Mi-ai fost acasă

Într-o vreme îți spuneam minunea mea cu chip de luceafăr;
apoi, încet-încet, când am văzut că sufletul ți-e cât universul
am renunțat la „mea”.
alte imagini îți treceau prin gând și le așezai pe hârtie,
poate niciuna nu-mi purta numele sau zâmbetul.
prea repede pentru a fi veșnic,
mi s-a făcut teamă de frig, întuneric, depărtare
am renunțat la luceafăr, uneori aveai o lumină rece
și eu rămâneam în beznă cu singurătatea lângă mine.
ți-am clădit un altar înalt și-am așezat cu grijă
flori de liliac pe el, așa cum se cuvine primită o minune.
atât de înalt, încât nu mai ajungeam să-ți sărut ochii mari
și nici o scară nu avea suficiente trepte
sau erau doar ude și tot alunecam,
plânseseră îngeri pe ele.
mi-e dor să-ți văd chipul în palmele mele
și să-mi fii realitate.
Tu mi-ai fost Acasă

Suflete închise între coperte

Nimeni nu s-a gândit câte suflete pot încape
într-un cămin unde-şi duc traiul
unul, doi oameni mărunţi.
nimeni nu s-a gândit
că alte suflete stau uitate,
prăfuite într-o colţ de odaie,
înghesuite unele peste altele,
printre pagini rupte,
răsfoite, citite şi înţelese
pe jumătate sau deloc.
puţini citesc printre rânduri.
câte vieţi sunt martore vieţii noastre
fără a spune ceva, fără a ne deranja
din banalul cel de toate zilele?
tăcerea lor vorbeşte pentru ele,
ne-ar alina durerile doar să le ţinem
în palme.
prea des uităm că viaţa nu e decât
un jurnal pe bilete de autobuz,
cine e Wara sau femeia lui Yerotunga,
că există un prag de sus şi unul de jos,
între surâsul meu gothic şi maluri de gând.
lacrimile, dinţii albi ai durerii,
se preling peste epistole târzii,
gânduri pe jos, în preajmă doar risipă
de destine.
a mai rămas doar o treaptă
până la roua din rai.
trecutul a murit
cu clipele mele încurcate în părul cărunt
mor… mă înalţ… am ajuns… rămân!
la magazin – cu ninsoarea dintre noi…
e dulce sfârșitul când zbaterea nu mai are vreun sens.
câte suflete ne sunt aproape, ne stau în casă,
prieteni dragi
şi noi ne plângem că singurătatea ne omoară.
mereu uităm să deschidem Sipetul.

Pentru tot ce sunt, îţi mulţumesc

Îţi mulţumesc, tată,
pentru neîncrederea mea în iubire,
pentru că mi-e teamă
să nu-mi fac fericiţi copiii,
să le ofer până şi luna.
îţi mulţumesc, am învăţat
iubirea poate dura trei luni,
trei ani, în cel mai bun caz;
copilul e marcat viaţa asta
şi nu poţi şti sigur
dacă în viitoarea
păşeşte cu dreptul.
îţi mulţumesc, nenorocitule,
pentru lecţia asta de viaţă

Umbra

Presimt în mine o urmă de paradis pierdut.
sunt doar o paiaţă cu lacrima ascunsă
sub mască şi cu sufletul frânt;
otrava ta mi s-a risipit în carne
şi mi-a tulburat apele din sufletul cenuşiu,
fără alanuri, fără luminişuri;
am frigul în priviri şi în inimă
suferinţa m-a luat iar de mână,
ca o bunică ursuză.
mă furişez în tăcere să fiu singură şi să plâng,
să mă revolt împotriva celor ce au încercat
să omoare în mine iubirea.
vreau să găsesc în mine o dragoste nouă
tumultoasă ca o revărsare, fascinantă
şi să mă destram în fluturi şi flori