Sipetul din Călineşti – Cufărul amintirilor

Raluca Andronache

Profesor de limba şi literatura franceză/ Traducător rusă/franceză
4 martie 2012

„Pe Raluca Pavel aş putea să o încadrez în categoria persoanelor creatoare de frumos, înzestrate cu talent şi punând pasiune în tot ceea ce îşi propune să realizeze.

Odată cu deschiderea „Sipetului din Călineşti”, cititorilor li se revelă un fel de jurnal intim al autoarei, prin atmosfera răscolitoare a trăirilor poetice: „caut realul din vis, / mă împiedic de iarnă” (Pierduţi prin timp); „Mă întreb unde mi-e locuşorul / între patru pereţi / între patru scânduri / ori în livada din Călinești” (În căutarea locuşorului), prin pitoreştile descrieri de locuri şi natură: „Mi-aduc aminte / de fântâna din chemare” (Sufletul fântânii); „câmpia ce se întindea / de la piciorul casei bătrâneşti / până în satul vecin.” (Albăstrele); „m-a dus cu gândul la troiţa / bătută de ani / cu urme de vopsea, / dar dreaptă / din mijlocul satului / așezat acolo, pe gârlă” (Amintiri din gârla celor palizi) sau prin încercările poetei de a recupera din memorie identitatea unui personaj misterios: „atâţia ani fără tine m-au sufocat în zadar. / îmi amintesc de tine, străinule / fără chip şi fără trup, / îmi amintesc din visul acela de demult.” (Pierduţi prin timp) sau cea a impresiilor puternice care i-au impregnat simţurile: „eu vreau să simt lucerna uscată / sub picioare / şi spinii din livada satului meu / aerul rece de primăvară / şi mireasma teiului vara” (Nu o să doară).

Prin intensitatea emoţiilor, copilăria scriitoarei este într-un fel neterminată, lăsându-şi amprente în multe dintre poeziile prezente în volumul de debut, în cele aproape 60 de pagini extrase din cufărul amintirilor: „Mai vreau să fie odată mai / şi să-mi redai sătucul / pe drumuşor să-ncerc să prind / un cărăbuş şi-o rază” (Nopți de mai).

Născută pe meleaguri botoşănene, Raluca Pavel ia contact cu lumea artei, în general, şi cu literatura, în special, la o vârstă inocentă, prin grija bunicii sale – Rodica Ilie – o  pasionată de poezie şi lectură, iar, mai apoi, bagajul literar al Ralucăi se va dezvolta sub îndrumarea diferiţilor profesori de la şcolile pe care le-a urmat.

Raluca Pavel a primit înzestrarea artistică – harul dat de Creatorul suprem la naştere – şi a înţeles că nu poate mulţumi Domnului decât prin roadele obţinute prin spiritul creator şi susţinut de înnobilarea artei. Drept mărturie stau cele peste cincizeci de „poezioare” bogate în sensuri, sentimente, meditaţii.

Volumul de debut al scriitoarei a culminat în literatura română contemporană sub auspiciile unei creaţii neistovitoare, fireşti, precum scrierea unui jurnal şi a unei meditaţii asupra unor evenimente, locuri şi fiinţe ce i-au marcat copilăria.

Prima întâlnire literară cu Raluca Pavel lasă puternica impresie a unei voci poetice suave şi, totodată, încărcată de patosul exprimării.

Scrise cu sensibilitate, poeziile tinerei scriitoare reprezintă un act de voinţă şi de curaj, care nu ar fi fost posibile fără un minimum de talent şi, mai ales, fără har.

Deşi înscrise în lirica feminină, citind poemele Ralucăi Pavel nu pot să nu observ o uşoară asemănare cu cele ale lui Nichita Stănescu, poate din cauza versurilor albe, moderne. Uneori, creaţiile Sipetului aduc mai mult a poeziile lui George Bacovia, prin tema lor centrală – stingerea iminentă a fiinţei umane – şi prin bogăţia semnificaţiilor (Chemarea, Nu o să doară, Nu mai e loc în cimitir, Mă ciupeşte moartea).

Scriitoarea a preferat versurile libere şi reduse ca încărcătură lexicală, dar cu un ritm interior bine impregnat de poeticitate şi muzicalitate inconfundabile prin naturalețea „rostirii” sincere şi inocente a unui copil: „curios, străbunica nu mi-a trimis nicio vedere / de pe unde s-a plimbat, de când e prin lume. / i-am zis mamei să ne mutăm şi noi în cimitir / să străbatem lumea-n lung şi-n lat / dar mama s-a schimbat la față” (Nu mai e loc în cimitir), prin stăpânirea cu măiestrie a discursului indirect liber: „N-ai cum să vezi turla bisericii / mai trebuie să creşti, zâmbi ştrengar bunicul” (Leagănul din cornul lunii); „Într-o zi, ai să râzi cu poftă / şi mie mi se va datora, mi-ai spus” (Bucle de cearceaf) ori prin umorul şi optimismul copilăresc faţă de moarte: „Străbunicule, ţi-e bine unde eşti? / aveai rău de înălţime / te ţine cineva de mână / să nu cazi / au căldură acolo sus?” (Străbunicul).

Descoperind poeziile Ralucăi Pavel, cititorii nu pot să nu remarce sensibilitatea care izvorăşte din versuri prin intermediul figurilor de stil atent alese: „A dat cafeaua-n foc pe nori / la o discuție cu zeii” (Au dat norii în foc); „în dimineața-aceea, cu gust de tresărire” (Când moliile plâng); „teiul ştie povestea satului / şi are în el ceva uman / îşi îmbrăţişează copiii / cum nimeni nu o face / le ascultă secretele / şi le ține minte de ani” (Rămâneri în urmă).

Se observă adeseori originea autoarei, care nu s-a ferit să imprime scrierilor sale un iz de limbaj botoşănean sau, oricum, de prin zona Moldovei româneşti: „am mai crescut niţel” (Nu-mă-uita), „lasă mie basmaua ceea” (Te plânge dimineaţa, străbunică), „urmăream cu ochiul / fiecare suflet / ce se aburca în vişin” (Spic de grâu).

Ilustraţiile realizate de bunica Ralucăi Pavel, de o atentă plasticitate, completează armonios poemele (Albăstrele, Trage Iadul de tine, tată, Leagănul din cornul lunii, Moş Nicolae etc.), creând asupra cititorilor impresia unor fotografii din universul ferecat în cufărul amintirilor.

Din rândurile tinerei poete răzbate o puternică oralitate; e ca şi cum s-ar ţese necontenit un dialog între poetă şi persoanele dragi pe care le evocă: „Mamă, ce e în bulgăre? de ce nu văd? / Sunt berze, copila mea, sunt berze! / şi care e povestea lor? / În prag de primăvară, aduc pe lume prunci / uită-te în jurul tău, ce vezi în sat? / Pomii au născut muguri!” (Prunci de primăvară); „mamă, trage Luchian clopotele / iar a murit cineva? / dacă vine furtuna acum / înseamnă că a fost iubit tare? // copila mea, n-a plecat nimeni / bat clopotele pentru ca Dumnezeu / să le audă şi să ne apere / de furtună.” (Clopotarul). De altfel, întreg poemul Clopotarul este bazat pe discursul oral.

O atenţie deosebită ar trebui acordată simbolisticei „străinului” – un personaj căruia poeta îi va dedica, ulterior, un volum de poezii. În opul prezent, acesta ar putea fi un personaj cu a cărui existenţă viaţa ei s-a intersectat la un moment dat, în visare: „atâţia ani fără tine m-au sufocat în zadar. / îmi amintesc de tine, străinule / fără chip şi fără trup, / îmi amintesc din visul acela de demult.” (Pierduţi prin timp) sau o persoană reală care s-a „strecurat” dintre amintirile autoarei: „Nu-mi amintesc de tine, străinule / poate te-am pierdut în primăvară, / poate greierii îşi cântau durerea / și-mi acopereau gândurile.” (Ex tunc).

Ajunsă la vârsta deplină a maturităţii, Raluca Pavel se proiectează într-un timp ancestral şi într-un spaţiu iniţiatic – satul Călineşti – în care se regăseşte copila „de vreo trei ani” (Te plânge dimineața, străbunică), înconjurată de bunici, părinţi, de cei dragi care s-au mutat „aproape de inima îngerilor” (Nu mai e loc în cimitir) – străbunicii.

Deschizând „cufărul amintirilor” promiţătoarei poete, cititorii se pot întâlni imaginar cu „un ghemotoc cu păr de aur” (Trage Iadul de tine, tată), cu o copilă care se delecta cu poveştile bunicii sale: „îți miroseau mâinile a povești / peste obraji când îmi treceau.” (Gust de lămâi în Călineşti) şi care admira locurile pitoreşti ale satului Călineşti („fântâna din chemare” – Sufletul fântânii; „câmpia ce se întindea de la piciorul casei bătrâneşti” – Albăstrele; una din cele „două biserici din Călineşti” – Nu mai e loc în cimitir, Moş Niculae; livada în care-şi „așeza cu grijă / sufletul pe iarba ce mijea / sub bătrânul păr busuioc / pe care-l zidiseră strămoşii” – Plecarea; „lucerna de la marginea dealului” – Cu gândurile-n cioc; „teiul din ogradă” sub care „bunicul se bătea cu vântul / într-un joc cu regi şi regine” – Reginele dau şah mat; conacul Miclescu: „M-am întâlnit aseară / cu bărbatul din tablou / stătea să cadă / pe  treptele conacului Miclescu” – Să nu te pui cu zeii).

Scriitoare a generaţiei douămiiste (prin data debutului – 6 iunie 2011), Raluca Pavel dispune de o putere de creaţie şi imaginaţie exuberante, fiind atrasă de mediul pitoresc, prin evocarea cu vervă a aspectelor copilăriei şi a ruralităţii.

Cuvintele izvorăsc din sensibilitatea-i artistică, pentru care moartea şi viaţa stau pe aceeaşi axă (prin fascinaţia şi inspiraţia deopotrivă exercitate), şi ating, la rândul lor, sufletele cititorilor care rezonează la aceleaşi acorduri profunde. Scrierea de iniţiere a Ralucăi Pavel nu are cum să treacă neobservată, pentru că, per ansamblu, din poeziile sale răzbate melancolia unui adult după copilăria pierdută, dar pe care o evocă cu multă recunoştinţă şi gingăşie.”

Mama mea, femeia din visul real

Am avut cea mai frumoasă copilărie pentru că mama şi tata au fost mereu acolo.
Am avut cea mai frumoasă copilărie, pentru că mâinile mamei mereu au mirosit a poveşti şi a pâine făcută în casă.

Nici nu mai ţin minte câte nopţi nu a dormit pentru că eu făceam febră din cauza durerilor în gât, nici nu mai ştiu câte comprese îmi punea pe cap şi câte lacrimi vărsa la capul meu, fără să ştie că i le simt alunecându-mi pe obraz. Mama m-a crescut cu sufletul, sărutându-mă pe frunte, de cele mai multe ori, când avea impresia că dorm. M-a învăţat că iubirea nu e numai declarativă, iubirea se demonstrează. Iubirea se simte, în poala ei îmi trecea toată nefericirea, în mâinile ei nu mi-era frică de ziua de mâine.

Am crescut cu poveşti. Poveşti la gura sobei din Călineşti. A avut răbdare să-mi citească, la infinit, aceeaşi poveste despre Heidi, fetiţa munţilor, pentru a-mi face pe plac. Deşi Călineştiul e o zonă deluroasă, îmi imaginam că stăm în creierii munţilor. Şi în povestea lui Heidi erau doi brazi în faţa casei şi în lumea ei cerul era plin de stele noaptea. Mama mi-a arătat câte visuri sunt pe cer sub formă de stele şi mi-a spus că, atunci când voi creşte, poate voi putea răsturna Carul Mic, dacă pe cel Mare nu-l voi putea urni. Nopţi de-a rândul stăteam sub teiul din ogradă numărând stelele. Mama mi le-a arătat pe toate.

Îmi continuam poveştile pe câmp în timpul zilei şi mama mă căuta disperată, până mă găsea. Mă certa că am îngrijorat-o, dar mereu se înmuia când îi aduceam albăstrele. Am învăţat să iubesc florile, natura şi animalele. Mama m-a ajutat să am grijă de puiul de găină pe care l-am rănit la un picior din greşeală şi de care nu m-am despărţit nici când a venit toamna şi am plecat la oraş. Mama a trebuit să aibă mai multă grijă de Crăcănici decât am avut eu, pe mine mă lăsa să citesc sau să mă bucur de jocurile copilăriei.

Mama a avut răbdare să-mi explice de sute de ori de ce e importantă gramatica şi de ce trebuie să am cultură generală. Era mereu atentă să nu-mi lipsească nicio carte din bibliotecă, ba mai mult, citea înainte cărţile pe care mi le recomanda, numai ca să mă intrige în momentul în care îmi povestea puţin din ele. Femeie literată, învăţa odată cu mine, culegea informaţii din toate părţile, mi le transmitea, să nu cumva să rămâna vreuna dintre noi în urmă. Aşa face şi acum. Mama e mereu la curent cu toate.

Deşi am fost un copil cuminte, mama ştia că o mint. Curios mi se pare că mama a ştiut mereu când. Nu bănuia niciodată, pur şi simplu ştia. Nu-mi zicea nimic, dar comportamentul ei mă făcea să recunosc. Am învăţat în timp, datorită mamei, că minciuna are picioare scurte şi nu aduce nimic bun.

Mereu a fost şi este şi acum o femeie cochetă. Mama a avut grijă să fiu mereu elegantă. Mereu a pus accent pe calitate. Nu contează ce e la modă, dacă pe tine nu te avantajează. Mama e o femeie naturală şi foarte frumoasă. Sufletul meu e mai frumos datorită ei.

Sensibilă, mereu îşi ştergea lacrimile când ne uitam la vreun film gen dramă sau când auzea de povestea tristă a unui copil. A ajutat tot timpul necondiţionat şi pe oricine, fără rezerve. Cum face şi acum. M-a învăţat ce-i omenia şi că dacă un om are nevoie, mereu îl pot ajuta cu ceva bun. Chiar şi cu un gând.

Are un simţ al umorului incredibil. Nici nu ai crede că o femeie aşa rafinată, elegantă, distinsă şi serioasă poate face haz de necaz. Glumele ei au mereu sfaturi de viaţă în ele.

Mama mea e familistă, a făcut totul pentru familie. A visat, a iubit, a crescut, a educat. Datorită ei şi datorită tatei sunt ceea ce sunt.

Când plâng, când râd, când sunt sus ori cad, o sun pe mama. Sper să o pot suna la infinit. Mama să fie mereu acolo.

Mamă, sunt suflet rupt din al tău, altfel, nimic nu ar avea sens. Sunt inimă din a ta, aşa am învăţat că a oferi te face un om mai bun şi mai fericit. Am învăţat, mamă, că fără tine aş fi nimic. Naşte-mă şi creşte-mă iar, mamă, să rescriem Sipetul la nesfârşit!

Sper ca într-o zi să fiu ca MAMA.

Raluca Pavel – „Sipetul din Călineşti” – volum de debut

„Cred că nu este niciun poet al literaturii noastre care să nu fi dorit să se nască în Ţara de Sus a Moldovei, unde Eminescu a văzut lumina zilei şi a copilărit. Sau, cel puţin să fi visat aceasta, în clipele faste ale existenţei şi creaţiei sale. Raluca Pavel intră în lumea poeziei, având această şansă. Ea s-a născut la 19 martie 1986, la Botoşani şi a mângâiat cu tălpile, cu mâinile şi cu privirea aceste ţinuturi în care şi lu­mina se cerne mai blând, lăsându-i omului posibilitatea să se ridice spre cer, poematic. Numele ce i s-a dat aminteşte pe cel al mamei Poetului şi o pune simbolic, parcă, într-o bună rânduială cu cele ale lumii trecute, iar grija reală, de care s-a cuprins, este să aducă în „poezioare”, cum le zice ea cu sua­vitate, un strop din lumina de Sus şi din cea de jos a copilă­riei, singura parte edenică şi nepieritoare din care omul nu poate fi izgonit.

Este crescută de bunici de la 3 ani, aceştia infuzându-i memoria afectivă cu poveşti şi imagini cu o faţă spre om şi alta spre Dumnezeu. „Să ascultăm poveştile – ne îndeamnă Eminescu – căci ele cel puţin ne fac să trăim şi-n viaţa altor oameni, să ne amestecăm visurile şi gândirile noastre cu ale lor… Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vie­ţii omeneşti. Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme. Ne trezim şi murim cu ele.”

Raluca Pavel le-a ascultat şi a înţeles că partea trainică a făpturii omeneşti este cea care vine din poveste şi se re­trage cu lumea noastră cotidiană în orizonturile fantastice şi poematice, unde omului îi este dat să rămână ca fiinţă. Seve ale acestui pământ se ridică în vorbirea oamenilor, dar mai ales în lujerii subţiri ai unor flori de lumină, cu parfumuri tari. Prinsă în mreaja acestora, plină de uimire şi candoare, ea ne îmbie cu simple cuvinte, aşezate ca într-o joacă de co­pil, să trecem pragul din obişnuit în magic, uneori întinzând mâna cu degetul arătător spre un adânc simbolic. Sub mâna întinsă, printre coaste se vede rana făcută şi lăsată fără vin­decare. Ea zice, de un străin.

Prin studiu, Raluca Pavel este aplecată asupra omului în comunitate şi prezent, absolvind în 2008, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Bucureşti (specializarea Sociologie, diploma de licenţă cu nota 10) şi, apoi, finalizează, în iunie 2011, Facultatea de Sociologie, Universitatea Bucureşti (Master: Devianţă Socială şi Crimi­nalitate; bursă de performanţă ştiinţifică, acordată de Uni­versitatea Bucureşti, pentru proiectul Profilul socio-cultural, psihologic şi psihiatric al femeii asasin).

Cu volumul Sipetul din Călineşti, pentru Raluca Pa­vel, are loc botezul cuvântului, moştenit de nu se ştie din ce zori de zi şi pe care ea îl trece prin apele sfinte ale amintirii şi-l aduce, sfioasă, să înflorească în casa poeziei. Între „se­menul alunecat” pe clina aparenţelor şi recuperarea copilă­riei ca realitate magică şi divină a omului – ce cale de stră­bătut! Ea zice un „drumuşor” spre a apropia copilăria, mai bine spus, spre a se apropia de fântâna cu ape şi suflet a acesteia. Descoperim, ca într-un luminiş, pe sub zilele grele de interese şi inconsistenţă, părţi din fiinţa magicului şi simbolicităţii prin care clipesc ochii lui Dumnezeu. Din această fiinţă care ne împrejmuie, ne acoperă şi ne hrăneşte cu suflet şi eternitate. Pentru o clipă se întrevede cum văzu­tele se întorc spre cele nevăzute. Spre izvor, spre sufletul fântânii, ca să folosim titlul unei poezii. În orizonturile poe­ziei sale se disting elemente şi analogii ce ţin lumea să nu se destrame. Un copac devine flacără, fără să se consume; un suflet se ridică în fum fără să se prefacă în colb; un munte aprinde degetele ce îl sculptează şi preschimbă făptura cre­atorului în nevăzut. Dar ca să vezi omul nedesprins din existenţa magică şi simbolică, mişcându-se printre analogii, fără să ia în seamă cauzalităţile limitatoare, trebuie să ai ochii şi candoarea copilului. Raluca Pavel aduce pâlpâiri de stări şi percepţii din zonele cele mai „pierdute” ale memo­riei, ale copilei de câţiva anişori, după simţurile şi privirea căreia pare a lua chip lumea. Lumea ce i se arată ca un cior­chine magic. Este ajutată şi de bunici s-o vadă astfel. Cu un strop de real în visare. Sau invers. Îi vin în întâmpinare lo­curi şi oameni, cei vii şi cei petrecuţi dincolo, Călineştiul şi conacul boierilor Miclescu, căminarul Gheorghe Eminovici cu ursita sa, până şi păsările şi plantele, drumuşorul şi fân­tâna, casa cu uşa secretă, toate îi şoptesc ca-n basme. Din­spre prezent spre această zonă, poeta are un spaţiu larg de cuprindere şi însufleţire a lumii. Lumea rezonează în această copilă şi simţurile copilei o desăvârşesc. Totul este văzut şi nevăzut, toate se leagă prin analogii, ca să ne restrângem la una dintre modalităţile de cunoaştere proprie magicului. Fără excursuri teoretice (la Blaga, de pildă) şi fără explicitări, să cităm direct: „plânge cerul după el, / înseamnă că a fost om bun, / îmi spune mama când plouă / şi trece un dric pe uliţă”, cu naiva verificare: „voiam să m-aciuez pe-acolo /…/ şi să-mi aştept plecarea / să văd de plânge cerul” (Cu su­fletul de mână); între lumea de aici şi cea de deasupra, din nori, unde o cheamă moartea şi locuiesc străbunicii „aproape de inima ingerilor”; comunicări magice: „Mamă, trage Luchian clopotele / iar a murit cineva? / dacă vine furtuna acum / înseamnă că a fost iubit tare? Copila mea, n-a plecat nimeni / bat clopotele pentru ca Dumnezeu / să le audă şi să ne apere / de furtună” (Clopotarul); „mijlociri” făcute de busuioc între sufletul copilei şi cel al strămoşilor (Plecarea); între firele de iarbă şi gânduri (Cu gândurile-n cioc); între vis şi plantă („sădeşte-l în livadă / va rodi odată cu toamna”, Să nu te pui cu zeii); între elemente, din care unul cu semnificaţie magică („făina de porumb” şi „praful de aur”, Praf de aur); între jocul de şah şi elementele naturii (Reginele dau şah mat şi Turn de aripi); între aprinsul can­delei şi îndepărtarea secetei (bunica „aprindea candela / de lângă icoană / să nu fie secetă / să ne dea toamna / roadele de peste an”, Cerul peste gene); între aprinderea rochiei de mireasă şi moarte; între prunci şi mugurii pomilor (Prunci de primăvară); sau între om şi apa de ploaie, ploaia ca la­crimă a lui Dumnezeu, cu „roşeaţa” obrazului şi refacerea legământului divin. Întreg poemul Ploaie de vară este un joc al analogiilor magice şi creştine, de puritate copilărească şi smerenie matură: „Strânge, copilă, apa de ploaie / adun-o-n căldare, cât curge şiroaie / bea din ea de seacă fântâna / mama şopteşte, vântul o-ngână // ştropeşte-ţi chipul dimi­neaţa / obrazu-şi capătă roşeaţa / aşa e când te-atinge Dumnezeu / mângâierea-I aduce curcubeu // e lacriuma Lui, trimisă-n dar / de-acolo de sus, e din altar / spală-ţi ochiul cu apa de ploaie / lacrimile nu-s mereu amare”.

Sub analogii, se ştie, este ţinutul prielnic pentru transmutaţii; iar unul din elementele favorizante este focul. Sipetul din Călineşti este plin de poveşti şi „poezioare”, unele mai suave decât altele, ce amintesc de mireasma bu­suiocului de la icoană. Dar el nu se lasă deschis, metaforic spus, decât de degetele unui copil, ale unui copil care, inse­sizabil dar în sens profund, se oferă ca jertfă de sine. Are loc o trecere prin foc, un fel de autodafé răsucit în devenire, de ardere fără pierdere, de transmutaţie. În poeziile de des­chidere şi închidere (fără închidere), Raluca Pavel o spune cu prisosinţă. În prima, în funcţie de situarea în timp, faţă de ieri vorbeşte cenuşa, faţă de mâine detaşarea de prezent şi voinţa de ardere, iar ca o ieşire din timp, ca o trezire, se des­chide calea cunoaşterii unui suflet de către alt suflet: „În­treabă-mă de ieri, / cenuşa-ţi va şopti în locul meu. / iar tu te vei lipsi de mine. / m-am aruncat în nouri / să te chem, vi­sare / şi orb ai fost tu, soare / de m-ai crezut departe. în­treabă-mă de mâine, atunci te voi uita / voi simţi doar gustul jarului / lăsat în urmă. // întreabă-mă de noi / a fost vreo­dată noi? / trezeşte-te, caută fumul / peste sufletul tău” (Ca­ută fumul). Şi în ultima, se petrece o ardere intimă, elibera­toare din cele stânjenitoare, pentru ca sufletul să fie nu cu­noscut de un altul, ci recunoscut de divinitate, de Moşul: „Mă îngrop în spatele plitei / soba-mi va ţine de cald / liniş­tea din casă va gerui pereţii / albul ei va aduce fulgi de nea / o să aibă bunicul grijă / să mai sufle în sobă / să nu ard prea tare / să nu mi se facă sufletul colb / poate, dacă iese fum / Moşul va găsi hornul din Călineşti” (Mă îngrop). Între aceste două ipostaze, pâlpâie lumini ale arderii. Deocamdată, poeta alege, cu sfială, câteva stări şi nuanţe, fireşte cu corola magică a lor: copila se închide în sine ca o flacără şi se apără cu ardere de urmărirea străinului („Nu alerga după mine, / o să-ţi frigi tălpile / şi ai să mă uiţi de durere”, Pierduţi prin timp); se judecă cu Mefisto pentru „sufletul lui Mitică” în­ghiţit de Siret (Au dat norii în foc); vrea ca propria căldură să-i rămână copilului ca amintire „înainte de căldura dezas­trului / s-o simtă pe a mea” (Să nu mă uite copilul); ştie că prin acest proces de „primenire” trec oamenii, nemaifiind loc în cimitir, „sufletele ies pe hornurile caselor / în căutarea altui cuib” (Nu mai e loc în cimitir); vede că, în Călineşti, iarna oamenii nu se deosebesc de îngeri, însă „îngerii cunosc mai bine soarele”; focul ascuns în vânt cuprinde rochia mi­resei spre „a mijloci” plecarea femeii dincolo: „Ioana Maria se-aplecă / rochia-i de crinolină, sufletul / opaiţul din odaie i le-nflăcără / cu mine la sân, coniţa Lahovary, / mă-ntinde tatălui, şi-urmează vântul” (Întinde mâna vântului); ori po­ema Nero, cu străvezii nuanţe de ars-poetică: o ardere şi transmutare în nevăzut, cu creatorul aprins pe un pegas şi consumat de propria-i creaţie: „conturam munţii / cu vârfu­rile degetelor. / de atâta sculptat în piatră / mi s-au ars pal­mele / iar munţii au început să fumege / cântecul de jale / pe care şaua goală / îl lăsa în depărtare. / Nero nu se oprea / din scos flăcări / pe nări”.

Fără recurs la fascinantele „complexe” identificate de Gaston Bachelard (Psihanaliza focului) sau la „arhetipurile” lui C. G. Jung, se poate observa cu claritate la Raluca Pavel o obsedantă configuraţie a imaginaţiei dată de ardere şi moarte. O dorinţă de percepere de sine, dublată de o che­mare a morţii, în scopul transmutării. A fi soră cu moartea şi a-i cere puţin răgaz, a fi una cu sufletul şi a-l ipostazia în afara ta, a-l duce de mână, a-l pune la uscat, a te supune ar­derii pentru ca sufletul să poată fi identificat de „Moşul” prin fumul lăsat – sunt gesturi de atingere a divinului şi sensuri de transmutare. Sufletul ca un fir de fum – deducem – tinde să se strângă pe stâlpul de fum, văzut cândva de cei aleşi. Poezia Ralucăi Pavel aşterne peste ele o lumină lină, încât omul se simte părtaş la tot şi călător cu sipetul magic în spate.

Prezenţa şi în nord şi în sudul ţării a acestor câteva re­laţii analogice, relevate de poezia Ralucăi Pavel, ne îngându­rează în mod fericit. Există un „humus” magic, autonom ca putere şi substanţă, în care îşi înfig rădăcinile atât configura­ţiile simbolice, chiar cele mai ascunse ale Sinelui, cât şi cele religioase. Ele sunt transsubiective pe orice coordonate ale fiinţei omului. Raluca Pavel vine cu o conştiinţă pregătită şi deschisă spre ele şi cu o sensibilitate veche şi aparte. Prin acest lujer de poezie, percepem cât de aproape ne este fiinţa magicului infuzată de divinitate – însemn al acelei unităţi preexistente a noastră, de care vorbea Eminescu – fiinţa care nu ni s-a retras încă şi pe care o mai văd copiii, sfinţii şi uneori poeţii adevăraţi. Cât despre „dibuirile” poetei, cu de­gete magice de „poveşti”, putem spune pascalian, că fiinţa aceasta nu ar căuta-o dacă nu ar fi găsit-o!”

Prefaţă semnată de Dumitru VELEA

DAYANA IACOB – Un om mare, la doar 10 ani!

Dayana este copilul balai al grupului Vis de Artist. O fetita extrem de sensibila, care constientizeaza momentele prin care trece ca un om mare… desi are doar 10 ani!

De la 5 anisori a inceput sa cocheteze cu muzica, i-a placut sa apara pe scena si nu a ezitat sa o faca, fiind sustinuta in acest sens de parintii ei.

Cum a intrat in clasa I si-a dorit sa se pregateasca intensiv din punct de vedere muzical, asa ca s-a inscris si a fost admisa la Scoala Populara de Arte, sectia canto-muzica usoara, si apoi la Liceul de Arta Stefan Luchian.

Dayana recunoaste ca „a fost greu in primul an”, „nu oricine poate sa cante” si spune toate acestea concluzionand ca „au fost cei mai frumosi ani”, referindu-se la cursurile urmate la Scoala de Arte.

Acum este in clasa a IV-a, constiinciozitatea ei a fost rasplatita cu diverse premii si distinctii pe care le-a primit de-a lungul anilor pentru inclinatiile sale artistice si nu numai, fiind premiata in fiecare an, la scoala, pentru rezultate foarte bune la invatatura, creativitate si purtare exemplara.

Dayana s-a nascut pe 20 ianuarie 1998, in Botosani

Studii muzicale:

– Liceul de Arta Stefan Luchian Botosani, clasa a IV-a; studiaza pianul din clasa I cu prof. Simona Lespezeanu;

– a absolvit Scoala Populara de Arte Botosani, sectia canto-muzica usoara, prof. Catalina Constantinovici

– membra a grupului Vis de Artist de la infiintare

Activitate artistica:

– Diploma de merit pentru participarea, cu grupul Vis de Artist, la Festivalul Concurs Mamaia Copiilor, 2008

– Premiul special pentru creativitate si simt artistic la simpozionul Ferestre pentru Europa, Scoala 7, 2007 si 2008

– Diploma de participare la Festivalul de muzica baroca, 18 ianuaire 2008 (Pian)

– Diploma de excelenta pentru participarea la lansarea albumului Fulgii copilariei pe fruntea lui Mos Craciun, 2007

– Premiul II la Festivalul Concurs judetean de Dans si muzica usoara Taramul copilariei, 2007

– Diploma pentru participarea la albumul Anii copilariei, din partea Casei de productie Electrostar, 2006

– Premiul pentru cea mai buna recitatoare la Festivalul concurs Micul Print, Botosani, 2005

– Premiul I la sectiunea muzica usoara si Premiul T&S Studio 2005 la Concursul MINI MISS TOP MODELS, BOTOSANI, 2005

Alte activitati artistice:

– 26 octombrie 2008, Spectacolul de inaugurare a Salii Polivalente din Botosani

– 1 octombrie 2007, 2008: Ziua Internationala a Muzicii

– Galele Verii 2006, 2007, 2008

– 23 mai 2008: Suflet de artist: Laurentiu Palade si muzica sa

– 26 octombrie 2007: Noapte alba, actiune organizata de ANT Botosani la Teatrul Mihai Eminescu

– 7 octombrie 2007: Zilele Orasului Dorohoi

– 4 mai 2007: Nopti albe, manifestare organizata de ANT Botosani pe Pietonalul Unirii

– 21 aprilie 2007: Zilele Orasului Botosani

Melodie in prima auditie: – “Steaua copilariei, muzica Laurentiu Palade, versuri Corina Palade

Aparitii radio-TV si in publicatii:

– 29 august 2008, invitata la Matinalul de la TeleM Botosani

– 5 iulie 2008, alaturi de grupul Vis de Artist a fost pe scena Festivalului National Mamaia copiilor 2008

– 8 martie 2008, alaturi de grupul Vis de Artist a fost la Bucuresti, la Radio Romania Cultural – emisiunea-spectacol Cantec pentru chipul mamei, ce s-a transmis in direct

– 1 martie 2008, alaturi de grupul Vis de Artist a cantat in cadrul emisiunii Tara lui Piticot: Dor de Martisor, realizata la TVR Iasi si transmisa pe TVR2

– 20 mai 2007, invitata la Ciocolata cu lapte, emisiune realizata la Radio Romania Cultural

Monitorul de Botosani, Evenimentul de Botosani, Jurnalul de Botosani, Radio Fix Botosani, Radio Meridian Botosani, Somax TV Botosani, TeleM Botosani, TVR Iasi, TVR1

(Articol preluat de pe http://www.stiri.botosani.ro)

Povestea unui copil

A fost odată, demult, un copil ca toţi ceilalţi de vârsta lui… nu ştiu dacă acel copil mai era copil cu adevărat, dar ştiu că a încercat într-o seară să privească Luna cu ochii închişi şi nu a reuşit. A încercat şi a doua seară şi a treia, în zadar… nu putea privi Luna cu ochii închişi… Atunci a învăţat că numai cu ochii deschişi poţi vedea realitatea. Copilul era trist… Privea acum Luna cu ochii deschişi şi o vedea bine, dar nu-şi putea explica faptul că numai astfel o putea vedea. Ştia că Luna are tainele ei, pe care nu le va afla niciodată. Copilul era trist… aproape că murea de tristeţe… Luna strălucea nepăsătoare pe cer… şi copilul era trist, foarte trist…