Arhive pe etichete: critica literara Dumitru Velea

Străinului – al doilea volum de poezii

Raluca Pavel – Poeta Străinului „Real din Vis”

„Multe şi mult s-or fi fost scris despre străinul pe care făptura şi fiinţa omului îl caută spre a se întregi; multe şi mult strânge şi pune la un loc străinul cu neîntreruptă putere şi artă; şi, mai ales, ce urmă luminoasă, plină de iubire, lasă el în separarea genetică din miezul unităţii! Din prima clipă de când femeia, ridicându-şi pleoapa de pe ochi şi văzându-l alături pe bărbat, ea l-a perceput ca fiind un altul, deşi era, ca os şi suflet, în prelungirea lui; sau şi acesta, la trezire, văzând minunea alături. Însă, chiar în aceste momente, chipul sub care se manifestau voinţa şi puterea Domnului – lumea ca formă de manifestare a divinităţii – era şi altceva, o alteritate a absolutului şi identităţii sale, fără de care nu se poate ajunge la conştiinţa acesteia. Şi, mai trebuie spus, că în această lume creată acţionează răul, el nefiind în opoziţie cu divinitatea. Ci vine peste om prin opţiunea acestuia şi se confruntă cu partea divină, dintr-un început, a fiinţei omeneşti. Astfel începe alunecarea în temporal a lumii şi omului şi desfacerea între părţile vieţii şi ale morţii, cu dialectica inerentă lor, dar şi cu cea a iubirii Domnului, de recuperare a omului şi a lumii, vădită prin marea dramă şi creaţie, purtătoare de semne divine – la care participă şi om şi Divinitate. Adică, omul şi cuplul omenesc cu firile sale două, dumnezeiască şi omenească, şi Divinitatea cu întruparea sa în om, ca Fiu al lui Dumnezeu. Din dorinţa de recuperare şi din prea multă iubire faţă de om, îi sunt preluate cele două firi şi, prin suprema Jertfă a Fiului „cu moartea pre moarte călcând”, îi sunt supuse marii negări şi, prin aceasta, afirmării vieţii. Un proces dramatic pentru divinitate şi om, în care, la început, firile se luminează ca fiind aceleaşi, apoi, ca neaceleaşi, şi în ultim, ambele raporturi să devină aceleaşi. În această subtilă mişcare, de generaţii omeneşti şi reluări divine, firile trec pe rând prin ipostaza de străină una faţă de alta, percepându-se astfel chiar şi purtătorii lor, om şi Fiu. Fie în separări abstracte, cum s-au petrecut şi se petrec în istorie, fie în separări afirmative, cum se întâmplă prin creaţie şi iubire. Şi numai prin iubire. Să notăm o fulguraţie din ipostaza a doua, afirmativă, când Iisus este gândit ca Străinul, de către Novalis. Acest gând se întâlneşte de câteva ori, în Imnuri către noapte („străinul strălucit, cu ochii săi adânci, umbletul plutitor şi buzele cântătoare”) şi în Alte cântece religioase (Străinul) şi Flori (Străinul obosit a dispărut), unde poetul devine „cuvântulStrăinului, „băiatul orb din casă”, orbit de iubire, mijlocitor între oameni şi verbul divin, (Geistliche Lieder/ Cântece religioase, Institutul European Iaşi, 1999, pp. 71; 135); şi alte două, pentru împletirea firilor în situaţia omului: dedublarea sufletului percepută şi descrisă de Goethe în Faust („Ah! două suflete-mi sălăşluiesc în piept, / Ce vor necontenit să se dezbine: / Unul, de-o aspră poftă de dragoste umplut, / Cu ghearele-ncleştate, în lume se împlântă; / Iar celălalt vânjos, desprins de lut, / Spre plaiul nalţilor strămoşi s-avântă”; Faust, Ed. Univers, Buc., 1982, p. 77, trad. Ştefan Aug. Doinaş) şi celebrul vers al lui Trakl, „Ceva străin este sufletul pe acest pământ” (Primăvara sufletului), în cunoscuta interpretare heideggeriană, de călătorie a sufletului prin noaptea terestră întru recuperarea omului.

Sub cadrele acestei lumini, abia perceptibilă, a înaltei cupole teoretice, Raluca Pavel aşază sfios o carte care reflectă lumina primită, înălţimea tulburătoarei adâncimi, numită Străinului (Editura „Contrafort”, Craiova, 2012). La botezul său literar, a adus din ţinuturile lui Eminescu eresuri şi poveşti topite în magice „poezioare” în Sipetul din Călineşti (Editura „Contrafort”, Craiova, 2011); cu această a doua carte, de invocare erotică a Străinului, poeta se învăluie în reverii şi, păşind cu graţie pe o plasă de analogii, pare a se umple de duh eminescian. Străinul, această entitate ce se alege din apele clare ale transcendentului şi se prezervă în adâncul lor – „răsăritul te găseşte acasă / dincolo de stele” (Dimineaţa mea), cum îi surprinde ea lăcaşul – poate să răsfrângă şi imaginea Luceafărului, cu multe miraje şi consonanţe teoretice pentru critică. Însă, de data aceasta, la Raluca Pavel, drama metafizică se poartă pe „scena” tărâmurilor de jos, unde femininul se zbate şi se deschide spre realizarea întregului. Este o cale pe care se disting, fireşte, „punţi” omeneşti de participare la marea dramă divină; o cale pe care apar în comportamentele divinităţii, dar şi în cele ale omului, o latură sofianică, de înţelepciune, şi o alta a iubirii, de preschimbări şi deveniri ontice. Se petrec acţiuni spre completitudine, graţie femininului, al căror reflex l-ar fi prins, cândva, mitul şi „gândirea primordială”, ori, de curândă vreme, îl descrie psihanaliza. În cartea Străinului, drama pare, la început, că îşi soarbe sevele dintr-o poveste de iubire, desfăşurată de-a lungul a 87 de poeme ca un periplu pe mări şi oceane sufleteşti, cu peripeţii şi mistere, în căutarea Străinului, dar sub poveste, se vede cum se luminează o mişcare circulară, de la Nord la Sud şi de la Sud la Nord, de iniţiere ca-n primordialităţi, şi se simte un tremur din zonele de jos şi de sus ale Sinelui. Poeta înalţă o invocare erotică spre entitatea corespondentă, percepută dincolo de firea omenească, prin care încearcă să strângă la un loc cele „despărţite”, pentru a-şi salva şi „întregi” sufletul. Sunt doi termeni corelativi: iubita-femeia-poeta invocatoare, cea care scrie, îl scrie pe Străin şi se scrie, aşteptând nedefinit să fie citită (dorinţă deschisă şi închisă circular de capetele întâiului poem: „Poate eşti tu, primul care citeşte, / străinul meu” şi „poate eşti tu, ultimul care mă citeşte, / străinul meu”, Poate), şi Străinul, iubitul invocat din sferele transcendente, care cu propriul nume îşi semnalează prezenţa de dimensiuni nebănuite şi-i străluminează iubitei făptura („Străinule, / numele tău zguduie vulcanii, / întoarce pământul cu faţa în jos, / acoperă cerul de pescăruşi speriaţi, / chipul meu de-un zâmbet în colţ de buze”, Numele tău), lăsându-i posibilitatea de desfacere a literelor din propriul nume, pentru scriere, ca răspuns erotic şi ca semn al asemănării lor („Dacă desfac numele tău, / ca pe o nucă de coajă, / ca pe-un cameleon de piele, / îmi întâlnesc literele”, Numele tău). Două entităţi din lumi diferite, ea – din lumea manifestată, a temporalităţii, a vieţii şi morţii; şi el – din cea nemanifestată, a transcendenţei, de dincolo de viaţă şi moarte; dar două entităţi, fiecare despărţită şi trecută în contrarul său prin eros, între ele, în „câmpul” forţelor corespondente, întinzându-se drama. Iubita şi Străinul se cheamă şi-şi răspund prin diferenţă şi asemănare (corespondenţă). Şi, ceea ce este extrem de important, fiecare îşi dezvăluie, prin cele două raporturi, două feţe, două firi, două naturi. Asemănătoare şi neasemănătoare, în duble şi corelative raportări. Toate determinările lor sunt corelative. Acest lucru se petrece prin invocarea, prin acţiunea erotică a femininului şi „reacţiunea” masculinului. Separarea şi identitatea sunt asigurate poematic de imaginaţia materială şi ontică a apei – ca oglindire şi adâncime; iar procesul dialectic dintre acestea este cel care cheamă poematizarea arderii şi instituirile focului – ca mântuire prin iubire (străinule, / sufletul are alfabetul lui, / nu vorbeşte, nu scrie. / doar ia foc / când îşi aminteşte de tine”, Alfabetul sufletului). Aici, ceea ce a apărut poveste şi visare lasă loc dramei şi perceperii „realului din vis” („voi călători în timp, / spre tine, în tine, / să-ţi deschid ochii, / să vezi realul din vis”, Spirală străinului), realul pe care atât de intens îl caută Raluca Pavel, spre substanţiere şi întregire, încât aventura sa poematică pare o liturghie erotică a sufletului.

Reflexul în mit al despărţirii şi reîntregirii fiinţei prin Eros îl surprinde Platon, în opera sa cea mai complexă, Banchetul. Despre iubire (scrisă în perioada 384-379 î. Ch.). Dialogul se desfăşoară cu participanţi cunoscuţi, cu expuneri pe trepte de înţeles şi reînţeles ce le-a fost dat să avanseze prin cultura europeană. Mitul expus de convivul Aristofan a făcut „carieră”; „ceea ce a învăţat” Socrate de la Diotima a „înflorit” pe deplin în mintea lui Hölderlin; iar „întregul”, ca desfacere de sub văluri a tainelor divine, s-a limpezit în tentativa lui Marsilio Ficino, Asupra iubirii sau Banchetul lui Platon, din perioada de glorie a Renaşterii florentine. În expunerea serioasă a comediografului, Eros este zeul de-a cărui putere oamenii nici nu-şi dau seama cât este de mare, el „e tămăduitorul acelor suferinţe care, odată vindecate, aduc neamului omenesc atâta fericire câtă este cu putinţă”. Oamenii la început, spune el, au fost întregi şi perfecţi, sferici ca nişte astre. Şi erau de trei feluri. Unii, de gen bărbătesc şi care ţineau de Soare; alţii, de gen femeiesc şi care ţineau de Pământ; şi ultimii, părtaşi la cele două feluri, bărbat-femeie, adică androgini, care ţineau de Lună. Toate trei felurile erau ca un întreg, spate-n spate, cu „patru mâini şi tot atâtea picioare”, capul „avea două feţe întru totul la fel, care priveau fiecare înspre partea ei”, în fine „patru urechi, două părţi ruşinoase şi toate celelalte pe măsură”. Având o putere uriaşă, s-ar fi încumetat să urce în cer, să înfrunte şi pe zei. Atunci, Zeus, în urma sfatului cu ceilalţi zei, a hotărât să-i despice în două. După ce i-a despicat, a poruncit lui Apolon ca „să le întoarcă faţa şi jumătatea de gât în partea tăieturii”, să le mute în faţă „părţile zămislirii” şi „să le vindece rănile rămase”. De atunci, fiecare jumătate a început să tânjească una după cealaltă. Se înţelege că din al treilea fel de oameni, în care s-a despărţit bărbatul de femeie, s-a petrecut zămislirea şi dăinuirea seminţiei omeneşti. „Aşadar din acest îndepărtat trecut – se lămureşte – există dragostea înnăscută a oamenilor unul pentru altul, dragostea care ne aduce înapoi la starea noastră dintâi, îngăduindu-ne ca, din doi, să revenim iarăşi unul, şi aducându-i astfel firii omeneşti tămăduire.” Şi, ca atare, Erosului trebuie să i se dea cinstea cuvenită, fiindcă aduce făptura omenească la starea sa adevărată, de întreg şi desăvârşire, de „fericire deplină” (Platon, Banchetul, Ed. Humanitas, 1995, pp. 102-109, s.n.). Acest mit „aristofanic” asupra erosului a ajuns să se răspândească şi-n lirica noastră. Reverberează cu deschideri spre transcendent la Ana Blandiana în volumul Octombrie Noiembrie Decembrie (Ed. Cartea Românească, Buc., 1972). Aici, apare cuplul ca împlinit, dar cu implicaţia: „părţile” nu se pot privi fără a se smulge una de cealaltă, fără a jertfi „întregul”. Dorul de a se privi şi căderea sub această jertfă se împletesc şi cad în paradox: „Unii te văd numai pe tine, / Alţii mă văd numai pe mine, / Ne suprapunem atât de perfect / Încât nimeni nu ne poate zări deodată (…) Tu vezi numai luna, / Eu văd numai soarele, / Tu duci dorul soarelui, / Eu duc dorul lunii, / Stăm spate în spate, / Oasele noastre s-au unit de mult, / Sângele duce zvonuri / De la o inimă la alta. (…) Avem patru braţe să ne apărăm, / Dar eu pot să lovesc numai duşmanul din faţa mea / Şi tu duşmanul din faţa ta, / Avem patru picioare să alergăm, / Dar tu poţi fugi numai în partea ta / Şi eu numai în cealaltă parte. (…) Oh, numai noi cunoaştem dorul / de-a ne putea privi în ochi / Şi-a înţelege astfel totul, / Dar stăm spate-n spate, / Crescuţi ca două crengi / Şi dacă unul dintre noi s-ar smulge, / Jertfindu-se pentru o singură privire, / Ar vedea numai spatele din care s-a smuls / Însângerat, înfrigurat, / Al celuilalt” (Cuplu, pp. 76-78). Cu aceleaşi deschideri spre transcendent, acest mit pare a se regăsi şi la Raluca Pavel, în cartea Străinului, însă mai şters şi absorbit în materia lirică. Şi-n ipostaza iniţială. Cele două „părţi”, cândva despărţite, mai bine zis, cea „feminină”, aleargă şi se caută în vederea împlinirii „cuplului”. Chiar dacă la Platon, se ştie, atunci când vorbeşte despre om, el se referă la suflet, acest mit îşi lasă doar hlamida frumuseţii peste versurile poetei. El este asumat şi depăşit prin tentaţia omenească şi divină a completitudinii şi recuperării omului.

În mod firesc, acest mit s-a disimilat şi pierdut în nebănuite strate de humus ale simbolicităţii. Aici se găsesc conţinuturi care transcend conştiinţa şi-n care urcă seve dintre cele mai misterioase şi recuperatoare pentru om. Unele pot veni chiar din zona gândirii primordiale, dar cele mai pline de sens şi realitate sunt cele încărcate cu substanţe complexe din bătrânele ape ale Sinelui. Murmurul acestora se aude de peste tot în versurile Ralucăi Pavel. Este o suferinţă de generaţii ce cântă. O plângere a celei alunecate din spaţiul edenic. O flacără ce tremură-n noapte şi-nflăcărează cerul, spuzindu-l de stele. Un cânt invocator către o entitate din nevăzut, din infinire, spre întregire, un cânt al unei fecioare purtată de apele mării, în fluxul şi refluxul respiraţiei Lunii. Să lăsăm vorbele unui poem s-o spună într-o doară: „De mică desenez semicercuri. / la capătul de jos, adun frezii, / un pat din alge şi licurici, / la cel de sus, îmi pun deoparte / fiecare vis, gând despre tine, / doruri nespuse şi zâmbete. / străinule, / de mică nu am fost completă, / te-am aşteptat ani după ani, / fie-ţi milă de un suflet pribeag, / pune capăt suferinţei mele, / hai să conturăm azi / întregul” (Cercul). Întreg poemul, ca mai toate celelalte, se ridică la suprafaţă din gândirea magică. Similitudinile sunt la sine acasă. În pofida faptului că topesc timpul şi spaţiul, au durată şi întindere („De mică desenez semicercuri”). Au consistenţă şi trăinicie, substanţă de dincolo de om şi omenească. De sub ele se aude un şuvoi ce urcă din primordialităţi. Semicercurile sunt desenate cu un capăt spre Nord şi altul spre Sud, ca să formeze un cerc, un întreg şi o axă. Completitudine şi viaţă. Raluca Pavel îşi centrează experienţa poematică pe cunoaşterea Străinului şi dorinţa de realizare a întregului. Se ştie că la Nord este „poarta zeilor”, iar la Sud, „poarta oamenilor”. Mişcarea, călătoria, iniţierea pornesc de la Nordul îngheţat şi alb, solstiţial, spre Răsăritul aprins, avansează la Sudul verde şi acvatic al vieţii, din nou solstiţial, ca loc crucial de trecere omenească şi temporală şi se înapoiază prin Apusul stins al arderii şi durerii la punctul iniţial, ca loc de trecere şi petrecere de realitate şi nivel ontic. Durata este de un an cu anotimpurile sale, de o viaţă, de o încercare esenţială. (Nu vorbeşte poeta de „ora când se nasc îngerii”, ca punct de origine al experienţei şi căutării; de întâlnirea de la „intersecţia dintre anotimpuri”, unde este „vreme de noi”, vreme „de la începutul lumii”, Anotimpul!?)  Să repetăm cu vorbele sale, fragede de lirism: „la capătul de jos, adun frezii, / un pat din alge şi licurici” (s. n.). La Sud îşi adună elementele vieţii, florale şi acvatice, solare şi nocturne, pentru continuarea călătoriei pe ape („un pat de alge”) şi pe timp de noapte („licurici”), prin sine şi către Străin. (Mai explicit, vin în sprijin versuri din alt poem: „voi urmări mirosul mării / şi zborul pescăruşilor / să mă ducă la tine, / nu laşi urme pe nisip. / poate ai crezut cerul / marea din nord / şi ai urcat pe curcubeu. / străinule, / poate doar prin visele mele / mergi / fără paşi”, De dor.) Şi iarăşi cu vorbele sale, despre Nord: „la cel de sus, îmi pun deoparte / fiecare vis, fiecare gând despre tine, / doruri nespuse şi zâmbete” (s. n.). Aici, se pun deoparte, se depozitează proiecţii de lume şi sine, mulţimi de gânduri despre Străin, nu gânduri abstracte, ci purtând realitate, fie ea subiectivă, dureroase trăiri neîncăpute în cuvânt, dar şi înfloriri de zâmbete deasupra lor. (Ce fenomenologie a zâmbetului, a ochilor cu irisul verde se poate ridica din această carte!) Dintr-o parte se adună cele ale vieţii, într-alta se depun preschimbate, ca ofrandă pe pragul marii treceri şi iubiri! Este zestrea de realitate cu care ea vine la „poarta zeilor”, este zestrea de realitate pe care o pune deoparte pentru transcendenţa Străinului. Pentru preschimbarea acesteia. Ea are „două suflete”, cum zisese cândva Goethe. La o privire atentă, această zestre de realitate este şi transcendentă („gând despre tine”), şi manifestă („zâmbete”), iar ultima, ca planta jobi, este cu rădăcina în durere şi florile în plăcere, ca stare de fericire. Această zestre de realitate pusă deoparte la pragul porţii zeieşti constituie, de fapt, Nordul. („steaua nordului mi-a albit ochii, / părul şi buzele. / nici tu nu m-ai recunoaşte, / străinule, / deşi-mi auzi inima bătând. / totuşi, aceeaşi stropi de ploaie / ne-alintă pe-amândoi”, Străinului meu). Ea este deschisă, după cum s-a văzut, cu catene dialectice, către transcendenţa Străinului. Fascinează, vrăjeşte, atrage ca un magnet, orientează „fiinţa” Străinului către condiţia sa de „muritoare”, grea ca un păcat. Iată „răspunsul” unui poem: „Zâmbetul meu, / străinule, atrage în păcat. / oricât te-ai scutura de vraja mea / rămâne praful, / ruine de ziduri înălţate / de-a lungul gândurilor tale / înainte să mă priveşti. / îmi vei dori credinţa / mai repede decât te-aş putea minţi, / m-am născut să te vezi în ochii mei. / m-am scăldat în gheaţă / şi mi-am uitat trăirea acolo. / îţi pot zâmbi oricând, / pe buzele mele / îşi va găsi locuinţă fericirea ta, / îţi împrumut umbra mea / să-ţi ţină de cald”, (Zâmbetul meu, păcatul tău, s.n.). Prezenţa iubitei are foşnet de nimfă, ca vechile genii ale naturii, cu efluvii seducătoare sau se întinde cuprinzător, cu misterul întrezărit în formele naturii şi spre el se poate avansa doar prin locuri şi momente privilegiate, ce ţin şi acestea de ruperi şi treceri de nivel ontic. Periculoase. Desfacerea misterului presupune jertfă şi jertfire. „Misteru-mi e ca lacul dintre munţi, / întins, senin, netulburat, / surs bălai de nimfă / în miez târziu de vară. / urci scara dintre anotimpuri, / te opreşti, ajungi la el. / priveşti şi trăieşti apoi / cu gândul că mă desluşeşti. / străine drag, / misterul n-ai să mi-l dezlegi, / când te-oglindeşti / te legi la mâini şi la picioare, / te afunzi. / apropierea ta / îţi aduce moartea. / ai uitat că apele cele mai adânci / poartă în ele liniştea?”, (Unde, străinule, s.n.). Iubita invocatoare, femeie ca geniu al naturii, cu două firi ce graţie iubirii se despart şi se privesc în despărţire, este diafană şi terestră, fermecătoare şi cuprinzătoare. În apele ei, fie ale iezerului din munte, fie ale mării până în ţinuturile îngheţate, Străinul se poate oglindi. Ea şi iubirea îi solicită să treacă şi-n manifestare. În propria sa oglindă („m-am născut să te vezi în ochii mei”), căci numai din privirea care strânge iubirea poate să-şi capete libertatea iubirii, ce-o face să fie mai tare ca moartea. Poematic, să treacă şi să se recunoască în „realul din vis” (s. n.). Nordul este cel ce pune în mişcare aventura erotică, nordul feminizat cu tot ceea ce s-a pus deoparte; transcendentul, realitatea de dincolo de experienţă a Străinului a fost deteminant, dar prin amplul proces de corelaţie, se vede determinat. Sfânta lege a corelatelor şi a simetriei, pe care Eminescu le căuta, cu disperare, în toate! Şi aici, o suită de conjuncţii pot ieşi la iveală între Nordul poetei şi „întunecatul Nord” eminescian. Nordul, această staţiune divină a erosului şi principiu ordonator al poematicului! Verdele Sudului fascinează („străinule, / farmecul meu e verde / numai să mă imaginezi / şi te îmbolnăveşti”, Gândurilor tale), în Nord se strânge drama cu firele ei: „vina” iubitei de a fi reală şi foc – şi frică de foc alături de cutremurul predestinării pentru Străin („m-ai alungat, / sunt umană şi reală, / e singura mea vină. / m-ai depărtat / când mi-ai simţit intensitatea / focul şi ideea de a fi. / străinule, / nu mă poţi nega, / destinul / e scris / în literele tale”, Ideea). Verdele, ce s-a întins din apele mărilor până în irisul ochilor, şi Nordul, unde toate se adună în vederea posibilului „nod” dialectic, vertebrează poemele Ralucăi Pavel pe axa vieţii. A vieţii deschise în căutarea întregirii vieţii. Iată etajat, cu simplitate şi uimitoare adâncime, poemul Verde: „Uneori, / mi-e aşa de frică de viaţă / încât mi-aş ridica o casă / în teiul de sub pământ. / teiul despre care tu nu ştii nimic, / n-am vrut să-ţi povestesc, / să crezi că mă cunoşti. / străinule, / mă urcam verile în el / să văd de pot atinge / Calea Lactee / cu verdele din ochi”. Sunt chei de argint şi de aur care deschid „porţile oamenilor” şi „porţile zeilor”, care apropie realităţile şi tâlcurile lumii, misterele fiinţei omeneşti. Poetei îi este dat să intuiască faptul acesta şi vede cheia în linguriţa de cafea („linguriţa e cheia – / îmi scrie / pe unde alergi”, Cheia). În fine, nu am fi „punctat” despre manifestarea simbolurilor dacă imaginaţia poetei nu ar fi atins-o. Şi cu cât această atingere se face ca într-o joacă de copil, cu atât mai mult ea devine revelatorie. Tot aşa cum niciun pas esenţial al unei fiinţe nu s-ar produce dacă el nu ar fi fost prevăzut din nu ştiu ce generaţie anterioară. Această călătorie invocatoare a iubirii pentru împlinirea întregului, acest „cerc” ce se strânge la Nord pentru a se deschide în „realul din vis” (poeta vorbeşte de o „spirală” a Străinului), ia chip şi de „mandală”. Întreg volumul de poeme „dedicat” Străinului ar putea chema şi un ochi precum al lui Jung, ca s-o privească şi s-o descifreze, pentru a aduce realităţi grele de sens din apele puţin cercetate ale Sinelui. Poemele o figurează prin „rotunjirea” dublă de realitate şi sens. O parte manifestă şi alta transcendentă; prima „oglindă” pentru cealaltă şi a doua „signatură” pentru prima. De oriunde s-ar putea exemplifica, de pildă: „străinule, / aş muri mâine, / de-aş şti că te-ntâlnesc / în viaţa următoare / şi că ne vom plimba de mână / o zi” (O zi) şi: „mi-e teamă să nu te pierd în ochiul de apă / ce se adună la fereastră în dimineţile ploioase, / să nu mi te soarbă vreun hulub rătăcit şi însetat, / în speranţa unei vieţi ce nu se termină dincolo de cer” (Gelozie) sau: „Străinule, / eu sunt ce nu te-ai aşteptat să fiu, / visul tău desenat ziua, / după ce m-ai trăit o noapte-ntreagă / în călătoria de dincolo”, (Kamikaze). Străinul, această realitate transcendentă, ce a ţâşnit ca un vuclan, cum spune un poem, este o forţă cu măsuri de dincolo de om la discreţia căreia se află poeta, un complex de reprezentări din zonele arhetipale ale Sinelui. Cert, sufletul poetei Raluca Pavel are, pe traseul său transsubiectiv, multe trepte de realitate şi orizonturi de cunoaştere, date de generaţii. Altfel nu s-ar explica vorbirea atât de simplă, ca licărul unei stele prin noapte dacă, undeva departe, nu ar fi uriaşa stea în ardere. Să-i ascultăm versurile, ce nu au nevoie de patologica metaforizare din poezia zilelor noastre şi să auzim răsuflul unei suferinţe ce vine dinainte de naştere: „De când m-am născut sunt cu un pas mai aproape. / am deschis ochii, durerea mă legăna pe picioare, / mă iubea ca o mamă ce şi-ar uita visele pentru pruncul ei, / mă iubea ca un bărbat ce ar culege stele de mare – / le-ar înşira pe nisip, sub forma unui cerc, pentru mireasa lui” (Portret).

În cartea Străinului, graţie iubirii invocatoare, sunt, după cum s-a văzut, două realităţi corelative şi-n acţiunea lor spre completitudine ontică, se întrevăd legea corelatelor şi a simetriei, care leagă prin răsturnări dialectice diverse entităţi, nivele de realitate, în genere, dintre lumea manifestată şi cea care o supune manifestării. Dintre ceea ce în mod abstract şi fără desfacerile mijlocitoare se spune afirmativ şi negativ, finit şi infinit, vizibil şi invizibil. Un nivel de realitate îşi găseşte corelaţia, raţiunea de a fi, în altul superior. De aceea apar analogii şi ţesături simbolice sub care se observă cum colcăie diverse complexe ale sufletului omenesc. Pe această lege a corelatelor se ridică realitatea poematică a cărţii Străinului şi pe ea se bizuie exigenţa artistică a poetei Raluca Pavel. Un amănunt al vieţii, o nuanţă imperceptibilă a zbaterii sufletului sunt repede şi imprevizibil puse în corelaţie cu un plan superior, încât înfloresc uimitor şi necesar simbolic. Raluca Pavel alege lucrurile cele mai mici şi faptele cel mai obişnuite din partea manifestată a lumii şi le deschide, prin corelaţie, spre partea nemanifestată, care le determină ca spirit şi formă. Deschiderea uimeşte şi farmecă, iar lumea se dimensionează, poetic spus, cu nevăzutul; omul îşi întinde simţurile şi îşi desface sufletul cu cele două firi, prin visare şi eros pentru a păşi pe calea completitudinii, poematic spus, a găsirii „realului din vis”. Raluca Pavel este poeta Străinului „real din vis”. Parafrazând celebrul vers al lui Trakl, putem încheia cu vorbele: ceva străin este iubitul pe acest pământ; şi adâncind: ceva străin este divinul în om pe acest pământ. De unde nevoia recuperării omului cu divin cu tot.”

 

Dumitru VELEA

5 comentarii

Din categoria Străinului

Raluca Pavel – „Sipetul din Călineşti” – volum de debut

„Cred că nu este niciun poet al literaturii noastre care să nu fi dorit să se nască în Ţara de Sus a Moldovei, unde Eminescu a văzut lumina zilei şi a copilărit. Sau, cel puţin să fi visat aceasta, în clipele faste ale existenţei şi creaţiei sale. Raluca Pavel intră în lumea poeziei, având această şansă. Ea s-a născut la 19 martie 1986, la Botoşani şi a mângâiat cu tălpile, cu mâinile şi cu privirea aceste ţinuturi în care şi lu­mina se cerne mai blând, lăsându-i omului posibilitatea să se ridice spre cer, poematic. Numele ce i s-a dat aminteşte pe cel al mamei Poetului şi o pune simbolic, parcă, într-o bună rânduială cu cele ale lumii trecute, iar grija reală, de care s-a cuprins, este să aducă în „poezioare”, cum le zice ea cu sua­vitate, un strop din lumina de Sus şi din cea de jos a copilă­riei, singura parte edenică şi nepieritoare din care omul nu poate fi izgonit.

Este crescută de bunici de la 3 ani, aceştia infuzându-i memoria afectivă cu poveşti şi imagini cu o faţă spre om şi alta spre Dumnezeu. „Să ascultăm poveştile – ne îndeamnă Eminescu – căci ele cel puţin ne fac să trăim şi-n viaţa altor oameni, să ne amestecăm visurile şi gândirile noastre cu ale lor… Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vie­ţii omeneşti. Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme. Ne trezim şi murim cu ele.”

Raluca Pavel le-a ascultat şi a înţeles că partea trainică a făpturii omeneşti este cea care vine din poveste şi se re­trage cu lumea noastră cotidiană în orizonturile fantastice şi poematice, unde omului îi este dat să rămână ca fiinţă. Seve ale acestui pământ se ridică în vorbirea oamenilor, dar mai ales în lujerii subţiri ai unor flori de lumină, cu parfumuri tari. Prinsă în mreaja acestora, plină de uimire şi candoare, ea ne îmbie cu simple cuvinte, aşezate ca într-o joacă de co­pil, să trecem pragul din obişnuit în magic, uneori întinzând mâna cu degetul arătător spre un adânc simbolic. Sub mâna întinsă, printre coaste se vede rana făcută şi lăsată fără vin­decare. Ea zice, de un străin.

Prin studiu, Raluca Pavel este aplecată asupra omului în comunitate şi prezent, absolvind în 2008, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Bucureşti (specializarea Sociologie, diploma de licenţă cu nota 10) şi, apoi, finalizează, în iunie 2011, Facultatea de Sociologie, Universitatea Bucureşti (Master: Devianţă Socială şi Crimi­nalitate; bursă de performanţă ştiinţifică, acordată de Uni­versitatea Bucureşti, pentru proiectul Profilul socio-cultural, psihologic şi psihiatric al femeii asasin).

Cu volumul Sipetul din Călineşti, pentru Raluca Pa­vel, are loc botezul cuvântului, moştenit de nu se ştie din ce zori de zi şi pe care ea îl trece prin apele sfinte ale amintirii şi-l aduce, sfioasă, să înflorească în casa poeziei. Între „se­menul alunecat” pe clina aparenţelor şi recuperarea copilă­riei ca realitate magică şi divină a omului – ce cale de stră­bătut! Ea zice un „drumuşor” spre a apropia copilăria, mai bine spus, spre a se apropia de fântâna cu ape şi suflet a acesteia. Descoperim, ca într-un luminiş, pe sub zilele grele de interese şi inconsistenţă, părţi din fiinţa magicului şi simbolicităţii prin care clipesc ochii lui Dumnezeu. Din această fiinţă care ne împrejmuie, ne acoperă şi ne hrăneşte cu suflet şi eternitate. Pentru o clipă se întrevede cum văzu­tele se întorc spre cele nevăzute. Spre izvor, spre sufletul fântânii, ca să folosim titlul unei poezii. În orizonturile poe­ziei sale se disting elemente şi analogii ce ţin lumea să nu se destrame. Un copac devine flacără, fără să se consume; un suflet se ridică în fum fără să se prefacă în colb; un munte aprinde degetele ce îl sculptează şi preschimbă făptura cre­atorului în nevăzut. Dar ca să vezi omul nedesprins din existenţa magică şi simbolică, mişcându-se printre analogii, fără să ia în seamă cauzalităţile limitatoare, trebuie să ai ochii şi candoarea copilului. Raluca Pavel aduce pâlpâiri de stări şi percepţii din zonele cele mai „pierdute” ale memo­riei, ale copilei de câţiva anişori, după simţurile şi privirea căreia pare a lua chip lumea. Lumea ce i se arată ca un cior­chine magic. Este ajutată şi de bunici s-o vadă astfel. Cu un strop de real în visare. Sau invers. Îi vin în întâmpinare lo­curi şi oameni, cei vii şi cei petrecuţi dincolo, Călineştiul şi conacul boierilor Miclescu, căminarul Gheorghe Eminovici cu ursita sa, până şi păsările şi plantele, drumuşorul şi fân­tâna, casa cu uşa secretă, toate îi şoptesc ca-n basme. Din­spre prezent spre această zonă, poeta are un spaţiu larg de cuprindere şi însufleţire a lumii. Lumea rezonează în această copilă şi simţurile copilei o desăvârşesc. Totul este văzut şi nevăzut, toate se leagă prin analogii, ca să ne restrângem la una dintre modalităţile de cunoaştere proprie magicului. Fără excursuri teoretice (la Blaga, de pildă) şi fără explicitări, să cităm direct: „plânge cerul după el, / înseamnă că a fost om bun, / îmi spune mama când plouă / şi trece un dric pe uliţă”, cu naiva verificare: „voiam să m-aciuez pe-acolo /…/ şi să-mi aştept plecarea / să văd de plânge cerul” (Cu su­fletul de mână); între lumea de aici şi cea de deasupra, din nori, unde o cheamă moartea şi locuiesc străbunicii „aproape de inima ingerilor”; comunicări magice: „Mamă, trage Luchian clopotele / iar a murit cineva? / dacă vine furtuna acum / înseamnă că a fost iubit tare? Copila mea, n-a plecat nimeni / bat clopotele pentru ca Dumnezeu / să le audă şi să ne apere / de furtună” (Clopotarul); „mijlociri” făcute de busuioc între sufletul copilei şi cel al strămoşilor (Plecarea); între firele de iarbă şi gânduri (Cu gândurile-n cioc); între vis şi plantă („sădeşte-l în livadă / va rodi odată cu toamna”, Să nu te pui cu zeii); între elemente, din care unul cu semnificaţie magică („făina de porumb” şi „praful de aur”, Praf de aur); între jocul de şah şi elementele naturii (Reginele dau şah mat şi Turn de aripi); între aprinsul can­delei şi îndepărtarea secetei (bunica „aprindea candela / de lângă icoană / să nu fie secetă / să ne dea toamna / roadele de peste an”, Cerul peste gene); între aprinderea rochiei de mireasă şi moarte; între prunci şi mugurii pomilor (Prunci de primăvară); sau între om şi apa de ploaie, ploaia ca la­crimă a lui Dumnezeu, cu „roşeaţa” obrazului şi refacerea legământului divin. Întreg poemul Ploaie de vară este un joc al analogiilor magice şi creştine, de puritate copilărească şi smerenie matură: „Strânge, copilă, apa de ploaie / adun-o-n căldare, cât curge şiroaie / bea din ea de seacă fântâna / mama şopteşte, vântul o-ngână // ştropeşte-ţi chipul dimi­neaţa / obrazu-şi capătă roşeaţa / aşa e când te-atinge Dumnezeu / mângâierea-I aduce curcubeu // e lacriuma Lui, trimisă-n dar / de-acolo de sus, e din altar / spală-ţi ochiul cu apa de ploaie / lacrimile nu-s mereu amare”.

Sub analogii, se ştie, este ţinutul prielnic pentru transmutaţii; iar unul din elementele favorizante este focul. Sipetul din Călineşti este plin de poveşti şi „poezioare”, unele mai suave decât altele, ce amintesc de mireasma bu­suiocului de la icoană. Dar el nu se lasă deschis, metaforic spus, decât de degetele unui copil, ale unui copil care, inse­sizabil dar în sens profund, se oferă ca jertfă de sine. Are loc o trecere prin foc, un fel de autodafé răsucit în devenire, de ardere fără pierdere, de transmutaţie. În poeziile de des­chidere şi închidere (fără închidere), Raluca Pavel o spune cu prisosinţă. În prima, în funcţie de situarea în timp, faţă de ieri vorbeşte cenuşa, faţă de mâine detaşarea de prezent şi voinţa de ardere, iar ca o ieşire din timp, ca o trezire, se des­chide calea cunoaşterii unui suflet de către alt suflet: „În­treabă-mă de ieri, / cenuşa-ţi va şopti în locul meu. / iar tu te vei lipsi de mine. / m-am aruncat în nouri / să te chem, vi­sare / şi orb ai fost tu, soare / de m-ai crezut departe. în­treabă-mă de mâine, atunci te voi uita / voi simţi doar gustul jarului / lăsat în urmă. // întreabă-mă de noi / a fost vreo­dată noi? / trezeşte-te, caută fumul / peste sufletul tău” (Ca­ută fumul). Şi în ultima, se petrece o ardere intimă, elibera­toare din cele stânjenitoare, pentru ca sufletul să fie nu cu­noscut de un altul, ci recunoscut de divinitate, de Moşul: „Mă îngrop în spatele plitei / soba-mi va ţine de cald / liniş­tea din casă va gerui pereţii / albul ei va aduce fulgi de nea / o să aibă bunicul grijă / să mai sufle în sobă / să nu ard prea tare / să nu mi se facă sufletul colb / poate, dacă iese fum / Moşul va găsi hornul din Călineşti” (Mă îngrop). Între aceste două ipostaze, pâlpâie lumini ale arderii. Deocamdată, poeta alege, cu sfială, câteva stări şi nuanţe, fireşte cu corola magică a lor: copila se închide în sine ca o flacără şi se apără cu ardere de urmărirea străinului („Nu alerga după mine, / o să-ţi frigi tălpile / şi ai să mă uiţi de durere”, Pierduţi prin timp); se judecă cu Mefisto pentru „sufletul lui Mitică” în­ghiţit de Siret (Au dat norii în foc); vrea ca propria căldură să-i rămână copilului ca amintire „înainte de căldura dezas­trului / s-o simtă pe a mea” (Să nu mă uite copilul); ştie că prin acest proces de „primenire” trec oamenii, nemaifiind loc în cimitir, „sufletele ies pe hornurile caselor / în căutarea altui cuib” (Nu mai e loc în cimitir); vede că, în Călineşti, iarna oamenii nu se deosebesc de îngeri, însă „îngerii cunosc mai bine soarele”; focul ascuns în vânt cuprinde rochia mi­resei spre „a mijloci” plecarea femeii dincolo: „Ioana Maria se-aplecă / rochia-i de crinolină, sufletul / opaiţul din odaie i le-nflăcără / cu mine la sân, coniţa Lahovary, / mă-ntinde tatălui, şi-urmează vântul” (Întinde mâna vântului); ori po­ema Nero, cu străvezii nuanţe de ars-poetică: o ardere şi transmutare în nevăzut, cu creatorul aprins pe un pegas şi consumat de propria-i creaţie: „conturam munţii / cu vârfu­rile degetelor. / de atâta sculptat în piatră / mi s-au ars pal­mele / iar munţii au început să fumege / cântecul de jale / pe care şaua goală / îl lăsa în depărtare. / Nero nu se oprea / din scos flăcări / pe nări”.

Fără recurs la fascinantele „complexe” identificate de Gaston Bachelard (Psihanaliza focului) sau la „arhetipurile” lui C. G. Jung, se poate observa cu claritate la Raluca Pavel o obsedantă configuraţie a imaginaţiei dată de ardere şi moarte. O dorinţă de percepere de sine, dublată de o che­mare a morţii, în scopul transmutării. A fi soră cu moartea şi a-i cere puţin răgaz, a fi una cu sufletul şi a-l ipostazia în afara ta, a-l duce de mână, a-l pune la uscat, a te supune ar­derii pentru ca sufletul să poată fi identificat de „Moşul” prin fumul lăsat – sunt gesturi de atingere a divinului şi sensuri de transmutare. Sufletul ca un fir de fum – deducem – tinde să se strângă pe stâlpul de fum, văzut cândva de cei aleşi. Poezia Ralucăi Pavel aşterne peste ele o lumină lină, încât omul se simte părtaş la tot şi călător cu sipetul magic în spate.

Prezenţa şi în nord şi în sudul ţării a acestor câteva re­laţii analogice, relevate de poezia Ralucăi Pavel, ne îngându­rează în mod fericit. Există un „humus” magic, autonom ca putere şi substanţă, în care îşi înfig rădăcinile atât configura­ţiile simbolice, chiar cele mai ascunse ale Sinelui, cât şi cele religioase. Ele sunt transsubiective pe orice coordonate ale fiinţei omului. Raluca Pavel vine cu o conştiinţă pregătită şi deschisă spre ele şi cu o sensibilitate veche şi aparte. Prin acest lujer de poezie, percepem cât de aproape ne este fiinţa magicului infuzată de divinitate – însemn al acelei unităţi preexistente a noastră, de care vorbea Eminescu – fiinţa care nu ni s-a retras încă şi pe care o mai văd copiii, sfinţii şi uneori poeţii adevăraţi. Cât despre „dibuirile” poetei, cu de­gete magice de „poveşti”, putem spune pascalian, că fiinţa aceasta nu ar căuta-o dacă nu ar fi găsit-o!”

Prefaţă semnată de Dumitru VELEA

7 comentarii

Din categoria Sipetul din Calinesti