O zi de 10 ca o gaură neagră

In memoriam Ricuţa Ionescu (Încă un înger aţipit…)

Ce cuvinte, ce îmbrăţişări ar trebui inventate,
pentru a alina durerea unui suflet ce-l plânge
pe altul?
Nu mai vărsa lacrimi, mamă, nu mai vărsa,
un spirit ludic ca al ei, n-ar vrea s-o plângă cineva,
rare, rare sunt în lume fiinţe calde cum era ea.
Bucură-te, mamă, şi-a văzut nepoata
şi-a strâns-o în braţe, ca pe-al ei odor,
i-a cântat de Călineşti, viaţă şi amor,
nu i-a spus de moarte, durere sau că-i va fi dor.
Cum s-alini un suflet ce-n noapte strigă pe altul,
de parcă, pentru cea din urmă oară, s-ar îmbrăţişa?
nu mai plânge, mamă, n-a plecat departe,
ţi-a fost mai mult decât o soră,
dragostea voastră nu se-mpiedică de moarte.
Nu mai vărsa lacrimi, mamă, nu mai vărsa,
zâmbeşte la gândul că e deasupra ta…

Lecţie despre zbor

E nevoie doar de o secundă
să-ţi fie frânte aripile.

mama mi-a spus mereu:
doar oamenii cu speranţă
devin păsări şi se înalţă,
am crezut-o; m-a ţinut de mână o vreme;
apoi, când am privit în dreapta mea,
nu mai era. un alai de îngeri
mă adoptase.
am întrebat speriată unde-i mama,
de ce nu mă ţine de mână.
e-acasă, mama ta, e-acasă.
rândunicile mereu se-ntorc
de unde au plecat.
m-am uitat în spate,
mama zâmbea. zburam.
totuşi, nu-mi venea să cred
că am să mor în curând.

e nevoie de o viaţă
să crezi că poţi zbura,
să atingi în treacăt
cele mai tainice meleaguri
şi uneori, nu e suficient.
mereu e nevoie de mama
să zbori

Lecţie pentru şters lacrimi

Când nu mai văd nici drumul
din cauza lacrimilor,
mi se face dor de copilărie.
m-aşez în pat, mă ghemuiesc
şi-mi imaginez că stau în poala mamei.
mâinile ei calde îmi mângâie părul
aruncând în nu ştiu ce depărtare
toate neliniştile unei vieţi agitate.
închid ochii.
ţine-mă de mână, mamă,
să pot ocoli haosul,
să mă recunosc când mă privesc
în ciobul de oglindă sau de suflet.
ţine-mă de mână,
îmi voi aminti că te-ai luptat mereu
să creşti învingători

Lecţia de muzică

Viaţa începe cu un concert şi cu lacrimi.
primul recital îl oferim mamei:
aşteaptă cu sufletul la gură
să-i cântăm ceva de cum ne vede.
nu ştiu de ce îi place şi cum de nu surzeşte,
ba chiar plânge de fericire
la primele noastre serenade nocturne.
mama se bucură când e toamnă,
îmi spune că frunzele coboară
chemate de valsul inimii mele,
de palmele pe care le întind spre cer
ca înspre o harpă.
nu-i place când mă izbesc de nori,
cad pe pământ şi-mi julesc genunchii,
spune că tobele nu-s pentru mine.
trece timpul pe lângă noi fără să ne dăm seama:
nu avem nevoie de concertele altora.
noi suntem orchestra şi ne suntem suficienţi.
mamă, viaţa se termină cu alt concert
şi lacrimile sunt de durere.
ce spui de un penultim recital?

Stai cu mine, mamă

Nu-mi mai vorbi, mamă, despre moarte,
deşi o scriu, rostită de tine îmi sună a iad.
nu vreau să ştiu unde ţii prosoapele
şi nici nu vreau să aleg vreo poză cu tine.
mamă, mai ai multe de modelat la mine,
cum să mă port, cum să zâmbesc ca tine,
nu-mi spune să-ţi plantez nu-mă-uita,
mai bine ceartă-mă, sigur ţi-am greşit cândva.
mai avem timp, mamă, tot timpul din lume,
în care să-mi ţin capu-n poala ta ca pe vremuri,
în Călineşti, acolo-i singura noastră casă,
nu garsoniera de care-mi vorbeşti tot mai des.
mamă, îţi promit că nu mai scriu despre moarte,
doar stai cu mine până la finele timpului

Desen realizat de Rodica Ilie, bunica mea

Punctul căprui dintre două suflete

O singură femeie a iubit la tine
nebunia din ochii mei.
unei singure femei
ochii mei îi amintesc de tine,
deşi împart nuanţa cu ea,
nu i se curăţă ochii de tine
nici când plânge.
o singură femeie
nu va plânge deloc
când vei închide ochii

Mamă, cei de dincolo primesc scrisori

Am moartea în carne şi în sânge
nu ştiu, Doamne, de unde puterea
să mai pot vorbi despre ea,
ca şi când nu ar fi singurul lucru cert.
de-aş găsi în moarte liniştea,
de-aş putea transforma acolo
sângele în stele,
ar mai trebui o galaxie.
carnea mi-e zbrobită
de când a căzut toamna
peste mine,
în dimineaţa în care mama m-a întrebat
dacă cei de dincolo pot citi scrisori
cum le pot citi, unde să le lăsăm,
să o învăţ şi pe ea…
suferea şi ea de boala sufletului meu.
i-am spus, stelele nu au adresă
ei citesc în timp ce noi le scriem
sângele e mereu roşu
doar pe cer se vede aur

Să-mi scrii, fetiţa mea, am să citesc…

Portret

De când m-am născut sunt cu un pas mai aproape.
am deschis ochii, durerea mă legăna pe picioare
mă iubea ca o mamă ce şi-ar uita visele pentru pruncul ei,
mă iubea ca un bărbat ce ar culege stele de mare
le-ar înşira pe nisip, sub forma unui cerc, pentru mireasa lui.
atât de pătimaş, de violent şi posesiv era fiorul ei
nu a suportat niciodată oameni prin preajma mea.
mi-a alungat tatăl, mi-a îndepărtat mama,
nu a lăsat bărbaţii să se apropie de mine
era suficient că desena râuri pe chipul meu, pe mine,
ce conta dacă erau din vina sau datorită ei?
durerea mă iubeşte cum nu a făcut-o nimeni niciodată,
necondiţionat, e mereu acolo, în gânduri, în fapte
şi în pleoapele mele umflate de nesomn şi plâns.
e cea mai bună prietenă a mea,
m-a pregătit necontenit pentru întâlnirea finală.
De când m-am născut sunt cu un pas mai aproape.

Să nu mă uite copilul

Nu mă spânzura Doamne de curcubeu
nu vreau să văd de sus durerea
brazilor mei din copilărie
mâine vor simţi căldura infernului
când va clătina din cap pământul
înspre lună.
nu vreau să mă uite copilul
sau să mă creadă plecată în lume
vreau să fiu jos,
să-mi ţin copilul în braţe
înainte de căldura dezastrului
să o simtă pe a mea

(poem din volumul Sipetul din Călineşti)

Prin ape

Am plecat, mamă,

să te caut,

să te aduc înapoi

tatălui meu.

nu-și mai amintește nimic

despre tine,

din viața trecută,

decât că aveai frumusețea

Afroditei

m-am gândit, străino,

poate te găsesc

pe meleaguri elene