Aripi de spin

În cer nu mai locuiește nimeni.
niciun mirean pierdut de viață
nu strică ce a început liniștea.
vitraliul se izbește de stele
cu forța unui bulgăre de ceară
îngropat sub straturi de oase,
ale vieții oase roase de Cerber.
nu a găsit sâmburi de caiși.
îngerii și-au uscat lacrimile
cu veșminte de fecioare
întinate de ochii muritorilor.
nimeni nu le cunoaște drama,
nimeni nu știe de unde vine ploaia
de fapt.
e un iz de scorțișoară în cimitir.
de când s-au sinucis îngerii,
Dumnezeu își plânge singurătatea.
nici păsările nu mai vor cerul

O zi de 10 ca o gaură neagră

In memoriam Ricuţa Ionescu (Încă un înger aţipit…)

Ce cuvinte, ce îmbrăţişări ar trebui inventate,
pentru a alina durerea unui suflet ce-l plânge
pe altul?
Nu mai vărsa lacrimi, mamă, nu mai vărsa,
un spirit ludic ca al ei, n-ar vrea s-o plângă cineva,
rare, rare sunt în lume fiinţe calde cum era ea.
Bucură-te, mamă, şi-a văzut nepoata
şi-a strâns-o în braţe, ca pe-al ei odor,
i-a cântat de Călineşti, viaţă şi amor,
nu i-a spus de moarte, durere sau că-i va fi dor.
Cum s-alini un suflet ce-n noapte strigă pe altul,
de parcă, pentru cea din urmă oară, s-ar îmbrăţişa?
nu mai plânge, mamă, n-a plecat departe,
ţi-a fost mai mult decât o soră,
dragostea voastră nu se-mpiedică de moarte.
Nu mai vărsa lacrimi, mamă, nu mai vărsa,
zâmbeşte la gândul că e deasupra ta…

Lecţie despre empatie

Am, totuşi, impresia
că nu am trăit în zadar,
că pot îndoi timpul şi fi acolo
unde soarele nu apune niciodată,
pentru a râde alături de îngeri.
de fapt, nu trebuie să-ţi spun
ceea ce ştii deja,
nu e nevoie să mă gândesc
la ce-mi rezervă ziua de mâine.
unde zâmbetul se zbate
între lumină şi întuneric,
ca într-un vis de mai
prelungit dintr-o viaţă într-alta,
te regăsesc mereu
în aşteptare
şi mă recunosc