Când cuvintele o iau razna

Să nu mă uite copilul

Nu mă spânzura Doamne de curcubeu
nu vreau să văd de sus durerea
brazilor mei din copilărie
mâine vor simţi căldura infernului
când va clătina din cap pământul
înspre lună.
nu vreau să mă uite copilul
sau să mă creadă plecată în lume
vreau să fiu jos,
să-mi ţin copilul în braţe
înainte de căldura dezastrului
să o simtă pe a mea

(poem din volumul Sipetul din Călineşti)

Nu-mă-uita

Şterge-ţi lacrimile tată, nu fac decât să scriu o filă,
sunt tot copila ta, pe care o plimbai de mână,
am mai crescut niţel şi totul mi-e mai clar,
deşi ai fost implicat în lupte, ţi-e sufletul curat.

timid păşeai la bine,
din umbră-ieşeai la greu,
ca pe o scenă milenară
tare mi-eşti drag, tu, tată

mi-aduc aminte ziua-n care, Da răsuna-n priviri
nu-mă-uita în păr i-ai prins tu mamei
şi ea era pierdută în visare

vă mai plimbaţi de mână şi acum,
prin parcul Eminescu,
iar eu, te-aud şi acuma-n gând
ai grijă, fata mea, să fii şcolită

nu plânge taică,
am rămas aceeaşi,
voi, tot de mână vă plimbaţi

Povestea unui copil

A fost odată, demult, un copil ca toţi ceilalţi de vârsta lui… nu ştiu dacă acel copil mai era copil cu adevărat, dar ştiu că a încercat într-o seară să privească Luna cu ochii închişi şi nu a reuşit. A încercat şi a doua seară şi a treia, în zadar… nu putea privi Luna cu ochii închişi… Atunci a învăţat că numai cu ochii deschişi poţi vedea realitatea. Copilul era trist… Privea acum Luna cu ochii deschişi şi o vedea bine, dar nu-şi putea explica faptul că numai astfel o putea vedea. Ştia că Luna are tainele ei, pe care nu le va afla niciodată. Copilul era trist… aproape că murea de tristeţe… Luna strălucea nepăsătoare pe cer… şi copilul era trist, foarte trist…