„Spiritul locului”, DINU MIREA despre „Sipetul din Călineşti”

Pro Saeculum nr.1-2/2012, pp. 191-192

INFO CULTURAL
DINU MIREA
BREVIAR EDITORIAL

                                                                     Spiritul locului

îngerii îţi dau veşmântul lor
tot ce faci e să alergi
să-ţi vizitezi străbunii

            Născută la Botoşani, crescută şi educată la Călineşti-Bucecea, unde se păstrează, până azi, urme de Eminescu, satul cu bătrânul păr busuioc / pe care-l sădiseră strămoşii, şi multele poveşti ce i-au înmiresmat copilăria, licenţiată şi masterandă a Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Bucureşti, Raluca Pavel vine spre poezie cu uimirea şi candoarea copilului de altădată, ce se deschide spre lume, trăieşte/retrăieşte cu încredere nedezminţită starea paradisiacă, pe care o simte/înţelege, acum, ca pe un spaţiu iniţiatic pentru cei meniţi să se împărtăşească din luminile satului patriarhal, cu fugoase şi nu întotdeauna dorite alunecări în prezent. Cartea[1], cu care debutează aceasta, nu surprinde tematic, nici prin inventivitate imagistică, lexicală ori sintaxă poetică, ci cucereşte/seduce prin naturaleţe, prospeţime, o sensibilitate ascuţită ce o ajută să treacă de „uşa interzisă” (un fel de cameră Sambô), dincolo de care avea să devoaleze, cutremurată, o nouă realitate ce se cerea explorată: deschisei uşa, scârţâi a ceai de pir / uşa ceea – dădea-nspre cimitir. Poeta se descoperă pe sine, fie privind înfiorată în sufletul-fântână, ce niciodată n-a secat, fie străbătând toposul magic, în care îşi dau întâlnire turla bisericii (probabil e vorba de Biserica Sf. Nicolae, ctitorită în 1813 de vornicul Costache Miclescu), conacul Micleştilor de pe deal, ce veghează de acolo satul de câteva veacuri bune, troiţa din mijlocul satului, livada plină de meri, peri, nuci, mai apoi, teiul din mijlocul ogrăzii, fie cutreierând câmpia până la piciorul casei bătrâneşti, de unde se ridică ocrotitoare şi pline de îngrijare siluetele părinţilor, bunicilor, alături de care – uneori – îşi vizitează străbunicii / care locuiau aproape de inima îngerilor, fie îndrăznind să calce, temătoare, înspre ţinutul Morţii, apelată cu un familiar Soro, nu vreau să alunec printre nori / eu vreau să simt lucerna uscată / sub picioare / şi spinii din livada satului meu / aerul rece de primăvară / şi mireasma teiului vara…, conştientă că nu va obţine vreodată tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Între chemarea năvalnică a vieţii şi cea răscolitoare a Morţii, poeta alege, fără să ezite, lumea solară a satului şi copilăriei în imagini tremurate molatic şi aburite de aburul emoţiei încă vii. Spune aceasta, cu înţelepciunea omului matur: aveam povestea pământului / întipărită pe tălpile goale.

            Din sipetul amintirilor şi al poveştilor, făptura poetei răsare cu atât mai vie şi mai luminoasă, cu cât aceasta se apropie mai mult, cu sufletul de mână, de cer şi de „curăţenia” îngerilor, la întâlnire cu umbrele străbunilor, în cimitirul din sat, ca şi cum ar pregăti-o, cu nesfârşită răbdare şi tandreţe, pentru marea plecare. Mai ales iarna, ne spune, în Călineşti / e greu să deosebeşti / îngerii de oameni, poate şi pentru că ei cunosc mai bine soarele. Simplitatea şi graţia desenului liric nu exclud, ba dimpotrivă, îşi asimilează elemente epice disipate, mai apoi însufleţite de nevoia irepresibilă de dragoste, puritate şi înălţare: aşteptam să-mi iau zborul / bunicule, de ce n-am aripi? Rafinamentul discursului, alcătuit astfel, ca un mic edificiu lirico-epic, stă în dozarea atentă a interogaţiilor, uimirilor, alternanţei surprinzătoare de lumini şi umbre într-un teritoriu puternic marcat afectiv, a cărei stăpână autoritară vede în suflet suprema valoare, iar în poezia de regim mnezic – şansa ei de mântuire, pavăză în faţa răului şi a morţii, ea însăşi acceptată în intimitate. Adevărata spaimă, ce o încearcă, nu e momentul „plecării” (în fapt, o altă treaptă în perpetua ei devenire iniţiatică), ci vidul afectiv: nu vreau să mă omoare / seceta din suflet.

            Cu alte cuvinte, Raluca Pavel este o poetă a inimii, înainte de orice, dar asta nu înseamnă că livrescul, concretizat într-o reţea de referinţe culturale, ar lipsi din alcătuirea ei psiho-intelectuală. Autohtonizarea (moderată) a reperelor mitologice greco-latine aminteşte – vag – de amestecul halucinant de zei, oameni şi fapte din realitatea cotidiană, aşa cum ne apare în „Cantonul 248” al lui Liviu Ioan Stoiciu, cu diferenţa esenţială că la poetul vrâncean e vorba de o viziune coerentă şi mijloace neo-expresioniste, în bună măsură, pentru că, până la urmă, singurul lucru ce îi apropie pe cei doi ar fi fascinaţia constantă pentru matricea rurală. Deşertându-şi tolba cu amintiri, la peste două decenii distanţă, memoria afectivă a maturului identifică un ibric vechi cu acea cutie a Pandorei, de unde s-au revărsat toate relele peste lume, mai apoi vede în bunica sa o variantă autohtonă de Pygmalion, în timp ce copila (un ghemotoc cu păr de aur) de atunci nu era, neapărat, o Galatee, ci o Venus a câmpiei. Alături de bunicul ei, cu puterile urieşeşti ale inocenţei sale, transformă, asemenea regelui Midas, făina de porumb măcinată la moara / de la Mândeşti  în praf de aur. Nu lipsesc, din modesta plasă de repere culturale, Penelopa, Pegas, Nero, Zamolxe, farul din Alexandria, Toulouse-Lautrec şi Malevici, fără ca acestea să dea prea multă consistenţă discursului.

            Nici măcar scurtele fulgerări spre un trecut mai apropiat, tutelat de umbra străinului şi, probabil, a unei iubiri neîmplinite, nu pot tulbura conturul de poveste convertită în discurs liric, bântuit de nostalgii şi regrete, voluptăţi rătăcite în trecut şi resuscitate prin cuvânt. Privirea în urmă, lucidă şi neiertătoare, o însingurează şi-i intensifică trăirile: Nu mă spânzura, Doamne, de curcubeu / nu vreau să văd de sus durerea / brazilor mei din copilărie, în cazul de faţă curcubeul, sugerând suspendarea eului liric între două lumi, între atunci şi acum, cu o admirabilă credinţă în spiritul locului originar. Este de recunoscut frumuseţea unor texte, ce păstrează căldura sufletului sortit unei primeniri perpetue prin puterea întemeietoare a logosului, dar – la fel de adevărat – există, ici şi acolo, denivelări, lungimi supărătoare, mici neglijenţe, exprimări nefericite de genul norii care gâdilau / pe alocuri Călineştiul sau molia care plângea a remuşcare, aşa cum e greu de înţeles, ţinând cont de context, gâlceava poetei, aflată la vârsta copilăriei, cu Mefisto (?!!), când vine vorba despre moartea copilului Mitică, înghiţit de Siret. Pe ansamblu însă, „Sipetul din Călineşti” este o carte fermecătoare, iar Raluca Pavel  o promisiune certă pentru poezie.

                       

[1] Raluca Pavel, Sipetul din Călineşti, Craiova, Editura Contrafort, 2011, 76 pag.

Sipetul din Călineşti – altfel

Sipetul din Călineşti în imagini

Mulţumirile

Mă bucur nespus că aţi venit să-mi fiţi alături luni, 6 iunie, într-un moment atât de special pentru mine.

Nu ştiu alţii cum sunt şi ce visează, dar eu nu m-am văzut niciodată scriind şi mai ales poezii.

Am început să scriu, când prin bunăvoinţa domnului prof. Petre Anghel, am fost introdusă în grupul său literar, Iubim Literatura. Domnul Anghel mi-a sugerat să postez acolo un articol pe care îl făcusem mai demult, despre femeile asasin. Da, cam asta scriam până nu demult. Imediat după postare, au venit reacţiile celor din grup, care mai de care mai pozitive. Am început să mă gândesc ce voi face pe viitor în grupul acesta, pentru că toată lumea posta poezii sau proză şi, eu fiind foarte ambiţioasă, nu vroiam să fiu degeaba în grup.

Mi-a venit într-o zi, brusc o idee pe care m-am gândit că ar fi interesant să o dezvolt într-o poezioară. Mi-a fost teamă, dar până la urmă, am postat-o. Am zis: ce-o fi o fi! Şi se pare că a fost de bine, pentru că altfel nu eram azi aici. Apoi, mi-am amintit că acum mulţi ani într-o seară,  în cadrul cenaclului Avanpost, domnul prof. Petre Anghel a spus: „Prima dată când veţi scrie, să scrieţi despre copilăria voastră. E primul pas”. Mi-am amintit acest lucru şi am început să scotocesc prin cele mai îndepărtate amintiri ale mele.

Cărticica mea a luat naştere prin bunăvoinţa scriitorului Dumitru Velea, un intelectual desăvârşit cu suflet mare, care m-a îndemnat să aştern pe hârtie gândurile mele. M-am gândit ce ar merita cu adevărat să rămână, iar răspunsul a venit ca un fulger. Am început să scriu poezioare despre copilăria mea, despre sătucul în care verile îmi petreceam vacanţele. Cu ajutorul bunicilor şi cu ce a mai rămas viu în mine de când eram copil, totul a început să prindă viaţă. Nu a fost greu deloc, pentru mine Călineştiul, un sătuc din  Botoşani, reprezentând toată copilăria mea. Un loc feeric, cu oameni ce aveau pâine caldă în loc de suflet, un loc plin de poveste. Acolo am copilărit eu, pe-o margine de lume.

A fost un act de curaj, pentru că aveam temeri că nu voi putea reda în scris sentimentele ce mă leagă de acel loc, că nu voi putea transmite de ce e important Călineştiul, că nu îmi voi putea scrie istoria, aşa cum aş fi dorit.

Poezioarele au văzut lumina zilei fără a depune un efort nepământeam, sufletul meu era dornic să împărtăşească cu ceilalţi amintirile. Cărticica aceasta este un gest de mulţumire în primul rând pentru bunici, în al doilea rând, pentru toţi cei care mă cunosc.

Poezioarele au fost scrise cu sufletul şi dacă e să mă iau după ce îmi spun bunicii, tot ce vine din suflet, merge direct la suflet. Nu am vrut ca acest sătuc Călineştiul, care mi-a umplut inima de bucurie atât de mulţi ani, să rămână nescunoscut celorlalţi.

M-am aplecat asupra acestor locuri de vis pentru mine, pentru că nu trebuie să uităm niciodată de unde am plecat şi ce a contribuit la omul care suntem azi.

Botoşani este un loc feeric, probabil şi pentru toate amintirile frumoase pe care le am de aici. În nicio altă parte, oamenii nu sunt mai plini de viaţă şi cu sufletul pe tavă. În Botoşaniul ce a dat atât de mulţi oameni de valoare, Enescu, Iorga, Luchian, Octav Băncilă, Mihail Sorbul, marele noastru Poet – Eminescu, e imposibil să te naşti şi să nu vezi lumea cu alţi ochi. Te naşti, parcă, binecuvântat, că urmele tale se vor suprapune cu cele ale artiştilor. Deşi e aşezat pe o margine de lume, Botoşaniul îşi ţine copiii în braţe ca o mamă. Liniştea şi bucuria, voia bună şi umanitatea sunt elemente ce fac acest orăşel greu de uitat oricât de departe ai fi.

Fără oamenii de acasă, care m-au învăţat că prin voinţă pot realiza multe, probabil că această zi nu ar fi diferită de alta. Tot ce sunt azi le datorez lor. Bunicii, oameni aplecaţi înspre artă şi frumos, cu o înţelepciune şi o căldură sufletească cum rar îţi e dat să vezi, sunt cei datorită cărora am făcut primii paşi în viaţă. Le mulţumesc pentru că m-au îndrumat mereu pe un drum bun şi că m-au învăţat că îmi trebuie răbdare şi voinţă să depăşesc osbtacolele care apar mereu sub o formă sau alta, la un moment dat. Bunicii m-au ţinut şi mă ţin de mână pe drumul vieţii, mi-au reîmprospătat amintirile cele mai vechi ale copilăriei, m-au îndrumat mereu spre şcolile cele mai bune. Au fost mereu în spatele meu, deşi uneori, aveam impresia că sunt singură, într-un oraş mare, printre străini care nici timp să zâmbească nu au.

Scriind poezioare am câştigat foarte mulţi prieteni, oameni care fără să mă cunoască personal, m-au încurajat şi m-au susţinut. Aş vrea să le mulţumesc pe această cale tuturor celor care au comentat şi apreciat de-a lungul timpului poezioarele postate pe grupul dl-lui Petre Anghel – Iubim Literatura, dar şi celor care şi-au spus părerea pe grupul meu Dor de România. Unii cu sufletul, alţii cu mintea.

Le mulţumesc domnului Petre Anghel, doamnei Mirela Anghel, doamnei Claudia Ghişoiu, domnului Gheorghiţă Geană pentru surpriza plăcută pe care mi-au făcut-o participând la mica mea lansare. Le mulţumesc celor care au lăsat deoparte treburile personale şi au venit la lansare, în special doamnei Vivi Hagianu-Marica, care mi-a făcut o mare surpriză venind.

Îi mulţumesc scriitoarei Anni-Lorei Mainka, pentru aprecierile constante şi pentru adierea cu care mi-a atins sufletului.

Mulţumesc tuturor prietenilor de pe facebook , celor care au venit să fie alături de mine, prietenilor mei din copilărie, din facultate, le mulţumesc celor care mi-au transmis gândurile lor, celor care nu au putut sa vină, celor care au venit din prietenie şi respect pentru mine, celor care au venit din curiozitate sau din alte motive.

Mulţumesc fratelui meu, familiei mele, părinţilor şibunicilor cărora le datorez ce sunt azi.

Le mulţumesc prietenilor care m-au ajutat clipă de clipă, Mirela, Raluca, Gina,  Ciprian, Alex, Dodo şi tuturor celor care mi-au înţeles sufletul. Sunt onorată că îmi sunteţi prieteni!  Îmi expun sufletul pe tavă în faţa dumneavoastră, aveţi grijă de el!

Mulţumesc domnului Decan şi Facultăţii de Sociologie pentru tot sprijinul acordat, doamelor şi domnilor profesori care mi-au împărtăşit ani la rând din cunoştinţele lor!

Mulţumesc scriitorului Dumitru Velea pentru că m-a ajutat să fac primii paşi în această lume şi revistelor, ziarelor care m-au găzduit în paginile lor.

Aş vrea să nu uităm ce spunea George Enescu: „Pământul natal, cu tot ce e pe el, îl purtăm toată viaţa în noi şi e prezent în cântece, în poemă, în pânza pictată, mai ales în fapte.”

Vă mulţumesc, dragi prieteni!