Când pana devine neagră

Nu lăsa praful să se aşterne peste mine
şi-au lăsat alţii gândurile până mi s-a încovoiat spatele,
îmi atârnă pământul de gât, cu toate durerile nespuse
ca o piatră de moară suspendată de-o iubire neîmpărtăşită.
numai tu îmi cunoşti aripile, numai tu le-ai văzut,
mi le-au rupt ceilalţi, în grabă, preocupaţi de calea lor,
nu mai sunt întreagă şi nu mai ştiu să râd.
vezi pana neagră ce doarme sub talpa ta?
e ultima urmă pe care-o las, să mă reconstruieşti,
ridic-o, şterge cu ea pulberea, în adânc vei da de mine,
ia-mă în palme şi scutură-mă de gândurile celor muţi
zâmbeşte-mi, mi-e de-ajuns să mă liniştesc
să fiu din nou răsăritul pe care-l aştepţi

Balada rătăcitorului

Ai poposit la uşa mea
cu o tolbă de gânduri
îndreptate înspre niciunde
şi înspre nicăieri.
ţi-era foame de viaţă
şi sete de linişte,
nici tu nu mai ştiai
de când erai flămând
(poate dintr-o altă viaţă).
te sprijineai în ciotul acela
mâncat de carii
bătut de ploi,
era singurul tău prieten
din singurătate.
hainele ponosite
aveau iz de colb
şi cădeau roase
de câinii vecinilor
de peste drumuri.
îţi întindeai mâinile
după blidul cu mâncare
de parcă încercai, timid,
să alini suferinţa unui orfan
abia vorbeai
iar ochii-ţi erau obosiţi
de atâta rătăcire prin vieţi