Lecţie despre amăgire

Mă întreb azi cum aş putea
să mă mai mint şi să mă cred.
m-am minţit destul că am aripi,
că pot colinda şi străbate drumul
dintre pământ şi cer
fără să-mi lovesc genunchii.
apoi, m-am minţit că sunt toamnă
frunzele pe care păşeam
erau toate durerile lumii închise în mine.
am fost primăvară şi am renăscut,
nici nu mai ştiu de câte ori
m-am născut a doua oară.
când m-am amăgit că sunt vară,
o vreme mi-a fost bine.
mă aruncam în mare,
îmi ascundeam lacrimile.
nu dădeam de bănuit nimănui
până la urmă, era o mare sărată,
însă, am ajuns să inund şi aerul.
pentru ultima dată, am să încerc să mă mint
să-mi spun că totu-i bine.
am să fiu iarnă, să-mi pot îngheţa lacrimile

Duminica păcatului sau cum să-ţi amputezi sufletul

Încet, încet, întunericul se lăsa învins de o lumină difuză. Lui Marian îi era greu, totuşi, să deschidă ochii. Mişcă mâna involuntar. Ca o mănuşă, o altă mână i-o acoperi.
– Suntem aici, bunicule, stai liniştit, se auzi un glas de băiat ce părea dintr-o altă lume. Bătrânul îşi recunoscu nepotul cu greutate.
Vru să întrebe ce se întâmplă, unde este, de ce nu-şi poate deschide ochii, dar cuvintele i se opreau înainte de a-i ajunge pe buze.
– E şi bunica aici, vino bunico mai aproape, cred că îşi revine, îi făcu semn femeii ce se odihnea după o noapte nedormită, pe singurul scaun din salon. Femeia ajunse anevoios lângă patul bolnavului. În faţa ei, omul alături de care îşi petrecuse ultimii 50 de ani din viaţă, iertându-i toate trădările pentru a îşi creşte copilul într-o familie, după credinţa ei, adevărată. Singurul lor copil, o fată era bucuria mamei, motivaţia ei de-a lungul anilor. Marian fusese mereu un om rece, acuzând viaţa pentru toate lipsurile ei, fără a-i oferi nimic la schimb. După naşterea Mihaelei, Marian căzuse în patima alcolului, neglijându-şi de multe ori familia. Mama muncea zi şi noapte, neputându-se baza pe singurul bărbat în care îşi pusese cea mai mare încredere. Nu a recunoscut niciodată în faţa copilei sale cât de dure îi erau zilele în care tatăl colinda toate localurile de prin sat şi nopţile în care nu venea acasă. Mereu îi spunea că e plecat cu munca, ca să-i poată oferi tot ce are nevoie pentru a-şi continua studiile. Mihaela nu s-a îndoit niciodată de spusele mamei sale şi îşi iubea tatăl cu disperare. Se gândea că aşa e el, aşa e modul lui de a iubi, rece şi distant, ca şi cum nu ar exista. Poate aşa sunt bărbaţii, nu vor să-şi arate chipul sensibil, se gândea fata. Nu era departe de adevăr, era un copil foarte dorit de amândoi părinţii. Dar alcoolul îţi ia minţile şi nu mai vezi drumul bun, nu îţi mai cunoşti priorităţile, nu îţi mai recunoşti visurile. În urmă cu 20 de ani, Mihaela se căsătorise cu un tânăr din sat, de aceeaşi condiţie modestă ca şi a ei, dar cu aspiraţii demne de toată aprecierea. Încercau amândoi, fiecare după puterea lui, să agonisească bani şi să-şi ridice o căsuţă, oricât de mică, să fie căminul potrivit pentru Liviu, copilul ce abia li se născuse. Nu s-au bucurat mult timp de băiat, o ţigară aruncată la întâmplare, nu se ştie de care dintre ei, le-a oprit viaţa, casa în care se aflau arzând până la temelii. Liviu era acasă la bunici, ajutându-i pe aceştia să taie lemne şi să le aşeze în şopron pentru iarnă. Avea 9 ani când şi-a pierdut părinţii. Moartea fiicei sale l-a îndepărtat, într-un mod neaşteptat şi nesperat pe Marian de alcool, îndreptându-l cu faţa înspre biserică. Nu la mult timp după, a fost diagnosticat cu diabet şi a simţit pe propria piele ce înseamnă să fie cineva acolo când ai nevoie. Se implica, alături de Maria, cum putea la treburile casei şi încercau să-l crească pe Liviu. Nu vorbeau niciodată despre trecut, despre regrete şi nici despre cum ar fi fost dacă.
– Mariane, Mariane, mă auzi? şopti gâtuită Maria, de parcă o sugruma un şarpe.
O auzea, dar nu îi putea răspunde. Încercă să se mişte, să se ridice, dar nu se simţea întreg. Simţea cum un picior i se zbate în gol.
– Bunico, cred că ne aude… doar că nu ne poate răspunde acum, spuse tânărul de 16 ani. Cred că e mai bine să-l lăsăm să se odihnească. Eu mă duc acasă, dau mâncare la animale, verific să fie toate în ordine şi revin. Rezişti?
– Du-te, dragul mamei, noi nu o să plecăm nicăieri. Ne găseşti aici, unde ne laşi.
– Bunicule, te pup, ai grijă de bunica! Vin repede! Pa, bunico!
– Pa, Liviu, mergi cu Domnul.
Maria rămase singură cu soţul ei în salon. Nu-i ieşea din cap că nu are cu ce plăti spitalizarea. Totuşi, altceva o măcina şi nu o lăsa în pace.
– M..Ma..
– Mariane! Sunt aici, stai liniştit!
– Ma…Maria…ce-am păţit? reuşi Marian să articuleze, după chinuri şi încercări ce nu păreau a da vreun rezultat. Ce zi e azi?
– E duminică…Of, Mariane, te-am găsit leşinat ieri în casă, Liviu a sunat la salvare şi ai ajuns direct la urgenţe…
– Maria…nu vreau să vă mai fac probleme…de s-ar termina viaţa asta…
– Păcătuieşti, Mariane, păcătuieşti…
– Ia zi, ce am, am să mor?
– …Ştii doar de diabet, îl ai de mai mult timp….şi…e mai grav ca de obicei…şi…
– Şi?
– Dacă nu te operau, mureai. Ai făcut o infecţie la picior…şi…
– Nu mă doare niciun picior, Maria.
– Nu te doare, pentru că…au tăiat infecţia. De deasupra genunchiului au tăiat-o…acum eşti sedat, dar o să te doară tare.
– Vrei să spui că nu…că nu mai am un picior? Că sunt olog? Că nu am să mai pot merge? Că o să fiu o povară? izbucni Marian în lacrimi.
– Dumnezeu nu ne dă niciodată mai mult decât putem duce. O să ne descurcăm noi cumva.
– Doamne, de ce mă blestemi aşa tare, Doamne? Întâi copiii, acum şi piciorul…ce mai urmează? N-am mai pus gura pe băutură de atâta timp şi încă mă pedepseşti…
– Poate nu trebuia să pui niciodată gura pe băutură, dar nu e timp de reproşuri şi regrete. Trebuie să ne mobilizăm, să vedem ce trebuie să facem de acum încolo, să fie bine, mai ales pentru Liviu, bietul de el….
– Of, Liviu, nu vreau să fiu o povară, nu vreau, am fost suficient toată viaţa mea. Te rog, Maria, mă simt obosit, lasă-mă puţin singur. Du-te şi tu acasă, nu-l lăsa singur pe Liviu, e doar un copil.
– Mariane, Mariane, de-ai fi fost toată viaţa aşa…Hai, că mă duc. Să-ţi aduc ceva?
– Doar veşti bune…
– Bine, mă întorc repede.

Rămas singur, bătrânul de 68 de ani trecu, în mai puţin de zece minute, prin toate etapele durerii. Nu-l durea că nu mai avea un picior, că avea să-şi petreacă toată viaţa într-un cărucior, ci faptul că va fi dependent de familie. Nu toată viaţa am făcut-o pe Maria să sufere? Mereu a avut grijă de mine, a îndreptat toate prostiile mele. Am fost norocos că Dumnezeu mi-a scos în cale o femeie cuminte, care m-a acceptat aşa cum sunt. Nu o pot chinui şi acuma, trebui să fac ceva. Nu mai e nici ea în putere ca pe vremuri. Of, sărmanul Liviu, s-a ales cu doi bătrâni pe capul lui de care trebuie să aibă grijă! Vorbesc prostii, numai de mine ar trebui să aibă grijă! Nu, nu vreau să aibă nimeni grijă de mine, aş fi doar un egoist, cum am fost toată viaţa! Maria încă se poate deplasa singură, poate face treabă…dar eu? Toată viaţa i-am chinuit pe cei dragi…Cum să fac să nu mai fie aşa, să-i scutesc măcar de data asta, să nu fiu deloc o povară pentru ei? Luminează-mi mintea, Doamne, lumineaz-o….

Maria se ţinu de cuvânt şi nu întârzie mult timp pe acasă. Făcu în grabă nişte turte şi se întoarse, neîntârziat, la soţul ei.
– Mariane, ţi-am adus nişte turte, mamă…
– Cine e Marian? Tu cine eşti? Ştii cu cine vorbeşti!? Eu sunt Vlad Ţepes! Cum îndrăzneşti să-mi spui aşa? Afară cu tine, slugă nesuferită! Afară sau pun să fii trasă în ţeapă! Afară! urlă Marian din toţi plămânii.
Maria se uita speriată la bărbat, neştiind ce să creadă. Parcă nici bastonul în care se sprijinea de doi ani nu mai putea acum să o susţină. Nu cădea cerul peste ea, simţea doar cum un hău i se deschide sub picioare. Atent, Marian abia îşi mască lacrimile. E mai bine aşa, gândi el. E cel mai bine!
– Nu m-ai înţeles? Afară! Îşi smulse perfuziile, prinse cana de apă de pe măsuţa de lângă el şi o aruncă înspre Maria, calculând din ochi unde va ajunge pentru a nu o răni. Dregătoooor, vino repede, sunt otrăvit! Trageţi în ţeapă femeia asta!
Medicul intră valvârtej, sub privirea înmărmurită a Mariei. Femeia stătea ca o stană de piatră lângă uşa salonului.
– E prima criză de acest gen? se adresă medicul soţiei.
– E prima dată când îl văd aşa, parcă i-a luat Dumnezeu minţile, se bâlbâi femeia.
– Să ştiţi că i le-a luat, vă rog să părăsiţi salonul!
– Trageţi în ţeapă femeia asta! E o criminală, a vrut să mă otrăvească!

O dată pe lună, Maria şi Liviu, în sfântă zi de duminică, străbat agale drumul din sat până la spitalul nr. 9.  Marian era internat de jumătate de an, cu diagnosticul de schizofrenie paranoică. Nu mai avusese niciun atac de când a fost cel de la spital, era zâmbitor şi amabil. Îi mulţumea lui Dumnezeu pentru că l-a luminat, că a reuşit să-i fenteze pe toţi, să nu fie o povară pentru cei de acasă, deşi traiul printre oameni bolnavi psihic era un chin. Nu ştia că Dumnezeu nu ar trimite niciodată întunericul.

Suflet de mamă

– Poate mâine nu te duci la pescuit, îi spuse Alessia tatălui său de cum acesta intră în casă, cu puţin după lăsatul serii. E şedinţă cu părinţii şi diriga mi-a spus foarte cinic: ar fi cazul să se mai intereseze şi taică-tu de tine, că nu l-am văzut de nici nu mai ştiu când. Mă disperă diriga asta, doar ştii, tati, că eu învăţ…
– Bună Alessia, nu ştiu ce să zic despre mâine, mi-a spus Robert să mă duc cu el în alt loc pe mare, unde a descoperit un banc de peşti. Ştii cât ghinion am avut în ultima vreme cu pescuitul…
– Mda, mereu pui pescuitul înaintea mea. N-ai decât să nu te duci, nici nu am nevoie, mereu m-am descurcat singură, oricum să nu spui că nu te-am anunţat. Şedinţa e mâine după amiază la 5, spuse adolescenta cu un aparent aer de resemnare. Aj prins azi ceva? Ce mâncăm?
– Pun imediat de mămăligă. Mă ajuţi la curăţatul peştilor?
– Nu, nu, mă duc să învăţ. Mă chemi când e gata.

Alessia se închise în cameră, dându-i tatălui său impresia că se duce să înveţe. Casa mică, de două camere, de pe malul mării, zona 2 Mai – Vama Veche, avea peste 100 de ani. După moartea Cameliei, mama fetei, cu banii agonisiţi, Cătălin reuşi să o cumpere şi să o amenajeze decent, nu suporta să stea în acelaşi apartament cu socrii. Nu era modern mobilată, nici pe departe, dar tatăl făcea tot posibilul să-i asigure fetei pâinea de toate zilele. Se trezea cu noaptea în cap, în fiecare dimineaţă la ora 2, la 3 era deja în larg. Deşi cu greu îşi putuse cumpăra o plasă, în ultima vreme îşi lua doar undiţa cu el. Cu chipul şi mâinile arse de soare, îl puteai asemăna cu un indian pierdut pe mare, dar nici soarele, nici furtunile care de multe ori l-au apropiat de Bulgaria nu îl puteau determina să renunţe la pescuit. Ajungea acasă seara, după 8, strângea hainele aruncate peste tot de Alessia, îi pregătea mâncarea, îi făcea pachet pentru a doua zi la şcoală şi adormea. În ultima vreme, tânăra de 16 ani nu mai vroia să cineze împreună. Se închidea în cameră, dar Cătălin ştia că nu rămâne pentru mult timp acolo. Deschidea fereastra, ieşea şi mergea fără a se opri până pe malul mării, pe stânca de la piciorul apei. O fi vârsta asta mai dificilă, o să-şi revină, nu e bine să o cert, o poate apuca pe căi greşite, e vârsta la care simţi nevoia de foarte multă libertate. E bine să creadă că nu ştiu nimic…bine că învaţă măcar.
A doua zi, la ora 5, Cătălin era alături de alţi 12 părinţi la şedinţă. Nu avea emoţii, ultima oară când fusese la şedinţa cu părinţii, acum două luni, Alessia a fost foarte lăudată. Minte ascuţită, spirit independent, obiectivitate înnăscută şi memorie extraordinară. Copila nu ştia, dar tatăl participase la toate şedinţele cu părinţii la care fusese chemat. Credea că e mai bine să nu o anunţe, copilul nu trebuie să înveţe de frică sau de reacţia lui în urma întâlnirilor cu profesorii, ci pentru el însuşi, dezvoltându-şi astfel responsabilităţi de mic. Responsabilitatea Alessiei era să înveţe, dar nu ca urmare a fricii de reacţia celorlalţi, ci ca urmare a unei gândiri obiective că acest lucru o ajută doar pe ea. Diriginta ştia planul tatălui şi pentru că mergea, nu îi spunea Alessiei cât de des venea, de fapt, tatăl său la şcoală. Şedinţa asta ar fi trebuit să fie ca toate celelalte. Diriginta salută părinţii, îşi puse ochelarii şi se aplecă asupra catalogului să citească cele mai mici note ale elevilor. Aşa făcea mereu.
– Apetrei Simina – 7 română, 6 matematică; Bleonţ Costel – 3 română, 5 istorie; Mineriu Alessia – 4 matematică, 5 română.
Tatăl o privea pe dirigintă fără a-i veni să-şi creadă ochilor.
– Doamna dirigintă, cu tot respectul, cred că este o confuzie…
– Nu, vă rog să rămâneţi după şedinţă la o discuţie privată. În ceea ce priveşte pregătirea elevilor, cred că ar fi bine să încheiem un pact cu profesorii, să-i pregătească mai…

Cătălin nu o mai auzea pe femeie, deşi nu îşi putea dezlipi ochii de pe ea. Nu-i venea să creadă urechilor, Alessia îi spunea mereu că învaţă. Inima îi trăgea pumni în uşa pieptului şi simţea cum i se înmoaie picioarele. Bine măcar că stătea pe scaun, că ameţeala îl cuprinse cu totul. Vedea alb, nu mai putea gândi nimic, era într-o stare de gol mental, depersonalizare şi negare. Întotdeauna avuse grijă să-i ofere Alessiei tot ce avea mai bun. Pentru ea lupta, pentru ea se trezea cu noaptea în cap, fără să cunoască ce înseamnă să te bucuri de o zi liberă. Încerca din răsputeri să suplinească lipsa mamei care a murit înainte de a-şi putea ţine în braţe copilul atât de mult dorit. I-a promis Cameliei că o va iubi ca pe ochii din cap şi mereu s-a ţinut de cuvânt.

– Domnule Mineriu….domnule Mineriu?
– Da, mă scuzaţi, eram luat de gânduri…
– Putem discuta acum?
– Sigur.
– Nu vreau să vă dezamăgesc, dar situaţia Alessiei e gravă.
Cătălin îşi muşcă buza de jos cu atât de multă putere, încât avu pentru o clipă impresia că îi va ţâşni sângele împroşcând-o pe profesoară. Îşi ţinea mâinile la spate, să nu se observe cât de aproape este să şi le frângă. Mâini aspre, arse, pline de bătături şi cute adânci.
– De aproape o lună e total absentă. Comportamentul ei ar fi într-un fel specific vârstei, dacă nu ar fi atât de pronunţat. Nu o mai bucură nimic, nu o întristează nimic, nu are nicio pasiune, a renunţat la pictat după ce ultimul ei tablou, realizat acum trei săptămâni înfăţişează o femeie care îşi ia zilele, tăindu-şi venele şi umplând cada dintr-o baie cu sânge. Notele ei au scăzut pe zi ce trece, parcă nici nu trăieşte. Nimic nu mai contează pentru ea. La ultima oră de dirigenţie pe care am avut-o acum două ore cu clasa, tema abordată a fost responsabilitatea de a fi părinte. Ea a reacţionat cel mai grav, ceea ce mă face să cred că trece printr-o traumă.
– A spus ceva? întrebă Cătălin plecându-şi privirea.
– A spus că unele femei nu se nasc pentru a fi mame. Şi nu se referea la ea. Imediat a început să plângă şi a părăsit clasa fugind. Aveţi idee despre ce vorbea, ce se întâmplă cu ea, ce ar trebui să facem?
Ca şi cum i s-ar fi revelat secretul atitudinii fetei sale, Cătălin o rupse la fugă, lăsând-o pe dirigintă cu gura căscată. Ce familie de ciudaţi, ajută-i Doamne, totuşi sunt oameni buni!

Bărbatul alerga ca şi cum îi era teamă să nu piardă trenul, ultimul în care avea să se urce fiica sa. De multe ori a simţit că se duce pe malul mării să vorbească cu mama ei, dar niciodată nu fusese supărată pe ea, o păstra ca pe o icoană.
Nici nu-şi dădu seama când ajunse acasă, aproape că trânti uşa de la intrare, uitându-se buimac în toate direcţile. Nu era mare casa, dar i se părea infinită în momentele alea, asemănătoare labirintului Minotaurului, despre care citise în copilărie, dar pe care nu şi-l imaginase niciodată cu adevărat. Se rugă să-şi găsească fiica repede, dar nu vedea niciun ghem de aţă. Trezeşte-te, nu e nicio fată de-ale lui Minos aici, nu vorbim de Ariadna, vorbim de Alessia! Unde e Alessia?
– Alessia… Alessia, am venit acasă! Alessia! bărbatul simţea cum vocea începe să îl lase.
– Ce cauţi la ora asta acasă? Trebuia să vii după 9, se auzi o voce gâtuită din baie.
Cătălin se îndreptă împletucindu-se înspre locul de unde se auzea glasul fiicei sale.
– Am venit mai repede să mai stăm şi noi împreună, nu prea am petrecut mult timp în ultima vreme…
– Pleacă, nu vreau să te văd, du-te pe mările tale, du-te şi lasă-mă!
– Alessia, ce se întâmplă cu tine? Deschide uşa, hai să discutăm!
– Eşti un mincinos! Pleacă, spuse copila înecată de lacrimi.
– Nu te-am minţit niciodată, crede-mă! Lasă-mă să intru!
– De ce nu mi-ai spus că mama s-a sinucis după ce m-am născut pentru că nu mă vroia? De ce? De ce m-ai lăsat să o iubesc?
Cătălin se izbi cu putere în uşă până o dărâmă. Se repezi la fiica sa, spunându-i:
– La naştere, viaţa uneia dintre voi era în pericol. Mama ta a renunţat la a ei din dragoste pentru tine, ca tu să trăieşti…
Într-o baie de sânge, Alessia nu îl mai auzea. Îşi aminti de ultimul său tablou, fără a şti atunci pe cine pictase.

Trage Iadul de tine, tată

M-am întors să te ajut
când iadul trăgea de tine
pentru că vorba aceea
nu îţi renegi părinţii
degeaba îţi deşarţi tolba cu amintiri
după un sfert de veac
aş fi vrut să le ştiu
fără să mi le spună cineva
zici că eram un ghemotoc cu păr de aur
poate dacă eram aşa
nu mă lăsai.
alergam cu ibricul după tine
asta mi-ai spus deunăzi
poate nu era doar un ibric vechi,
ci cutia Pandorei.
mă legănai pe picioare
curios, nici asta nu-mi amintesc
nici faptul că la examene te descurcai
pentru că eu trăgeam de cursuri
şi tu picai pe subiect
râdeai şi credeai că mă joc
dar nu te poţi juca singur
m-am întors, tată, după tine
să cer îndurare iadului
deşi, el ştie că mint

(poem din volumul Sipetul din Călineşti)