Arhive pe etichete: familie

Eu nu mai sunt eu, sunt tu. Despre furtul de personalitate, gândire şi idei

Suntem învăţaţi de mici să ne placă grădina vecinului şi să tânjim după ea. Suntem învăţaţi să fim programaţi la fel de către societate, de parcă cineva a decretat faptul că a fi diferit e ceva nociv. Ne complacem în uniformitate şi mereu zicem că e mai bine ca altul decât ca noi sau, deşi zicem că nu suntem de acord cu alţii,există ceva în noi care ne dictează să facem ca ei.

Încă din perioada intrauterină, suntem acomodaţi cu poveştile pe care mama le citeşte, cu muzica pe care ea o ascultă, doar pentru că studiile au demonstrat că atitudinea şi comportamentul mamei influenţează fătul şi mamele ţin cont de asta.

După naştere, învăţăm că oricât de cuminţi suntem, mereu copilul prietenilor părinţilor pare mai cuminte decât noi şi ne este dat mereu drept exemplu. Uite, Andrei face mai frumos bastonaşele decât tine sau Andreea e fetiţă cuminte pentru că ea se culcă la ora 21.00. Oricât de mult ne-am strădui, trebuie să o facem de două ori mai bine decât ceilalţi copii, deşi pentru părinţi, niciodată nu pare a fi suficient.

La şcoală, deja lucrurile încep să se agraveze. Auzim adesea spunându-se că penarul altuia este mai frumos, că hainele altuia sunt mai în trend, că desenele la care se uită şi prietenii pe care îi au alţi copii sunt mai importante decât activitatea pe care o facem noi.

Unii părinţi nu sunt mulţumiţi niciodată pe deplin sau dacă sunt, nu le arată copiilor prea des acest lucru. Deşi catalogul prezintă notele noastre mari, părinţii au mai degrabă o vorbă bună pentru copii altora. De regulă, o discuţie dintre un copil de clasa a patra şi mama sa, care mereu aşteaptă mai mult, decurge cam în felul următor: Mamă, am luat 10 la matematică! Da, bravo, dar şi băiatul Mariei a luat 10 la matematică şi Maria nu i-a plătit meditaţii! Sau Bravo, dar băiatul Mariei mai ştie să facă şi treabă în casă şi are şi el 10 la matematică!

Mereu suntem îndreptaţi către un model. Pubertatea este cea mai periculoasă perioadă. Deja acţionăm fără să ne mai pese de faptul că nu facem altceva decât să-i copiem pe cei din jur. Că le furăm personalitatea. Lucrul acesta ne-a intrat în subconştient şi îl percepem ca pe un comportament normal.

Imitaţia este una dintre cele mai grave forme de furt la acest nivel. Imităm limbajul, stilul de vestimentaţie, de machiaj, de dans şi tot aşa. Media ne agasează cu modele care mai de care, iar sistemul de valori si modelele promovate de media nu sunt tocmai cele mai bune. De ce nu putem fi noi şi atât, chiar dacă sfidăm uniformitatea? Fetele îşi iau drept modele pe cele cu dimensiunile 90-60-90 şi asta le poate afecta, în afară de psihic, şi fizicul, multe înfometându-se, devenind anorexice sau bulimice.

Copiatul la şcoală poate fi considerat tot o formă de furt, care poate demonstra că avem mai multă încredere în ce gândeşte altul sau că ne e teamă să ne valorificăm propriile gânduri. Se întâmplă de multe ori să copiem la examene de la colegi, indiferent dacă am învăţat sau nu, pentru că aceste lucruri ne-au fost insuflate de mici: mereu ceilalţi sunt mai buni decât noi!

Adolescenţa este vârsta la care ni se conturează, din ce în ce mai clar, personalitatea. Începem să ne creionăm şi să ne consolidăm gândurile, principiile şi aspiraţiile. Dintr-o dată, avem impresia că noi suntem iniţiatorii unui curent, a unei mode sau a tot ce, brusc, ni se pare nou. Numai că, de cele mai multe ori, avem doar impresia eronată sau vrem să ne dăm drept promotorii unor acţiuni sau idei. De câte ori nu am auzit o idee pe care am însuşit-o şi pe care am prezentat-o ca fiind proprie?

Se zice că avem nevoie de modele pentru a ne dezvolta. Sunt total de acord, dar există ceva excepţii care îmi ridică întrebări. Totuşi Mozart, care a compus câteva piese pentru pian la vârsta de 5 ani, înainte de a şti să scrie şi să citească, Einstein despre care s-a crezut că ar fi retardat mintal pentru că nu a vorbit până aproape de vârsta de trei ani, Freud care a avut parte de o copilărie modestă, atenţia părinţilor fiind îndreptată asupra celor peste 9 copii ai familiei pe ce modele şi-au construit genialitatea?

Majoritatea geniilor a fost iniţial proscrisă, lipsită de încrederea celor din jur, dar a sfidat vremurile şi s-a autodepăşit, fără teama de a fi diferită. Au avut un cuvânt de spus, o idee pe care nu a mai avut-o altcineva sau pe care, dacă a avut-o nu a reuşit să o finalizeze şi nu s-au ferit să fie ei înşişi.

În societatea contemporană, ne lipseşte un model care să ne înveţe să respectăm personalitatea şi ideile celorlaţi fără a le reproduce, să ne îndrume înspre dezvoltarea creativităţii fără ca aceasta să fie redusă de utilizarea tiparelor pentru cunoaşterea şi schimbarea societăţii, să ne ghideze înspre descoperirea, consolidarea şi susţinerea propriei personalităţi. Încă ne e teamă să fim noi înşine.

Familia, în primul rând, instituţiile cu scop educativ, în al doilea, sunt elemente esenţiale ce ar trebuie să conlucreze pentru identitatea fiecăruia dintre noi. Toţi suntem egali în drepturi, îndatoriri şi responsabilităţi, dar să nu uităm că egalitatea nu înseamnă identitate.

„Împrumutăm” personalităţi, gânduri şi idei. Aşa s-a născut, de altfel, şi acest articol.

Foto: Wikipedia

Notă fotografii: Culorile aprinse ale fluturelui Monarch (a doua poză) îi avertizează pe prădători de otrava pe care aripile acestuia o deţine. Din acest motiv, fluturele inofensiv Viceroy (prima poză) din America de Nord s-a adaptat, imitându-l aproape în întregime pe Monarch!

7 comentarii

Din categoria Blog

Microbul delincvenţei trăieşte mocnit în fiecare

În fiecare acţiune cotidiană, devianţa şi violenţa stau la pândă pentru a ne atrage în capcană. Sunt nişte microbi pe care îi avem cu toţii, iar dacă mediul este propice, se înmulţesc. Fără o educaţie corectă, care îşi are originea încă de la naştere, violenţa poate deveni ceva normal pentru fiecare. O parte din fiecare.

 Violenţa are o forţă magnetică, fascinantă asupra oamenilor. Toţi suntem devianţi la un moment dat al vieţii, într-un mod sau altul. Media ne asaltează cu tot felul de informaţii care, greşit interpretate, ar putea atinge cote alarmante, din cauza acţiunilor delincvente iniţiate de către copii/tineri sau chiar de către adulţi incapabili de un raţionament coerent.

De mici, ne acomodăm cu ea. Ne uităm la desene animate în care Tom îl agresează pe Jerry, nefiind luate în calcul repercusiunile. Animaţii precum Robot BoyBen 10Gemenii CrampSamurai Jack ţin copiii „hipnotizaţi” în faţa televizoarelor. De obicei, părinţii sunt prea ocupaţi pentru a selecta programele Tv la care se uită micuţii şi nu înţeleg necesitatea explicării acestora de noţiuni precum binerău, de imitaţie îndreptată eronat. Copiii sunt influenţaţi la nivel subliminal de scenele de criminalitate din desenele animate, accentuându-şi înclinaţiile agresive. Fără oameni responsabili în preajma lor, fără părinţi/ tutori implicaţi în creşterea şi iniţierea pe un drum corect în viaţă, care să fie conştienţi de atribuţiile educativ-morale pe care le au, copiii învaţă de mici agresivitatea.

Înainte de a atinge Abecedarul, copiilor li se înfăţişează răul tocmai în cartea de căpătâi a creştinilor, Biblia. Bunicii sunt cei care, de obicei, lecturează cu intonaţie pasaje din Biblie, fără a oferi, de altfel, informaţii suplimentare. În creierul micuţilor, care nu percep încă distincţia dintre bine şi rău, se poate naşte haosul. Fac cunoştinţă cu prima crimă, crima originară, când li se citeşte că Abel este omorât de fratele său, din indivie. Cain se simte discriminat, pentru că Dumnezeu îi respinge jertfa, pe când fratelui său i-o primeşte. Invidia şi ura cresc în el, Cain ajungând să premediteze crima şi să se ferească de privirile oricărui martor. Dumnezeu îl pedepeşte, îl izolează în singurătate, dar scenariul biblic nu prezintă vreo urmă de remuşcare din partea ucigaşului. Mintea necoaptă a copiilor poate percepe eronat gestul lui Cain, asociindu-l cu un joc în care cel care pierde, suferă atât de tare, încât alege calea violenţei. Familia nu trebuie să se rezume doar la lecturarea cărţilor, ci şi la interpretarea lor corectă pe înţelesul copiilor.

Din primii ani de şcoală până după pubertate, copiii încep să-şi contureze un anturaj, care îi poate face să evolueze atât pozitiv, cât şi negativ. Părinţii trebuie să stea de gardă, pentru a vedea dacă anturajul este unul potrivit pentru odraslele lor. Învăţarea prin imitaţie, socializarea cu oameni sau grupări delincvente îi poate îndruma pe copii şi tineri înspre o carieră deviantă. Familia trebuie să se asigure că progeniturile au perceput clar distincţia dintre normalitate, patologie şi devianţă. Comunicarea poate tăia din rădăcină sau poate rezolva probleme cum sunt cele ale drogurilor, ale consumului exagerat de tutun şi de alcool, ale pornirilor deviante ce pot degenera în acţiuni delincvente, criminale.

Într-o societate în care lumea ar ucide pentru o bucată de pâine, cărţile, din colecţiile Crime Scene şi altele de genul, expuse cu perseverenţă pe standurile librăriilor, filmele violente, psihic sau fizic, redifuzate într-un mod obsedant (Beyond the limits, The silence of the lambs, Saw) şi chiar unele buletine informative de ştiri (cum sunt binecunoscutele „crime de la ora 5”, de pe ProTv), nu fac altceva decât să stârnească în mintea oamenilor o singură întrebare: Există crima perfectă? De 4 ani, foile din dosarul Elodiei Ghinescu se scriu fără întrerupere. E crima perfectă doar până se găseşte cadavrul. O ţară întreagă a vuit şi vuieşte încă despre dispariţia ei. Oamenii sunt atraşi de gândul crimei perfecte, dar normele morale şi juridice îi împiedică să acţioneze; totuşi, instinctul de prădător rămâne. Şi dacă o crimă se încadrează întrucâtva în normele morale? Serialul Dexter ne expune acest caz. Dexter este un legist ce examinează petele de sânge pentru poliţia din Miami, dar este şi criminal în serie ce acţionează după un cod etic stabilit de tatăl său adoptiv, fost poliţist, care s-a asigurat că fiul său nu va ucide decât criminali. Ce poate o minte îngustă înţelege de aici? Că, dacă are un motiv „bun”, crima poate fi justificată. Nicio crimă nu este justificată şi niciun criminal nu rămâne nepedepsit.

Familia poate afecta traiectoria copiilor în viaţă, prin neglijenţă, neimplicare, iresponsabilitate, pe de o parte, iar, pe de altă parte, prin abuzuri verbale, fizice şi psihice asupra lor. Când anturajul e cel care scoate la iveală răul din noi, părinţii trebuie să fie pe fază. Comunicarea este esenţială între copii şi părinţi.

Chiar şi după ce ajung în spatele gratiilor, pentru condamnaţi, ideea că familia îi aşteaptă afară este cea care le dă puterea să suporte încarcerarea, le aminteşte sau le aduce pentru prima dată în minte ideea de etică sau de morală, de respect datorat semenilor. Criminalii se pot reabilita dacă ştiu că cineva, din lumea de afară, îi aşteaptă acasă. De cele mai multe ori însă, familia îi reneagă, fapt ce nu îi determină să-şi modifice comportamentul într-unul încadrat în sfera normalităţii.

În momentul în care copilul are un comportament deviant sau chiar dă dovadă de acţiuni delincvente şi familia dă greş în reabilitarea lui, trebuie căutat ajutor specializat. Delincvenţa şi criminalitatea aduc cu ele suferinţă, în primul rând, victimei şi familiei acesteia înspre care a fost îndreptat delictul şi în al doilea rând, familiei din care provine delincventul. Să nu uităm că familia este nucleul de bază al societăţii şi că orice element, considerat irelevant de părinţi în copilărie, ne poate marca pe viaţă.


2 comentarii

Din categoria Blog

Spiritul sărbătorilor…

Aşteptate an de an, sărbătorile de iarnă ne bat într-un final la poartă, aducând cu ele, pentru majoritatea dintre noi, ocazia de a fi împreună cu cei dragi şi de a marginaliza frustrările adunate din timpul anului, de a ne induce speranţa unei vieţi mai frumoase. Pare a fi o regulă generală faptul că, în decembrie, vrem cu toţii să fim mai buni, mai darnici şi mai binevoitori.

Începând cu Moş Nicolae, lumea începe să se frământe din cauza cadourilor. Agitaţie peste tot… prin magazine, prin oraş… agitaţie care se manifestă, de cele mai multe ori, sub aspect material. Ne gândim că poate cei dragi nu vor aprecia cadoul dacă acesta nu e consistent şi din acest punct de vedere. Nu îţi trebuie bani pentru a face un cadou. Cei care te iubesc nu îi observă oricum valoarea materială, ci pe cea spirituală. Poate fi cel mai neînsemnat dar, însă dacă e făcut din suflet, e cel mai valoros. Nu trebuie să ai cel mai mare brad, ci doar o crenguţă de brad, dar pe care să o împodobeşti alături de cei dragi ţie.

Nu trebuie să fii numaidecât copil pentru a te bucura de magia iernii şi a sărbătorilor. Oricând poţi, atunci când ninge, să ieşi din casă pentru a te bucura de fulgii de zăpadă. Te poţi bucura de colinde, indiferent de vârstă… trebuie doar să te laşi puţin copleşit de frumuseţea din jurul tău… şi trebuie să-ţi păstrezi dărnicia, bunătatea şi empatia pentru cei care nu sunt atât de norocoşi ca şi noi, nu doar pe parcursul sărbătorilor de iarnă, ci de-a lungul întregului an… Nu trebuie să uităm niciodată să fim oameni

Sper că Moşul a fost darnic cu voi şi mai sper că nu îi veţi uita pe cei cărora moşul nu le dă nici măcar posibilitatea de a simţi căldura unei familii…

2 comentarii

Din categoria Blog