treptat, în sine. În cel mai bun caz, resentimentul ău este izolat şi stăpânit, dar suficient de neliniştitor pentru a-l inhiba şi a-l face să refuze orice relaţie cu altcineva. În cel mai rău caz, această emotivitate este însoţită de gânduri traumatizante, culpabilizante sau imposibil de înăbuşit, pe care nu le potoleşte decât prin agresivitate. Până la urmă, ajunge să-i urască atât de profund pe persecutorii săi încât nu-i va ierta niciodată. Se arată rece, distant şi inuman faţă de ceilalţi, foarte curând incapabil de răspunsuri afective şi de adaptabilitate socială, trăind pentru moartea celorlalţi – acesta este eşecul de a stabili relaţii interpersonale satisfăcătoare. (p. 18)

c) Fantasmele violente, de control şi de dominaţie, îi compensează traumatismele; de aici rezultă o personalitate negativă, care îl determină să îşi caute satisfacţia personală fără a mai ţine cont de consecinţele acestui fapt asupra celorlalţi; fără portiţe de scăpare, el invidiază modelul deviant al persecutorului său (identificare) pentru a-şi vindeca suferinţele (compensaţie). Repetarea şi/sau obsesia traumatismelor îl aduc mereu în acelaşi impas: să-şi trăiască durerea sau să-şi construiască pe îndelete scenarii imaginare. Ca atare, întreţinând un monolog interior, rupt de realitate, el judecă faptele după propria sa logică şi cade în generalizări, nesocotindu-se responsabil şi, astfel, dezvinovâţindu-se. Minciuna îi permite să fugă de realitate. Dă frâu liber imaginaţiei. Coşmarurile sale, ale căror teme principale sunt dominaţia, violenţa şi moartea, devin atât de vii încât capătă forma fantasmelor obsedante. Aceasta este fixaţia psihologică de trăire traumatică. El îşi arogă forţa stăpânului, care îi lipseşte atât de dureros, pentru ca altcineva să-i ia locul de victimă (lovindu-şi părinţii, de exemplu). Pervesiunea, ca nucelu central al personalităţii sale, se naşte din faptul că vrea să-l facă să sufere pe un nevinovat, ceea ce un nevinovat, ca el, a suferit. Aceste halucinaţii se exteriorizează prin alarmante trăsături de caracter infantile: izolare socială, fuga de acasă, autoerotism, revoltă, minciună cronică, agresivitate, jocuri dramatice… El învaţă să devină un la fel de abil manipulator ca şi persecutorul său. Dar mai ales atunci când îi este imposibil să vorbească şi când suferinţa sa nu mai poate fi refulată, interiorizarea ajunge la saturaţie, iar fantasma se descarcă violent.

d) Comportamentele auto- şi heteroagresive din primii ani devin mai violente în timpul adolescenţei şi al vârstei adulte; prima trecere la fapte îi trezeşte întreaga energie fantasmatică, îl dezvăluie în ochii lui şi se exprimă cu o conotaţie sexuală. La început, este frecventă cruzimea faţă de animale şi copii. Apoi, ca printr-o lungă ucenicie care, treptat, îl apropie în fiecare zi mai mult de fantasma criminală, se dedică jocurilor dramatice (p. 19), dă foc obiectelor, le strică – totul cu aceeaşi indiferenţă pe care mediul său social a manifestat-o faţă de el. Pentru prima oară, subiectul se afirmă, se exteriorizează, îşi stăpâneşte temerile, ceea ce îl ridică în ochii săi şi îl excită deosebit de tare. Agresiunea se explică în trei timpi:

  • creşterea în forţă a fantasmelor – însoţită de instabilitate, anxietate şi nervozitate – ale cărei cauze pot fi interne sau externe subiectului (ca presiunea într-o oală închisă ermetic);
  • factorii de stres la nivelul sistemului nervos central declanşează trecerea la fapte pentru a evacua tensiunea pe care sistemul nu mai poate s-o regleze (un fel de supapă de siguranţă, care lasă să iasă surplusul de aburi);
  • descărcarea este eliberatoare şi fantasmele se focalizează asupra unei victime, reduse la starea de obiect, ceea ce îi procură plăcere şi uşurare – de unde şi absenţa remuşcărilor.

e) O retroacţiune a fantasmelor agresive, care, accelerată de eşecurile şi izolarea socială, îl determină să repete şi să-şi legitimeze purtările violente; de aceea îşi planifică agresiunile, îndreptându-şi greşelile şi rafinându-şi fantasmele – acesta este cercul vicios. Hiperafectivitatea, sporită din pricina unei fantasme omniprezente, nesăţioase şi irezistibile, va reveni, mai devreme sau mai târziu, în atac şi va produce aceleaşi efecte: asemenea narcomanului lipsit o vreme de droguri, este obligat să crească doza pentru a obţine aceleaşi efecte. Pentru el, a reîncepe este, în egală măsură, un mod de existenţă căruia mediul său familial i-a negat existenţa. Puber, violenţa sa se agravează în timp: efracţii, incendieri, agresiuni, violuri, omucideri nonsexuale, însoţite de tortură, mutilare, necrofilie etc. Nu reţine decât scenariile care prezintă un minimum de riscuri şi un maximum de avantaje. Ucigaşul sexual, narcisist în crimă, extaziat în violenţele sexuale, îşi imprimă un sens vieţii sale. Criminalul în serie este pe drum, iar perversul este responsabil de faptele sale. Căci dă dovadă (p. 20) de o maturizare criminală ridicată – ucenicul şi-a întrecut maestrul: aceasta este o revanşă personală.

Pedro Lopez este un bun exemplu pentru acest model (p. 21).


[1] Serial murders: Another forensic challenge, Forensic Science International, 27, 1985, pp. 135-142

[2] E. Hitchey, The female serial murderer, Journal of Police and Criminal Psychology, 2 (2), 1986

[3] D. Lunde, Murder and Madness, Stanford, CA, Stanford Alumni Association, 1976, p. 47

[4] R. Lindey, Officials cite a rise in killers whom roam US for victims, New York Times, 1984, 21 ianuarie, pp. 1, 6

[5] M. Starr, The random killers, Newsweek, 1984, 26 noiembrie, pp. 100-106

[6] C. Bartol, Criminal behavior, Englewood Cliffs, Prentice Hall, 1980

[7] J. Levin şi A. Fox, Mass murder: The Growing Menace, New York. Plenum Press, 1985

[8] A. Burgess, C. Hartman, R. Ressler, J. Douglas şi A. McCormack, Sexual homicide, Journal of Interpersonal Violence, vol. 1, nr, 3, 1986, pp. 251-272

Montet, Laurent. (2003). Criminali în serie. Bucureşti: Editura Corint, traducere: Cristina Jinga

– va urma –

 

Scrie un comentariu

Din categoria Blog

Scrisoare către Moş Crăciun

Iulian aproape înghiţea şoseaua ce ducea înspre satul în care locuiau bunicii, înspre marginea aceea de lume agăţată în cui. Soarele se despărţise de ceva timp de pământ, dar tânărul parcă vedea mai bine în acea noapte decât în toate zilele senine. Se uita doar în faţă, de parcă încerca să-l zărească. Avea chipul crispat, îi apăruseră peste noapte atâtea riduri, încât dacă te uitai la el, parcă vedeai munţi şi râuri. Nu zicea nimic, doar conducea. Iulia se uita la el pe furiş, cu inima în a lui şi din când în când îi atingea uşor mână. Avea în plan să-şi viziteze bunicul, doar era prima zi de Crăciun, vroia din tot sufletul ca acesta să-i cunoască aleasa inimii.

Iulia nu mai fusese la nicio înmormântare. Acum goneau amândoi înspre cea a bunicului lui. Ei îi era teamă de voalul negru ce stătea pe uşile îndoliaţilor, de lemnul în care ne întoarcem de unde am fost luaţi, de corpuri lipsite de viaţă. Îi era şi mai teamă să-i spună asta lui Iulian, mai ales acum. Nu vroia ca el să-şi facă griji şi din cauza ei. Trebuia să pară de gheaţă, să îi arate lui că moartea e doar despărţirea corpului de suflet şi nu despărţirea noastră de cei dragi. Îi era şi mai teamă de ce avea să vadă acasă, la bunici. Lume îmbrăcată în durere, lacrimi şuvoaie şi un brad sărăcios de Crăciun, sub ale cărui crengi, dorinţele şi speranţele lăsate fuseseră ignorate.

Cu privirea pierdută, Iulia încerca să-şi ascundă ochii înlăcrimaţi lipindu-şi nasul de geamul maşinii. Vedea cât cuprinde, o mare neagră şi, pe alocuri, case în care o veioză aducea ceva viu. Apoi, iar negru. Pânâ şi zăpada era neagră. Dintr-o dată, îngheţă şi inima începu să-i bată cu atâta putere, de parcă nu îi mai suporta trupul. Văzu doliu pe o uşă. Îl văzu pentru că afară, în faţa casei, aleea de la poartă până în uşă era presărată de lumănâri mici. Instinctiv, îl luă pe Iulian de mână. Îşi spunea în gând să se liniştească, tot aşa avea să fie şi la bunicul său şi trebuia să facă faţă. Îşi spunea să fie tare, să nu îşi plângă ei de milă, să-şi depăşească temerile. Nu pentru ea. Pentru el. Bunicul nu era primul care pleca, bunica părăsind lumea cu un an înainte. Nu avuse ocazia să o cunoască.

– Crăciunul e blestemat pentru mine, bunica a murit a doua zi de Crăciun, anul trecut, spuse Iulian, încercând să-şi controleze lacrimile. S-a luptat ce s-a luptat cu nenorocitul ăla de cancer, până a dat-o gata. Datorită lor, bunicilor, iubeam până anul trecut sărbătoarea asta. Mereu mă puneau, când eram mic, să las o scrisoare Moşului sub brad. Aşa făceau şi ei. Tot timpul erau trei scrisori sub brad. Acuma e doar durere. Urăsc Crăciunul! Dacă am fi venit de aseară… poate îl mai prindeam…pe tataia…

Casa bătrânească avea ceva magic în ea. Oamenii erau demni în faţa durerii, plângeau liniştit, iar Iulia îi auzi imediat ce coborî din maşină:

– Era bătrân, Dumnezeu să-l ierte… S-a dus după Maria lui, că tare a mai plâns-o… păcat că s-a dus tocmai acum, de Crăciun…Săracul Iulian, Crăciunul nu va mai fi niciodată la fel pentru el.

Iulia rezistă mult mai bine decât se aştepta şi căpătă forţe nebănuite. Fu tot timpul lângă Iulian, susţinându-l cum crezu ea mai bine. Încercă să fie tare pentru el, se gândea că dacă ea cedează, o urmează şi el numaidecât. Plânse fără ca Iulian să o vadă şi se ocupă, alături de femeile din sat de toate cele necesare. Înmormântarea avu un aer încărcat de regrete şi, în acelaşi timp, de o linişte divină. Întorşi acasă, Iulia încercă să-l convingă pe bărbat să se odihnească, nu mai dormise din ajunul Crăciunului. În timp ce acesta căzu pradă somnului, amintindu-şi secvenţe din copilăria petrecută alături de bunici, Iulia deretecă prin casă. Se gândi să despodobească bradul, oricum casa avea să fie de acum înainte pustie. Vroia să-l scutească pe Iulian de durerea pe care o resimţea de fiecare dată când trecea pe lângă brad. Strânse toate bomboanele care împodobeau bradul, gândindu-se la ce fusese în sufletul bătrânului în momentul premergător plecării. Îl găsise o vecină în dimineaţa aceea, nemişcat şi rece, aşezat pe fotoliul ros de molii şi de timp, de lângă brad. Avea un zâmbet ce aducea a mulţumire.

– Ce prostie… cum să fi avut un zâmbet de mulţumire? îşi amintise Iulia vorbele femeii care-l găsise pe bătrân. A murit singur şi departe de cei dragi. A murit singur în Ajun… spuse cu voce tare Iulia, scrâşnind printre dinţi. E nedrept! Îşi duse repede mâna la gură, realizând că Iulian doarme. Încercă să ridice ghiveciul în care era sădit brăduţul, bunicul nu tăia niciodată brazii, vroia să-i sădească imediat ce era posibil în grădina din spatele casei. Toţi brazii se prinseseră, ajunseseră deja şi în grădinile vecinilor, însă pe aceştia nu îi deranja. Le plăceau să spună că au pădurea lor. Nu ridică bine ghiveciul, că de sub el, căzu ceva. Iulia lasă bradul din mână şi se aplecă. Era un plic vechi şi murdar. Îl deschise şi înmărmuri. Se aşeză pe fotoliu şi citi. Inima i se strânse ghem şi plânse în hohote. Termină de citit, zâmbi a mulţumire şi a linişte şi, cu o lumină nefirească în ochi, se îndreptă înspre patul în care se odihnea Iulian.

– Dragul meu, trezeşte-te! E important, trezeşte-te! îl sopţi Iulia, sărutându-l pe frunte. Tradiţia s-a păstrat şi de Crăciun se întâmplă miracole.

Iulian se trezi uitându-se aproape cu ură la femeia din viaţa lui, neînţelegându-i reacţia.

– Da, mi-au murit bunicii, halal miracol! izbucni el.

– Uite, citeşte asta… îi lăsă plicul pe pat şi se retrase. Iulian îl desfăcu şi de la primul rând, lacrimile începură să-i curgă.

Moşule,

Aproape că nici nu vroiam să-ţi scriu… ce aş fi putut să-ţi cer? Anul trecut nu ştiu dacă m-ai ascultat, dacă ai citit ce-am scris… Ai citit doar ce a scris Maria…  să o scapi de durere. Eu te-am rugat să faci să fie bine pentru ea. Nu mă aşteptam că cel mai bine o să-i fie sus. Am pierdut femeia pe care am iubit-o atâţia ani, femeia cu a cărei frumuseţe fizică şi interioară trebuia să mă obişnuiesc în fiecare zi… Maria mea…

Moşule, poate nu mai am niciun drept să-ţi scriu, sunt bătrân, mă lasă vederea şi îmi tremură mâinile. Picioarele nu vor să mă mai ţină până la cimitir să-mi petrec timpul cu Maria mea pe cât de des mi-aş dori. Moşule, tot ce îmi doresc e să o revăd şi să fim iar tineri…  Dacă exişti şi dacă ai inimă, fă un miracol în noaptea asta. Vreau să o văd, să o sărut şi să alergăm, ca atunci, demult tare, prin lanul de lucernă.

Fii bun, Moşule, ai grijă de Iulian şi de fata pe care o iubeşte. Sunt sigur că e cea mai bună alegere pe care el ar fi putut-o face. Mă bucur că am cunoscut-o, e un înger de fată, îmi aminteşte mult de Maria mea. Să le fie bine şi să fie sănătoşi, să se iubească mult, au binecuvântarea mea şi, dacă Maria ar fi cunoscut-o, ar fi avut-o şi pe a ei. Să nu-i laşi, Moşule, să mă plângă, să faci cumva să afle că acum sunt fericit, că există magie de Crăciun, că se întâmplă miracole şi că eu sunt acum… cu Maria mea…”

4 comentarii

Din categoria Proza scurtă, Proză