Când nu mai văd nici drumul
din cauza lacrimilor,
mi se face dor de copilărie.
m-aşez în pat, mă ghemuiesc
şi-mi imaginez că stau în poala mamei.
mâinile ei calde îmi mângâie părul
aruncând în nu ştiu ce depărtare
toate neliniştile unei vieţi agitate.
închid ochii.
ţine-mă de mână, mamă,
să pot ocoli haosul,
să mă recunosc când mă privesc
în ciobul de oglindă sau de suflet.
ţine-mă de mână,
îmi voi aminti că te-ai luptat mereu
să creşti învingători
Raluca Pavel 