Eu nu mai sunt eu, sunt tu. Despre furtul de personalitate, gândire şi idei

Suntem învăţaţi de mici să ne placă grădina vecinului şi să tânjim după ea. Suntem învăţaţi să fim programaţi la fel de către societate, de parcă cineva a decretat faptul că a fi diferit e ceva nociv. Ne complacem în uniformitate şi mereu zicem că e mai bine ca altul decât ca noi sau, deşi zicem că nu suntem de acord cu alţii,există ceva în noi care ne dictează să facem ca ei.

Încă din perioada intrauterină, suntem acomodaţi cu poveştile pe care mama le citeşte, cu muzica pe care ea o ascultă, doar pentru că studiile au demonstrat că atitudinea şi comportamentul mamei influenţează fătul şi mamele ţin cont de asta.

După naştere, învăţăm că oricât de cuminţi suntem, mereu copilul prietenilor părinţilor pare mai cuminte decât noi şi ne este dat mereu drept exemplu. Uite, Andrei face mai frumos bastonaşele decât tine sau Andreea e fetiţă cuminte pentru că ea se culcă la ora 21.00. Oricât de mult ne-am strădui, trebuie să o facem de două ori mai bine decât ceilalţi copii, deşi pentru părinţi, niciodată nu pare a fi suficient.

La şcoală, deja lucrurile încep să se agraveze. Auzim adesea spunându-se că penarul altuia este mai frumos, că hainele altuia sunt mai în trend, că desenele la care se uită şi prietenii pe care îi au alţi copii sunt mai importante decât activitatea pe care o facem noi.

Unii părinţi nu sunt mulţumiţi niciodată pe deplin sau dacă sunt, nu le arată copiilor prea des acest lucru. Deşi catalogul prezintă notele noastre mari, părinţii au mai degrabă o vorbă bună pentru copii altora. De regulă, o discuţie dintre un copil de clasa a patra şi mama sa, care mereu aşteaptă mai mult, decurge cam în felul următor: Mamă, am luat 10 la matematică! Da, bravo, dar şi băiatul Mariei a luat 10 la matematică şi Maria nu i-a plătit meditaţii! Sau Bravo, dar băiatul Mariei mai ştie să facă şi treabă în casă şi are şi el 10 la matematică!

Mereu suntem îndreptaţi către un model. Pubertatea este cea mai periculoasă perioadă. Deja acţionăm fără să ne mai pese de faptul că nu facem altceva decât să-i copiem pe cei din jur. Că le furăm personalitatea. Lucrul acesta ne-a intrat în subconştient şi îl percepem ca pe un comportament normal.

Imitaţia este una dintre cele mai grave forme de furt la acest nivel. Imităm limbajul, stilul de vestimentaţie, de machiaj, de dans şi tot aşa. Media ne agasează cu modele care mai de care, iar sistemul de valori si modelele promovate de media nu sunt tocmai cele mai bune. De ce nu putem fi noi şi atât, chiar dacă sfidăm uniformitatea? Fetele îşi iau drept modele pe cele cu dimensiunile 90-60-90 şi asta le poate afecta, în afară de psihic, şi fizicul, multe înfometându-se, devenind anorexice sau bulimice.

Copiatul la şcoală poate fi considerat tot o formă de furt, care poate demonstra că avem mai multă încredere în ce gândeşte altul sau că ne e teamă să ne valorificăm propriile gânduri. Se întâmplă de multe ori să copiem la examene de la colegi, indiferent dacă am învăţat sau nu, pentru că aceste lucruri ne-au fost insuflate de mici: mereu ceilalţi sunt mai buni decât noi!

Adolescenţa este vârsta la care ni se conturează, din ce în ce mai clar, personalitatea. Începem să ne creionăm şi să ne consolidăm gândurile, principiile şi aspiraţiile. Dintr-o dată, avem impresia că noi suntem iniţiatorii unui curent, a unei mode sau a tot ce, brusc, ni se pare nou. Numai că, de cele mai multe ori, avem doar impresia eronată sau vrem să ne dăm drept promotorii unor acţiuni sau idei. De câte ori nu am auzit o idee pe care am însuşit-o şi pe care am prezentat-o ca fiind proprie?

Se zice că avem nevoie de modele pentru a ne dezvolta. Sunt total de acord, dar există ceva excepţii care îmi ridică întrebări. Totuşi Mozart, care a compus câteva piese pentru pian la vârsta de 5 ani, înainte de a şti să scrie şi să citească, Einstein despre care s-a crezut că ar fi retardat mintal pentru că nu a vorbit până aproape de vârsta de trei ani, Freud care a avut parte de o copilărie modestă, atenţia părinţilor fiind îndreptată asupra celor peste 9 copii ai familiei pe ce modele şi-au construit genialitatea?

Majoritatea geniilor a fost iniţial proscrisă, lipsită de încrederea celor din jur, dar a sfidat vremurile şi s-a autodepăşit, fără teama de a fi diferită. Au avut un cuvânt de spus, o idee pe care nu a mai avut-o altcineva sau pe care, dacă a avut-o nu a reuşit să o finalizeze şi nu s-au ferit să fie ei înşişi.

În societatea contemporană, ne lipseşte un model care să ne înveţe să respectăm personalitatea şi ideile celorlaţi fără a le reproduce, să ne îndrume înspre dezvoltarea creativităţii fără ca aceasta să fie redusă de utilizarea tiparelor pentru cunoaşterea şi schimbarea societăţii, să ne ghideze înspre descoperirea, consolidarea şi susţinerea propriei personalităţi. Încă ne e teamă să fim noi înşine.

Familia, în primul rând, instituţiile cu scop educativ, în al doilea, sunt elemente esenţiale ce ar trebuie să conlucreze pentru identitatea fiecăruia dintre noi. Toţi suntem egali în drepturi, îndatoriri şi responsabilităţi, dar să nu uităm că egalitatea nu înseamnă identitate.

„Împrumutăm” personalităţi, gânduri şi idei. Aşa s-a născut, de altfel, şi acest articol.

Foto: Wikipedia

Notă fotografii: Culorile aprinse ale fluturelui Monarch (a doua poză) îi avertizează pe prădători de otrava pe care aripile acestuia o deţine. Din acest motiv, fluturele inofensiv Viceroy (prima poză) din America de Nord s-a adaptat, imitându-l aproape în întregime pe Monarch!

Microbul delincvenţei trăieşte mocnit în fiecare

În fiecare acţiune cotidiană, devianţa şi violenţa stau la pândă pentru a ne atrage în capcană. Sunt nişte microbi pe care îi avem cu toţii, iar dacă mediul este propice, se înmulţesc. Fără o educaţie corectă, care îşi are originea încă de la naştere, violenţa poate deveni ceva normal pentru fiecare. O parte din fiecare.

 Violenţa are o forţă magnetică, fascinantă asupra oamenilor. Toţi suntem devianţi la un moment dat al vieţii, într-un mod sau altul. Media ne asaltează cu tot felul de informaţii care, greşit interpretate, ar putea atinge cote alarmante, din cauza acţiunilor delincvente iniţiate de către copii/tineri sau chiar de către adulţi incapabili de un raţionament coerent.

De mici, ne acomodăm cu ea. Ne uităm la desene animate în care Tom îl agresează pe Jerry, nefiind luate în calcul repercusiunile. Animaţii precum Robot Boy, Ben 10, Gemenii Cramp, Samurai Jack ţin copiii „hipnotizaţi” în faţa televizoarelor. De obicei, părinţii sunt prea ocupaţi pentru a selecta programele Tv la care se uită micuţii şi nu înţeleg necesitatea explicării acestora de noţiuni precum bine, rău, de imitaţie îndreptată eronat. Copiii sunt influenţaţi la nivel subliminal de scenele de criminalitate din desenele animate, accentuându-şi înclinaţiile agresive. Fără oameni responsabili în preajma lor, fără părinţi/ tutori implicaţi în creşterea şi iniţierea pe un drum corect în viaţă, care să fie conştienţi de atribuţiile educativ-morale pe care le au, copiii învaţă de mici agresivitatea.

Înainte de a atinge Abecedarul, copiilor li se înfăţişează răul tocmai în cartea de căpătâi a creştinilor, Biblia. Bunicii sunt cei care, de obicei, lecturează cu intonaţie pasaje din Biblie, fără a oferi, de altfel, informaţii suplimentare. În creierul micuţilor, care nu percep încă distincţia dintre bine şi rău, se poate naşte haosul. Fac cunoştinţă cu prima crimă, crima originară, când li se citeşte că Abel este omorât de fratele său, din indivie. Cain se simte discriminat, pentru că Dumnezeu îi respinge jertfa, pe când fratelui său i-o primeşte. Invidia şi ura cresc în el, Cain ajungând să premediteze crima şi să se ferească de privirile oricărui martor. Dumnezeu îl pedepeşte, îl izolează în singurătate, dar scenariul biblic nu prezintă vreo urmă de remuşcare din partea ucigaşului. Mintea necoaptă a copiilor poate percepe eronat gestul lui Cain, asociindu-l cu un joc în care cel care pierde, suferă atât de tare, încât alege calea violenţei. Familia nu trebuie să se rezume doar la lecturarea cărţilor, ci şi la interpretarea lor corectă pe înţelesul copiilor.

Din primii ani de şcoală până după pubertate, copiii încep să-şi contureze un anturaj, care îi poate face să evolueze atât pozitiv, cât şi negativ. Părinţii trebuie să stea de gardă, pentru a vedea dacă anturajul este unul potrivit pentru odraslele lor. Învăţarea prin imitaţie, socializarea cu oameni sau grupări delincvente îi poate îndruma pe copii şi tineri înspre o carieră deviantă. Familia trebuie să se asigure că progeniturile au perceput clar distincţia dintre normalitate, patologie şi devianţă. Comunicarea poate tăia din rădăcină sau poate rezolva probleme cum sunt cele ale drogurilor, ale consumului exagerat de tutun şi de alcool, ale pornirilor deviante ce pot degenera în acţiuni delincvente, criminale.

Într-o societate în care lumea ar ucide pentru o bucată de pâine, cărţile, din colecţiile Crime Scene şi altele de genul, expuse cu perseverenţă pe standurile librăriilor, filmele violente, psihic sau fizic, redifuzate într-un mod obsedant (Beyond the limits, The silence of the lambs, Saw) şi chiar unele buletine informative de ştiri (cum sunt binecunoscutele „crime de la ora 5”, de pe ProTv), nu fac altceva decât să stârnească în mintea oamenilor o singură întrebare: Există crima perfectă? De 4 ani, foile din dosarul Elodiei Ghinescu se scriu fără întrerupere. E crima perfectă doar până se găseşte cadavrul. O ţară întreagă a vuit şi vuieşte încă despre dispariţia ei. Oamenii sunt atraşi de gândul crimei perfecte, dar normele morale şi juridice îi împiedică să acţioneze; totuşi, instinctul de prădător rămâne. Şi dacă o crimă se încadrează întrucâtva în normele morale? Serialul Dexter ne expune acest caz. Dexter este un legist ce examinează petele de sânge pentru poliţia din Miami, dar este şi criminal în serie ce acţionează după un cod etic stabilit de tatăl său adoptiv, fost poliţist, care s-a asigurat că fiul său nu va ucide decât criminali. Ce poate o minte îngustă înţelege de aici? Că, dacă are un motiv „bun”, crima poate fi justificată. Nicio crimă nu este justificată şi niciun criminal nu rămâne nepedepsit.

Familia poate afecta traiectoria copiilor în viaţă, prin neglijenţă, neimplicare, iresponsabilitate, pe de o parte, iar, pe de altă parte, prin abuzuri verbale, fizice şi psihice asupra lor. Când anturajul e cel care scoate la iveală răul din noi, părinţii trebuie să fie pe fază. Comunicarea este esenţială între copii şi părinţi.

Chiar şi după ce ajung în spatele gratiilor, pentru condamnaţi, ideea că familia îi aşteaptă afară este cea care le dă puterea să suporte încarcerarea, le aminteşte sau le aduce pentru prima dată în minte ideea de etică sau de morală, de respect datorat semenilor. Criminalii se pot reabilita dacă ştiu că cineva, din lumea de afară, îi aşteaptă acasă. De cele mai multe ori însă, familia îi reneagă, fapt ce nu îi determină să-şi modifice comportamentul într-unul încadrat în sfera normalităţii.

În momentul în care copilul are un comportament deviant sau chiar dă dovadă de acţiuni delincvente şi familia dă greş în reabilitarea lui, trebuie căutat ajutor specializat. Delincvenţa şi criminalitatea aduc cu ele suferinţă, în primul rând, victimei şi familiei acesteia înspre care a fost îndreptat delictul şi în al doilea rând, familiei din care provine delincventul. Să nu uităm că familia este nucleul de bază al societăţii şi că orice element, considerat irelevant de părinţi în copilărie, ne poate marca pe viaţă.

Foto: http://www.sxc.hu

Criminali în serie – Laurent Montet

Criminali în serie – Laurent Montet

Citate

 I. Nimeni nu se naşte criminal în serie

1. Definiţie

„Definiţia cea mai cuprinzătoare a criminalului în serie este cea a lui Egger, profesor asociat de justiţie socială la Universitatea din Sangamon:

„O crimă în serie se constituie atunci când unul sau mai mulţi indivizi (bărbaţi, în cea mai mare parte a cazurilor) comit o a doua omucidere şi/sau altă crimă ulterior; este fără predeterminare (nu există o relaţie prealabilă între autor şi victimă); survine într-un moment distinct şi, aparent, nu are nicio legătură cu omuciderea iniţială, fiind, în general, comisă într-o zonă geografică diferită. În plus, mobilul nu este tentaţia câştigului material, ci pare să fie dorinţa de a-şi exercita puterea asupra victimelor. Acestea din urmă pot avea o valoare simbolică, sunt percepute ca fiind neînsemnate şi se află, cel mai adesea, în imposibilitatea de a se apăra singure sau de a-i alerta pe ceilalţi. De asemenea, ele sunt frecvent percepute ca nefiind prea puternice, din pricina situaţiei lor în timp şi spaţiu sau a statutului lor în mediul căruia îi aparţin (vagabonzi, prostituate, muncitori imigranţi, homosexuali, copii pierduţi, femei singure sau în vârstă).”

Editorii de la Forensic Science International[1] au atras atenţia anchetatorilor şi experţilor judiciari asupra probabilităţii de a se afla în faţa unei crime în serie, atunci când crima a fost „comisă asupra tinerilor sau tinerelor, care au fost brutalizaţi şi care au (p. 11) răni aparente ante mortem, provocate prin legare, tortură în scopul producerii durerii şi a suferinţei, abuz sexual, mutilare – înainte şi după moarte, o motivaţie unică a rănilor, o posibilă eventraţie, o castrare sau nişte mutilări intenţionale, ardere cu acid sau o distrugere a cadavrului, îngropat superficial, sub crengi sau sub pietre, azvârlit în gunoaie, în containere sau în apă.”

Totuşi, Hitchey[2], profesor de psihologie criminală la Universitatea din California, precizează, pe bună dreptate, că victimologia şi femeia criminal în serie nu sunt suficient reprezentate în această definiţie. Tot astfel, pot exista relaţii prealabile între făptaş şi victima sa („văduvele negre”), ca şi un mobil pecuniar („îngerii morţii”, doctori, escroci).

În sfârşit, majoritatea cercetătorilor a operat o distincţie între criminalul în masă şi criminalul în serie. În 1976, Lunde[3] sublinia că un criminal în masă acţionează singur şi asupra mai multor victime „într-un singur loc şi într-un singur moment” (ex.: Richard Durn, ucigaşul de la Primăria din Nanterre). Aceasta va fi  şi poziţia oficialilor de la Departamentul  american de Justiţie[4], ca şi a revistei Newsweek, care va folosi expresia, foarte sugestivă, de „ucigaş care izbucneşte într-o dezlănţuire homicidă”[5]. Totuşi, Bartol[6] va considera, în anul 1980, că, în afară de factorii spaţiu-timp, criminalul în serie poate fi asimilat unui criminal în masă. Aceeaşi ipoteză este susţinută şi de Levin şi Fox[7]. Cazul lui Anatoli Onoprienko ilustrează dificultatea de a opera o distincţie între două tipuri de criminali. (p. 12)

2.      Modelul motivaţional al omuciderii sexuale (FBI)

Pe baza unor interogatorii sistematice ale celor 36 de criminali în serie aflaţi în închisorile americane între 1979 şi 1983, (p. 15) Burgess et al.[8] au propus un „model motivaţional al omuciderii sexuale”, adică un proces general, în cinci faze, care explică modul în care un individ devine criminal în serie (vezi Tabelul 1).

Tabelul 1. Omuciderea sexuală: model motivaţional

a) Un mediu social ineficient, în care copilul nu reuşeşte să înnoade legături cu familia sa, fiind, cel mai adesea, victima abuzurilor, părăsirii ori neglijării din partea părinţilor sau a celor care îl supraveghează. Când un copil creşte, intensitatea iubirii pe care o simte faţă de părinţii sau de apropiaţii lui şi a celei pe care o primeşte reprezintă factorul decisiv pentru o sociabilitate reuşită. Dar, în egală măsură, familia trebuie să înlesneasă preponderent legăturile cu mediul social. În cazul criminalilor studiaţi, părinţii nu acordă nicio atenţie şi se arată (p. 17) indiferenţi faţă de copilul lor. Cel mult, ei stabilesc regulile de comportament, neîngrădindu-i copilului să facă în mod clar distincţia dintre bine şi rău. Astfel, băiatul poate fi pedepsit pentru un gest efectiv anormal, dar sancţiunea nu este percepută ca o lecţie îndreptăţită şi exemplară („toţi copiii fac, într-o bună zi, o prostie”). Părinţii nu ajută copilul. Unii îl subalimentează („fiul meu trebuie să fie  puternic şi să se descurce singur”). Alţii merg până la a-l considera responsabil de propriile sale probleme. Îl auzi frecvent pe câte un criminal în serie spunând: „Aşa am fost crescut”.

b) Evenimente destabilizatoare, care survin foarte devreme în copilărie, precum abuzurile fizice şi sexuale şi care le dirijează motivaţiile şi viaţa socială; gândurile lor se fixează pe aceste evenimente traumatice şi îi fac să se simtă lipsiţi de apărare. Într-p dezvoltare normală, copilul ar fi cunoscut unele valori şi experienţe canonice (boală, moarte) şi altele în afara acestora (traumatisme directe – victima maltratărilor şi indirecte – martor al violenţei familiale sau în alt mediu). În cazul nostru, copilul ar fi trebuit să fie asistat şi protejat de către apropiaţii săi, dar familia sa, exact ca şi societatea n-a văzut sau nu a vrut să vadă această experienţă ca dezechilibrantă. Neputinţa şi teama îl sufocă psihologic. De aici rezultă eşecul subiectului de a se dezvolta normal. Bătut, pângărit, copilul se închide, treptat, în sine. În cel mai bun caz, resentimentul ău este izolat şi stăpânit, dar suficient de neliniştitor pentru a-l inhiba şi a-l face să refuze orice relaţie cu altcineva. În cel mai rău caz, această emotivitate este însoţită de gânduri traumatizante, culpabilizante sau imposibil de înăbuşit, pe care nu le potoleşte decât prin agresivitate. Până la urmă, ajunge să-i urască atât de profund pe persecutorii săi încât nu-i va ierta niciodată. Se arată rece, distant şi inuman faţă de ceilalţi, foarte curând incapabil de răspunsuri afective şi de adaptabilitate socială, trăind pentru moartea celorlalţi – acesta este eşecul de a stabili relaţii interpersonale satisfăcătoare. (p. 18)

c) Fantasmele violente, de control şi de dominaţie, îi compensează traumatismele; de aici rezultă o personalitate negativă, care îl determină să îşi caute satisfacţia personală fără a mai ţine cont de consecinţele acestui fapt asupra celorlalţi; fără portiţe de scăpare, el invidiază modelul deviant al persecutorului său (identificare) pentru a-şi vindeca suferinţele (compensaţie). Repetarea şi/sau obsesia traumatismelor îl aduc mereu în acelaşi impas: să-şi trăiască durerea sau să-şi construiască pe îndelete scenarii imaginare. Ca atare, întreţinând un monolog interior, rupt de realitate, el judecă faptele după propria sa logică şi cade în generalizări, nesocotindu-se responsabil şi, astfel, dezvinovâţindu-se. Minciuna îi permite să fugă de realitate. Dă frâu liber imaginaţiei. Coşmarurile sale, ale căror teme principale sunt dominaţia, violenţa şi moartea, devin atât de vii încât capătă forma fantasmelor obsedante. Aceasta este fixaţia psihologică de trăire traumatică. El îşi arogă forţa stăpânului, care îi lipseşte atât de dureros, pentru ca altcineva să-i ia locul de victimă (lovindu-şi părinţii, de exemplu). Pervesiunea, ca nucelu central al personalităţii sale, se naşte din faptul că vrea să-l facă să sufere pe un nevinovat, ceea ce un nevinovat, ca el, a suferit. Aceste halucinaţii se exteriorizează prin alarmante trăsături de caracter infantile: izolare socială, fuga de acasă, autoerotism, revoltă, minciună cronică, agresivitate, jocuri dramatice… El învaţă să devină un la fel de abil manipulator ca şi persecutorul său. Dar mai ales atunci când îi este imposibil să vorbească şi când suferinţa sa nu mai poate fi refulată, interiorizarea ajunge la saturaţie, iar fantasma se descarcă violent.

d) Comportamentele auto- şi heteroagresive din primii ani devin mai violente în timpul adolescenţei şi al vârstei adulte; prima trecere la fapte îi trezeşte întreaga energie fantasmatică, îl dezvăluie în ochii lui şi se exprimă cu o conotaţie sexuală. La început, este frecventă cruzimea faţă de animale şi copii. Apoi, ca printr-o lungă ucenicie care, treptat, îl apropie în fiecare zi mai mult de fantasma criminală, se dedică jocurilor dramatice (p. 19), dă foc obiectelor, le strică – totul cu aceeaşi indiferenţă pe care mediul său social a manifestat-o faţă de el. Pentru prima oară, subiectul se afirmă, se exteriorizează, îşi stăpâneşte temerile, ceea ce îl ridică în ochii săi şi îl excită deosebit de tare. Agresiunea se explică în trei timpi:

• creşterea în forţă a fantasmelor – însoţită de instabilitate, anxietate şi nervozitate – ale cărei cauze pot fi interne sau externe subiectului (ca presiunea într-o oală închisă ermetic);
• factorii de stres la nivelul sistemului nervos central declanşează trecerea la fapte pentru a evacua tensiunea pe care sistemul nu mai poate s-o regleze (un fel de supapă de siguranţă, care lasă să iasă surplusul de aburi);
• descărcarea este eliberatoare şi fantasmele se focalizează asupra unei victime, reduse la starea de obiect, ceea ce îi procură plăcere şi uşurare – de unde şi absenţa remuşcărilor.

e) O retroacţiune a fantasmelor agresive, care, accelerată de eşecurile şi izolarea socială, îl determină să repete şi să-şi legitimeze purtările violente; de aceea îşi planifică agresiunile, îndreptându-şi greşelile şi rafinându-şi fantasmele – acesta este cercul vicios. Hiperafectivitatea, sporită din pricina unei fantasme omniprezente, nesăţioase şi irezistibile, va reveni, mai devreme sau mai târziu, în atac şi va produce aceleaşi efecte: asemenea narcomanului lipsit o vreme de droguri, este obligat să crească doza pentru a obţine aceleaşi efecte. Pentru el, a reîncepe este, în egală măsură, un mod de existenţă căruia mediul său familial i-a negat existenţa. Puber, violenţa sa se agravează în timp: efracţii, incendieri, agresiuni, violuri, omucideri nonsexuale, însoţite de tortură, mutilare, necrofilie etc. Nu reţine decât scenariile care prezintă un minimum de riscuri şi un maximum de avantaje. Ucigaşul sexual, narcisist în crimă, extaziat în violenţele sexuale, îşi imprimă un sens vieţii sale. Criminalul în serie este pe drum, iar perversul este responsabil de faptele sale. Căci dă dovadă (p. 20) de o maturizare criminală ridicată – ucenicul şi-a întrecut maestrul: aceasta este o revanşă personală.

Pedro Lopez este un bun exemplu pentru acest model (p. 21).

---

[1] Serial murders: Another forensic challenge, Forensic Science International, 27, 1985, pp. 135-142

[2] E. Hitchey, The female serial murderer, Journal of Police and Criminal Psychology, 2 (2), 1986

[3] D. Lunde, Murder and Madness, Stanford, CA, Stanford Alumni Association, 1976, p. 47

[4] R. Lindey, Officials cite a rise in killers whom roam US for victims, New York Times, 1984, 21 ianuarie, pp. 1, 6

[5] M. Starr, The random killers, Newsweek, 1984, 26 noiembrie, pp. 100-106

[6] C. Bartol, Criminal behavior, Englewood Cliffs, Prentice Hall, 1980

[7] J. Levin şi A. Fox, Mass murder: The Growing Menace, New York. Plenum Press, 1985

[8] A. Burgess, C. Hartman, R. Ressler, J. Douglas şi A. McCormack, Sexual homicide, Journal of Interpersonal Violence, vol. 1, nr, 3, 1986, pp. 251-272

Montet, Laurent. (2003). Criminali în serie. Bucureşti: Editura Corint, traducere: Cristina Jinga

– va urma –