Sună telefonul ăsta ca la nebuni. De parcă lumea nu ştie că sunt pasăre de noapte, că-mi place întunericul şi liniştea din el şi că ziua dorm să-mi fac liniştea mea. Da, număr necunoscut, poate e cineva care nu-mi cunoaşte stilul, doar aşa are o scuză.
– Mda.
– Doamna Ramona?
– Mda.
– De la Fan Courier sunt.
– Mda, a ajuns coletul?
– Da.
– Şi când ajungeţi la mine?
– Păi, eu sun de jumate de oră la interfon. Nu sunteţi acasă?
– A, ba da, dormeam. Sunaţi acum să vă deschid.
Când dorm, poţi să tragi cu tunul lângă mine. Sau să mă suni de 100 de ori, să suni la interfon, fix sau mobil. Mama mereu se enervează când îi spun să mă trezească. Odată am avut 134 de apeluri de la ea.
Ei, ce să fac, împart somnul cu morţii şi, probabil ei cu mine. Mă ridic din pat cu greu, nici nu-mi simt picioarele şi corpul după seara de ieri, umflată, cu părul răvăşit mă îndrept înspre uşă.
– Asta e pachetul dumneavoastră, doamnă. Îmi spuneţi seria buletinului, vă rog?
Pff, câte mai vrea ăsta de la mine? Oare cât o fi ceasul? Oricum nu contează. Până diseară mai e, mai am timp. Oare să o sun pe mama? Nu, probabil aş agita-o. Da, mai bine nu, o să afle singură. Of, unde am aruncat oare portofelul ăla? A, stai să vezi că trebuie să-l şi plătesc. Fain aşa. Dă-l naibii de buletin. De ce îl caut când ştiu seria?
– Rt 098112.
Vecinul de pe palier tocmai deschide uşa, ca de obicei când vede mişcare în bloc. Face asta de 40 de ani. Bine că stau doar de cinci ani aici. Se agită, vine înspre mine şi zice:
– Raluca, mai trebuie să vină alt pachet? Ca să ştiu dacă să fiu pe fază în cazul în care nu ai să fii acasă.
– RAMONAAAA, nu Raluca, nu Roberta, nu Roxana. RAMONA!!! Am urlat cât m-au ţinut plămânii. Stau de 5 ani aici şi mă botezaţi zilnic! Ce e aşa greu de reţinut?
– Nu sunteţi doamna Ramona? s-a gândit şi băiatul de la Fan Courier să mă întrebe. Ziua mea începea perfect. Cu doi oameni pentru care sunt altcineva. M-am abţinut să nu-i sar la gât, i-am zâmbit sec, răspuns rece:
– Cât trebuie să vă dau?
Omuleţul din faţa mea aproape că ţopăi înspre mine, atins de o bucurie pe care nu mi-o explicam.
– Doamnă, nu trebuie să-mi daţi nimic. Uitaţi aici, au plătit ei. A început să-mi bage hârtia în ochi de parcă îmi arăta cea mai mare realizare a lui din ultima vreme. Numai chef să mă concentrez la foaia aia nu aveam. Am semnat-o repede şi am luat pachetul. Hmm, destul de uşor. Sper să nu am probleme.
Omuleţul zâmbea în faţa mea de parcă aş fi fost o minune. Eh, oamenii mai zâmbesc şi când or ceva. Nu se mişcau din faţa uşii, nici el, nici vecinul. Când nu ai ce face, e important să ai agenda plină cu treburile celorlalţi. Sau când eşti bătrân.
Slavă cerului că eu am avut ce face şi nici nu o să ajung bătrână.
– Doamnă, vă mulţumesc că aţi apelat la ….
Azi e o zi în care nu vreau să vorbesc. I-am închis uşa omului în nas şi m-am târât alene, cu pachetul în braţe înspre bucătărie. Prima cafea pe ziua de azi. Aşez pachetul pe masă, îmi aprind o ţigară. Nu dau înapoi. Sunt buni băieţii de la Fan Courier. Să-mi ajungă un colet de aseară până acum e ceva. Mda, l-am sunat şi eu pe Victor, are el relaţii bune. Bine că a ajuns. Pentru prima dată, cafeaua are alt gust. Da, fără zahăr. Ce rost avea să cumpăr aseară şi zahăr? E 12.00, cred că pe la 17 sunt la mare, poate mai repede dacă nu e aglomerat. Unde o fi lopata aia? Mă duc să caut după ce fumez. Niciodată nu am avut stare când am fumat. A trebuit să mai fac ceva, să vorbesc la telefon, să scriu, orice, numai să mai fac ceva.
O, ia să vedem ce mai e prin agenda asta. Hmm, de fapt e o idee bună să scriu câteva rânduri.
După 7 ore, o tânără fu găsită împuşcată, la câţiva metri de mare, într-o groapă săpată special, lopata o demonstra. Nimeni nu bănuia că nu e crimă. Eh, or să citească ei şi mesajul din agendă cândva. Nu mai puteam trăi după seara trecută.
Raluca Pavel 