Lecţie pentru supravieţuire

Ne naştem, trăim şi murim primitiv.
avem în vene impulsul de a lupta
pentru sine, pentru nimic și pentru prea mult.
e scris în genele noastre, în sânge,
e gravat în suflete.
de când am schimbat sălbăticia
cu trotuare, cu mașini şi cu lozuri în plic,
copacii cu zgârie-norii
frumosul cu necesarul
și gândirea cu calculatorul,
nu ne mai regăsim, uitaţi într-un program abandonat,
fără parolă.
legătura cu instinctele e tot mai vie,
se dezleagă de cer și de pământul reavăn.
decădem din graţiile naturii,
ne depărtăm mereu de raiul din care am fost exilați
suntem până la urmă mai răi ca niște primitivi.
supravieţuirea ne-a devenit singulară ca scop
şi pentru asta călcăm pe cadavre

Lecţie despre zâmbet

Nu luăm nimic cu noi dincolo.
nici casele pe care
nu reuşim să le plătim
într-o viaţă, uneori nici în două.
nici maşinile care ne trimit direct
în alte realităţi şi nu la destinaţia aşteptată,
nici banii pentru care unii
ridică altare şi-şi aşteaptă prietenii
să le admire seifurile.
tot ce luăm cu noi dincolo
sunt zâmbetele.
pe patul din urmă, nu ne amintim
ce funcţie am avut, de la ce firme
ne-am îmbrăcat sau în ce maşini
ne-am arătat bogăţia.
ne amintim câte suflete ne-au zâmbit.
ţie când ţi s-a zâmbit ultima dată?

Lecţie despre visuri

Ne uităm visurile pe drum,
până când se aşază un strat
dens de praf peste ele şi le acoperă.
călcăm pe ele fără să ştim
că aleea pe care ne ducem soarta
e pavată cu cele mai tainice aleanuri,
toate ale noastre. păşim pe noi.
doar noaptea, îngerii îşi fac timp
să ne amintească visurile pierdute
cu anii, cu ridurile, cu grijile.
dimineaţa şterge tot, ca şi când
nimic nu ar fi fost real, nimic al nostru.
şi uite-aşa, nu mai credem în nimic.
nici în vise, nici în visuri. în noi e cel mai greu.
nu regăsim speranţa copilului care-am fost,
ci doar chipul său pătat de lacrimi.
sfârşitul drumului e cel mai tragic,
ne vedem visurile ca pe un film alb-negru, vechi.
decât să întrebăm praful ce s-a ales de visurile noastre
mai bine ne întrebăm pe noi ce am ajuns fără ele
şi numărăm stelele ce au leşinat privindu-ne

Suflet de mamă

– Poate mâine nu te duci la pescuit, îi spuse Alessia tatălui său de cum acesta intră în casă, cu puţin după lăsatul serii. E şedinţă cu părinţii şi diriga mi-a spus foarte cinic: ar fi cazul să se mai intereseze şi taică-tu de tine, că nu l-am văzut de nici nu mai ştiu când. Mă disperă diriga asta, doar ştii, tati, că eu învăţ…
– Bună Alessia, nu ştiu ce să zic despre mâine, mi-a spus Robert să mă duc cu el în alt loc pe mare, unde a descoperit un banc de peşti. Ştii cât ghinion am avut în ultima vreme cu pescuitul…
– Mda, mereu pui pescuitul înaintea mea. N-ai decât să nu te duci, nici nu am nevoie, mereu m-am descurcat singură, oricum să nu spui că nu te-am anunţat. Şedinţa e mâine după amiază la 5, spuse adolescenta cu un aparent aer de resemnare. Aj prins azi ceva? Ce mâncăm?
– Pun imediat de mămăligă. Mă ajuţi la curăţatul peştilor?
– Nu, nu, mă duc să învăţ. Mă chemi când e gata.

Alessia se închise în cameră, dându-i tatălui său impresia că se duce să înveţe. Casa mică, de două camere, de pe malul mării, zona 2 Mai – Vama Veche, avea peste 100 de ani. După moartea Cameliei, mama fetei, cu banii agonisiţi, Cătălin reuşi să o cumpere şi să o amenajeze decent, nu suporta să stea în acelaşi apartament cu socrii. Nu era modern mobilată, nici pe departe, dar tatăl făcea tot posibilul să-i asigure fetei pâinea de toate zilele. Se trezea cu noaptea în cap, în fiecare dimineaţă la ora 2, la 3 era deja în larg. Deşi cu greu îşi putuse cumpăra o plasă, în ultima vreme îşi lua doar undiţa cu el. Cu chipul şi mâinile arse de soare, îl puteai asemăna cu un indian pierdut pe mare, dar nici soarele, nici furtunile care de multe ori l-au apropiat de Bulgaria nu îl puteau determina să renunţe la pescuit. Ajungea acasă seara, după 8, strângea hainele aruncate peste tot de Alessia, îi pregătea mâncarea, îi făcea pachet pentru a doua zi la şcoală şi adormea. În ultima vreme, tânăra de 16 ani nu mai vroia să cineze împreună. Se închidea în cameră, dar Cătălin ştia că nu rămâne pentru mult timp acolo. Deschidea fereastra, ieşea şi mergea fără a se opri până pe malul mării, pe stânca de la piciorul apei. O fi vârsta asta mai dificilă, o să-şi revină, nu e bine să o cert, o poate apuca pe căi greşite, e vârsta la care simţi nevoia de foarte multă libertate. E bine să creadă că nu ştiu nimic…bine că învaţă măcar.
A doua zi, la ora 5, Cătălin era alături de alţi 12 părinţi la şedinţă. Nu avea emoţii, ultima oară când fusese la şedinţa cu părinţii, acum două luni, Alessia a fost foarte lăudată. Minte ascuţită, spirit independent, obiectivitate înnăscută şi memorie extraordinară. Copila nu ştia, dar tatăl participase la toate şedinţele cu părinţii la care fusese chemat. Credea că e mai bine să nu o anunţe, copilul nu trebuie să înveţe de frică sau de reacţia lui în urma întâlnirilor cu profesorii, ci pentru el însuşi, dezvoltându-şi astfel responsabilităţi de mic. Responsabilitatea Alessiei era să înveţe, dar nu ca urmare a fricii de reacţia celorlalţi, ci ca urmare a unei gândiri obiective că acest lucru o ajută doar pe ea. Diriginta ştia planul tatălui şi pentru că mergea, nu îi spunea Alessiei cât de des venea, de fapt, tatăl său la şcoală. Şedinţa asta ar fi trebuit să fie ca toate celelalte. Diriginta salută părinţii, îşi puse ochelarii şi se aplecă asupra catalogului să citească cele mai mici note ale elevilor. Aşa făcea mereu.
– Apetrei Simina – 7 română, 6 matematică; Bleonţ Costel – 3 română, 5 istorie; Mineriu Alessia – 4 matematică, 5 română.
Tatăl o privea pe dirigintă fără a-i veni să-şi creadă ochilor.
– Doamna dirigintă, cu tot respectul, cred că este o confuzie…
– Nu, vă rog să rămâneţi după şedinţă la o discuţie privată. În ceea ce priveşte pregătirea elevilor, cred că ar fi bine să încheiem un pact cu profesorii, să-i pregătească mai…

Cătălin nu o mai auzea pe femeie, deşi nu îşi putea dezlipi ochii de pe ea. Nu-i venea să creadă urechilor, Alessia îi spunea mereu că învaţă. Inima îi trăgea pumni în uşa pieptului şi simţea cum i se înmoaie picioarele. Bine măcar că stătea pe scaun, că ameţeala îl cuprinse cu totul. Vedea alb, nu mai putea gândi nimic, era într-o stare de gol mental, depersonalizare şi negare. Întotdeauna avuse grijă să-i ofere Alessiei tot ce avea mai bun. Pentru ea lupta, pentru ea se trezea cu noaptea în cap, fără să cunoască ce înseamnă să te bucuri de o zi liberă. Încerca din răsputeri să suplinească lipsa mamei care a murit înainte de a-şi putea ţine în braţe copilul atât de mult dorit. I-a promis Cameliei că o va iubi ca pe ochii din cap şi mereu s-a ţinut de cuvânt.

– Domnule Mineriu….domnule Mineriu?
– Da, mă scuzaţi, eram luat de gânduri…
– Putem discuta acum?
– Sigur.
– Nu vreau să vă dezamăgesc, dar situaţia Alessiei e gravă.
Cătălin îşi muşcă buza de jos cu atât de multă putere, încât avu pentru o clipă impresia că îi va ţâşni sângele împroşcând-o pe profesoară. Îşi ţinea mâinile la spate, să nu se observe cât de aproape este să şi le frângă. Mâini aspre, arse, pline de bătături şi cute adânci.
– De aproape o lună e total absentă. Comportamentul ei ar fi într-un fel specific vârstei, dacă nu ar fi atât de pronunţat. Nu o mai bucură nimic, nu o întristează nimic, nu are nicio pasiune, a renunţat la pictat după ce ultimul ei tablou, realizat acum trei săptămâni înfăţişează o femeie care îşi ia zilele, tăindu-şi venele şi umplând cada dintr-o baie cu sânge. Notele ei au scăzut pe zi ce trece, parcă nici nu trăieşte. Nimic nu mai contează pentru ea. La ultima oră de dirigenţie pe care am avut-o acum două ore cu clasa, tema abordată a fost responsabilitatea de a fi părinte. Ea a reacţionat cel mai grav, ceea ce mă face să cred că trece printr-o traumă.
– A spus ceva? întrebă Cătălin plecându-şi privirea.
– A spus că unele femei nu se nasc pentru a fi mame. Şi nu se referea la ea. Imediat a început să plângă şi a părăsit clasa fugind. Aveţi idee despre ce vorbea, ce se întâmplă cu ea, ce ar trebui să facem?
Ca şi cum i s-ar fi revelat secretul atitudinii fetei sale, Cătălin o rupse la fugă, lăsând-o pe dirigintă cu gura căscată. Ce familie de ciudaţi, ajută-i Doamne, totuşi sunt oameni buni!

Bărbatul alerga ca şi cum îi era teamă să nu piardă trenul, ultimul în care avea să se urce fiica sa. De multe ori a simţit că se duce pe malul mării să vorbească cu mama ei, dar niciodată nu fusese supărată pe ea, o păstra ca pe o icoană.
Nici nu-şi dădu seama când ajunse acasă, aproape că trânti uşa de la intrare, uitându-se buimac în toate direcţile. Nu era mare casa, dar i se părea infinită în momentele alea, asemănătoare labirintului Minotaurului, despre care citise în copilărie, dar pe care nu şi-l imaginase niciodată cu adevărat. Se rugă să-şi găsească fiica repede, dar nu vedea niciun ghem de aţă. Trezeşte-te, nu e nicio fată de-ale lui Minos aici, nu vorbim de Ariadna, vorbim de Alessia! Unde e Alessia?
– Alessia… Alessia, am venit acasă! Alessia! bărbatul simţea cum vocea începe să îl lase.
– Ce cauţi la ora asta acasă? Trebuia să vii după 9, se auzi o voce gâtuită din baie.
Cătălin se îndreptă împletucindu-se înspre locul de unde se auzea glasul fiicei sale.
– Am venit mai repede să mai stăm şi noi împreună, nu prea am petrecut mult timp în ultima vreme…
– Pleacă, nu vreau să te văd, du-te pe mările tale, du-te şi lasă-mă!
– Alessia, ce se întâmplă cu tine? Deschide uşa, hai să discutăm!
– Eşti un mincinos! Pleacă, spuse copila înecată de lacrimi.
– Nu te-am minţit niciodată, crede-mă! Lasă-mă să intru!
– De ce nu mi-ai spus că mama s-a sinucis după ce m-am născut pentru că nu mă vroia? De ce? De ce m-ai lăsat să o iubesc?
Cătălin se izbi cu putere în uşă până o dărâmă. Se repezi la fiica sa, spunându-i:
– La naştere, viaţa uneia dintre voi era în pericol. Mama ta a renunţat la a ei din dragoste pentru tine, ca tu să trăieşti…
Într-o baie de sânge, Alessia nu îl mai auzea. Îşi aminti de ultimul său tablou, fără a şti atunci pe cine pictase.

Un pumn de făină

Darius închise jurnalul, îl aruncă în fugă pe masă şi se duse valvârtej spre telefonul care suna deja de jumătate de minut. Cu mâna stângă la piept, ca şi când ar fi vrut să nu-i dea inima pe afară, inspiră şi expiră, îşi aşeză un zâmbet pe faţă şi ridică receptorul.
– Alo? Alo? Mama?
– Alo, Darius?
– A, ce faci Andrei?
– Bine, tot nu te-a sunat?
– Nu, încă aştept.
– Hai, vii la un fotbal?
– Nu, nu mă simt prea bine şi trebuie să-l ajut şi pe Radu la o temă la română.
– Nu te-am mai văzut de o lună, hai la o minge!
– Nu, acuma, poate săptămâna viitoare. Hai că mai vorbim, nu mai pot acuma. Te sun eu.

Darius puse receptorul în furcă, fără a aştepta un răspuns. Se lăsă pe podea, se ghemui, aidoma unui copil în pântecul mamei. Îşi apăsă stomacul cu podul ambelor palme, aşa cum apasă un grădinar pământul din preajma unei flori abia plantate. Un geamăt uşor, ca de om bătrân, străbătu camera semimobilată. Trebuie să-mi treacă, sunt mai tare decât durerea, îşi spune tânărul de 15 ani. Va veni Radu în curând şi nu trebuie să mă vadă aşa. Durere, te rog, dispari. Cu greutate, Darius se ridică şi se îndreptă înspre bucătărie. În drumul ce părea că nu se mai termină, deşi erau numai doi paşi, auzi soneria. Apoi, ca de obicei în ultima vreme, pumni puternici aproape scoteau uşa din ţâţâni.

– Darius, deschide uşa, ştiu că eşti acasă. Ai restanţă la întreţinere, când o plăteşti? Trec săptămânile şi o să te evacueze ăştia. Pumnii se opriră, vocea se auzea din ce în ce mai încet, dar cuvintele îi răsunau lui Darius în minte ca nişte tunete în miez senin de vară. Mai bine ţi-ai lua de lucru, pesemne mă-ta a uitat că are doi băieţi de când a plecat în Grecia. Şi-o fi găsit pe acolo vreun moş cu bani.

Mama băieţilor nu mai sunase de două luni. Plecată de jumătate de an, muncea cu ziua pe unde apuca, nu reuşea să agonisească nimic. Suna acasă când putea, când nu mai rezista de dorul copiilor. Se gândea că e egoistă dacă aruncă banii pe telefoane în loc să-i strângă şi să le trimită băieţilor. Ultima dată, acum două luni, le trimisese 200 de euro. Darius, cel mare, avea grijă de casă, devenise după divorţul părinţilor, bărbatul casei. Mama se destăinuia lui ca unui om mare. Până la urmă, Darius era un om mare, încărcat de poverile mamei, de neliniştile şi durerile sale, de grija celui mic şi de întreţinerea casei. Şcoala începuse de o lună. Din banii trimişi ultima oară de mamă, Darius plătise restanţele la întreţinere, lumina, apa şi telefonul. L-ar fi închis dacă nu i-ar fi trebuit, nu îl ţinea decât pentru apelurile mamei. Îi cumpără lui Radu cărţi şi caiete şi i se rupse inima când, după prima zi de şcoală, fratele său îi spuse că e băiat mare, a trecut într-a patra şi că nu poate merge oricum la şcoală, cu acelaşi ghiozdan rupt şi vechi de doi ani, pentru că râd colegii de el. Cum poţi să faci un copil să înţeleagă că, deşi faci tot posibilul să-i fie bine, câteodată nu e de unde? Tocmai de asta a plecat Maria în Grecia, singură şi fără niciun sprijin. A strâns bani mai multe luni, bani adunaţi din mila oamenilor, pentru că administratorul blocului pentru care lucra ca femeie de serviciu o concediase. Întârziase două ore când Radu avuse febră foarte mare. Nu ar fi fost primul copil care îi murea din cauza febrei şi simţea nevoia să stea alături de cel mic, măcar până îi scade temperatura. Administratorul nu a înţeles-o. Darius nu s-a plâns niciodată nimănui de greutăţile sale. Mergea şi el la şcoală, pentru că îi plăcea să înveţe, să citească şi să scrie şi pentru că acolo nimeni nu ştia ce se întâmplă în viaţa lui. Nu îi amintea nimeni că nu are ce să-i pună fratelui pe masă. Norocul a fost că s-a gândit să cumpere, cu puţinii bani care i-au mai rămas, un sac de făină şi unul de mălai. Îi ţinea ascunşi în dulapul din sufragerie, să nu-i vadă puţinii musafiri care îi treceau pragul şi pe care îi primea mereu cu inima strânsă că nu are ce să le ofere, în bucătărie. De ceva timp era îngrijorat pentru că mama lui nu mai sunase, se temea să nu fi păţit ceva pe acolo. Niciodată nu e uşor printre străini. Dejal, avea în minte discursul pe care îl va spune mamei când îl va suna. Mamă, stai liniştită, noi suntem bine, învăţăm bine şi nu avem probleme. Am plătit datoriile şi ne-au mai rămas bani. Da, da, stai liniştită, lunile astea ne-am descurcat de minune şi tot ne-au rămas bani. Da, mâncăm bine, stai liniştită, nu te agita, să nu ai din nou probleme cu inima. Ai şi tu grijă de tine, că dacă păţeşti ceva, cine mai are grijă de noi? Dacă nu ai de unde, lasă luna asta, nu trimite bani, ţi-am zis că mai avem. Nu vroia sub niciun chip să o sperie sau să îi pună sănătatea în pericol. La urma urmei, de ce i-ar fi spus?

Radu intră fulger în casă, punând punct gândurilor fratelui său.
– Ce faci, frate-miu, ce mâncăm azi? Am o foame de lup!
– Bună, Radu, cum a fost la şcoală? I-a plăcut compunerea doamnei învăţătoare?
– Da, da, ce mâncăm azi?
– Păi ce vrei, mămăligă sau turte?
– Vreau altceva, vreau pizza, nu am mai mâncat pizza de un an! Nu mai vreau nici mămăligă, nici turte. Numai asta mâncăm! M-am săturat! Nu mai vreau!
– Oamenii nu fac mereu ce vreau! Promit că atunci când trimite mama bani mergem la o pizza. Bine?
– Bine…
– Hai, spală-te pe mâini, imediat sunt gata turtele.
Cât ai zice peşte, Darius pregăti trei turte, le aşeză frumos pe o farfurie şi îl strigă pe fratele său. Cu foamea cât o gaură neagră, Radu se năpusti asupra lor.
– Poftă bună, Radu!
– Mersi! Usturoi nu avem, nu?
– Nu, nu mai avem…
– Tu nu mănânci?
– Am mâncat înainte să vii.
– Mereu mănânci de vreo  câteva săptămâni înainte să vin eu…ţie îţi faci mai multe turte? îţi faci o mămăligă mai mare?
– Hai, Radu, ştii că nu e aşa…
– Abia aştept să vină mama…
Darius îl privea pe fratele său mâncând şi înghiţea în sec. De-ar şti Radu, se gândi el ferindu-şi privirea de fratele său.

O săptămână mai târziu, în apartamentul familiei Lupaşcu, telefonul zdruncina pereţii.
– Alo?
– Da, răspunse o voce piţigăiată de femeie.
– Cine sunteţi?
– Cine sunteţi dumneavoastră? Eu sunt Lupaşcu, Maria, mama băieţilor, proprietara apartamentului. Unde sunt băieţii mei? Cine sunteţi?
– Doamna Lupaşcu… eu sunt asistent social, Elena Răducan.
– Ce caută un asistent social în casa mea? Vreau să vorbesc cu băieţii mei. Daţi-mi-l pe Darius la telefon! strigă disperată femeia.
– Doamnă, Darius nu se simte tocmai bine…
– Vreau să vorbesc cu Darius, unde e?
– Doamnă, Darius a dezvoltat o formă foarte gravă de ulcer, nu a mâncat mai mult timp! Femeia îşi alegea cu grijă cuvintele, dar în capul mamei, vocea ei răsuna din ce în ce mai piţigăiat.
– Doamne, nu se poate, e bine? Unde e?
– Din păcate, nu e bine… l-am găsit prea târziu. Am auzit că sunteţi în Grecia, pregătiţi-vă bagajele. Numai dumneavostră mai puteţi avea grijă de cel mic… Darius nu mai este…

Luni mai târziu, Radu găsi ascunsă, în spatele celor doi saci din dulapul din sufragerie, agenda lui Darius. Nu reuşi să citească mai mult de primele rânduri. E a cincea zi de când nu am mâncat, încă mă ţin bine, deşi, uneori mă doare stomacul ăsta ca naiba. Mi-e tare frică să nu se termine sacii ăştia şi mama nu mai dă niciun semn… nu vreau să spun la nimeni că numai mămăligă şi turte îi pun pe masă lui Radu, mamei nu i-ar plăcea să mă plâng cuiva, nu vreau să sufere sau să facă alt preinfarct… Radu mi-a reproşat şi azi că nu mănânc cu el, îl mint în continuare că mănânc înainte să vină el de la şcoală, el crede că mănânc mai mult decât el…poate va înţelege într-o zi cât valorează un pumn de făină şi că pe al meu i l-am dăruit lui.

Pentru tot ce sunt, îţi mulţumesc

Îţi mulţumesc, tată,
pentru neîncrederea mea în iubire,
pentru că mi-e teamă
să nu-mi fac fericiţi copiii,
să le ofer până şi luna.
îţi mulţumesc, am învăţat
iubirea poate dura trei luni,
trei ani, în cel mai bun caz;
copilul e marcat viaţa asta
şi nu poţi şti sigur
dacă în viitoarea
păşeşte cu dreptul.
îţi mulţumesc, nenorocitule,
pentru lecţia asta de viaţă