casa de toleranta | Raluca Pavel

„Integrându-se armonios în sfera de preocupări a autoarei, care creează impresia unei încercări programatice de „cartografiere” a universului feminin în reperele sale esențiale, lucrarea de față (apărută in 1989) se constituie într-o tentativă pe deplin reușită de ipostaziere a istoriei prostituției care se fixează, deloc întâmplător, asupra perioadei 1830-1930.

În pofida aparențelor, prostituata și prostituția sunt dificil de definit în mod unitar și neechivoc. În lexicul juridico-administrativ, bunăoară, termenul desemnează „acea categorie de fete care lucrează pe cont propriu și care au ales să nu se lase înregistrate oficial de către poliţie.” Din punct de vedere psihosociologic, prostituata este o persoană care, din obligație sau înclinație, iese din norme și se singularizează, din punct de vedere social, afectiv, sexual; părăsește domiciliul familial pentru că a fost încurajată să o facă sau deoarece crede într-o libertate iluzorie.

Prea adesea însă, se scapă din vedere că nu întotdeauna decizia îi aparține (â„mai există și părinți rău intenționați, mame care vor să câștige bani cu carne din carnea lor, concubini libertini și prea puțin geloși care vor să-și rotunjească veniturile”), după cum se ignoră că fără prostituant (clientul care cumpără farmecele prostituției) nu ar exista prostituție, deci piață a sexului și „circuite de vânzare a dorinței”.

„Prostituatele, ieri ca și azi, rămân stânjenitoare, tulburătoare, fascinante. Perturbă ordinea socială și ne bulversează încă imaginarul, în ciuda evoluției moravurilor. În cel mai bun caz, acceptăm că ele există, în cel mai rău caz, le transformăm în mașinării ale dorinței, anulându-le identitatea.”

Adrian Ene

Citate

Ele așteaptă lăsarea nopții. Ascunse în case, îmbrăcate precum copiii sau acoperite de voaluri transparente, pândind în spatele obloanelor luminate de numărul mare și roșu, ori așezate în fotoliile adânci din salon, așteaptă. Noaptea va fi lungă. Cu cizmulițe înalte, corsaje decoltate, buze roșii și ochi încondeiați, coboară în stradă și pun stăpânire, cu mersul lor totodată lasciv și voios, pe inima orașelor. Caută petele de lumină, cafenelele animate, restaurantele deschise. Își ridică puțin fustele și aruncă ocheade. Uneori i se adresează pe neașteptate unui bărbat și, cu o voce mângâietoare, vorbesc despre dragoste și bani. Jupoanele sunt albe, privirile ademenitoare. Un efluviu al dorințelor. Aceste femei sunt de vânzare și o afirmă. Carne oferită spre vânzare. Întotdeauna se poate negocia. Prețurile sunt libere. Ele depind de oră, de înfățișarea și de amabilitatea clientului, de starea de spirit a fetei. (pag. 15)
Sunt numite fete ușoare, fete ale nopții, fete ale plăcerii, femei de stradă, târfe de mahala, dame de consumație, curve, parașute, putori, cocote, hetaire, curtezane, vizitatoare de artiști, pipițe, celibatare vesele, Venus ticăloșite. (pag. 16)
Prostituția este o afacere de cupluri. Cuplu fată-băiat, proxenet-fată, fată-fată, matroană de bordel-fată. Cuplul sex-bani, dorință-neputință, dorință-perversiune, imaginar-real. Cuplul noapte-fată, alcool-fată, muzică-fată. Cuplul bărbat-femeie, desigur. Cine poate nega? Trebuie totuși să reamintim acest lucru, pentru că, în ambundenta literatură despre prostituție, doar prostituata este agentul activ. Ea este cea care provoacă, depravează, care îl antrenează pe bărbat în spirala libertinajului și a viciului. Rari sunt observatorii care vorbesc celălalt, despre trupul doritor, despre acela pe care cei mai radicali îl numesc „prostituatul”. Însă fară el nu ar exista prostituție, nu ar exista piață a sexului, circuite de vânzare a dorinței. (pag. 16)
Firește, prostituția a existat dintotdeauna, iar numeroșii istorici ai fenomenului consacră unul dintre capitolele scrierilor lor evoluției fenomenului începând din Antichitate. Din cele mai vechi timpuri, de când există omul, femeile și bărbații și-au vândut trupurile. Și totuși, indiferent dacă sunt medici, istorici, moraliști, polițiști, ideologi, artiști, romancieri, toți sunt de părere că, în secolul XIX-lea, prostituția și-a schimbat statutul și aș îndrăzi chiar să spun, natura. Întâi de toate, a luat amploare și, fără să devină fenomenul de masă în a cărui existență unii au vrut să se creadă, i-a tulburat, apoi neliniștit pe cei care se considerau învestiți cu misiunea de a veghea asupra bunului mers al societății. De altminteri, nu se poate avansa o cifră reală. Sunt vehiculate statistici dintre cele mai fanteziste, iar diferențele dintre ele sunt uimitoare. Dacă am compara diferitele surse, putem da cifra de 30.000 de prostituate la începutul Monarhiei din iulie și pe cea de 500.000 în anii 1930. Prostituata este o persoană care, din obligație sau din înclinație, iese din norme și se singularizează din punct de vedere social, afectiv, sexual. Părăsește domiciuliul familial, deoarece a fost încurajată să o facă sau deoarece crede într-o libertate iluzorie. Abandonează atelierul sau lucrul de acasă și, pentru că trebuie totuși să își câștige traiul, se lasă agățată de un vecin, un trecător, un cârciumar, un tânăr vioi, un dansator cu experiență, o prietenă amețită care o duce într-o cafenea. Mai există și părinți rău intenționați, mame care vor să câștige bani vânzând carne din carnea lor, concubini libertini și prea puțin geloși care doresc să-și rotunjească veniturile. (pag. 18)
Nu te naști prostituată, ci devii. E o meserie, nu o stare. Fetele nu sunt prostituate în sufletele lor, orice ar crede ideologii care, fascinați de mocirlă și de obscenitate, le consideră „canale de scurgeri seminale” și depozite de fantasme. Prostituatele nu își spun așa. Nu este nicio declarație de război, nicio declarație de dragoste. În general, nu sunt prea mândre de acest lucru. Prin urmare, nu strigă în gura mare ce fac, însă polițiștii, medicii, păzitorii ordinii sociale nu încetează să le-o amintească. (pag. 18)
Provenite, în marea majoritate din familii de muncitori și mici meseriași, și-au făcut din chiar corpul lor unealta de lucru. Unele au fost constrânse să se vândă pur și simplu pentru a câștiga o bucată de pâine. (pag. 18)
Dar, la urma urmelor, ce este prostituția? Chestiunea este atât de spinoasă, încât tentativele de a o defini vor fi multiple și uneori contradictorii. Pentru Fregier, șef de birou la Prefectura Parisului în 1840, prostituția este „un viciu născut de una dintre pasiunile cele mai imperioase ale bărbatului, căreia progresele civilizației nu i-au putut opune niciun remediu eficace”. Prostituţia fiind un rău necesar, prostituatele devin, prin urmare lucrătoare specializate, „ostoitoare” profesioniste, vidanjoare ale amorului. (pag. 19)
Doctorului Parent-Duchâtelet îi revine imensul merit de a o fi formulat primul cu claritate: „Prostituatele sunt la fel de inevitabile într-o mare aglomerare de bărbați precum canalele, gropile de gunoi, vindajele”. Dicționarul Academiei publicat în 1855 va fi mai puțin virulent, definind-o prozaic ca „abandon in fața impudicității”, formula pe care o va relua dicționarul Littre. Astfel, pentru E. Dolleans, prostituția se definește ca „schimbul unei prestații a plăcerii contra unei prestații în bani”. (pag.20)
Abraham Flexner are dreptate să ia în considerare caracterul eterogen și câteodată efemer al prostituției. Pentru el, „e prostituată orice persoană care în mod obișnuit sau ocazional are relații sexuale mai mult sau mai puţin comune, în schimbul unei plăți sau din orice alt considerent de câștig. (pag. 21, Abraham Flexner, La prostitution en Europe, 1919).
Prostituția nu este interzisă, ci tolerată, așa cum arată chiar termenul de „casă de toleranță”. Statul nu va dori niciodată să se amestece direct în aceste afaceri de moravuri și va trece responsabilitatea în seama administrației și a poliției. Reglementarea prostituției va depinde, prin urmare, de autoritatea municipală. Fiecare oraș va avea deci dispozițiile sale, iar fiecare primar va putea să facă mai mult sau mai puțin suportabilă viața de zi cu zi a prostituatelor. (pag. 21)
Înarmate cu priceperea lor, conștiente de fantasmele pe care le trezesc, unele prostituate vor deveni agenți ai dezordinii și pasiunilor. Altele, strivite de condiția lor, închise în case, își vor suporta statutul de sclave ale timpurilor moderne și vor rămâne reduse la rangul de obiecte, pierzându-și identitatea. (pag. 23)
În viața femeii întreținute, totul începe și totul se sfârșește în pat. Orele de culcare sunt târzii, zbenguielile amoroase adesea obligatorii și deșteptările deseori amare. (pag. 27)
În întreg secolul al XIX-lea și până în anii 1920, armata moraliștilor nu contenește să se preocupe de prostituție, scriind lungi tratate, sesizând opinia publică, conducând anchete, făcând apel la autoritățile judiciare și politice pentru ca răul să fie stăvilit, iar moravurile să nu slăbească: și această campanie de asanare participă activ, concertat, medicii în principal, ideologi fiziologiști și unii scriitori. (pag. 51)
Niciun fel de milă, așadar, pentru aceste femei care își fac o profesie din a iubi. Poliția e somată să le reprime, iar moraliștii vor să le trimită la închisoare. Prostituția fiind un rău necesar din păcate, lumea nu poate fi îndreptată cu vorbe bune, recunosc ei cu amărăciune, mai rămâne soluția închisorii. (pag. 52)
Prin urmare, se decretează o serie de legi. Articolul 2 al legii din 1829 stipulează că femeile ușoare nu vor putea practica prostituția decât în casele de toleranță. Articolul 4 precizează că ele nu vor putea părăsi o casă pentru a merge în alta. Doisprezece ani mai târziu, prefectul Delessert le va interzice să se stea la ferestre și la uși, vizibile în stradă. Casa de toleranță nu trebuie să fie situată în vecinătatea unui lăcaș religios, a unei școli, a unui colegiu, pensionat, palat sau a reședinței șefului statului. (pag. 57)
Să luam ipoteza cea mai simplă: o fată vine să sune la poartă. Caută de lucru. Adesea are pantofii scâlciați, fusta zdrențuită, mantoul uzat. E obosită și caută de lucru. Artistă fără angajament sau bonă concediată, lucrătoare dată afară, fostă servitoare de negustor de vinuri, fostă „izolată” abandonată de proxenet, ea vine să se ofere pentru că moare de foame. (pag. 61)
Bărbați sau femei recrutează prin anunțuri de mică publicitate: piețe, gări, săli ale pașilor pierduți. Mijlocitoare numite de poliție „procuratoare” bat străzile. Intră peste tot, inclusiv în spitale și biserici, în căutarea de tinere recrute. (pag. 61-62)
Minorelele nu sunt scutite de acest trafic. Unele mame își propun fiicele direct bordelurilor, iar proxeneții oferă copiii caselor de toleranță. (pag. 62) Din când în când izbucnesc scandaluri, iar justiția este sesizată. Minora își poate oferi serviciile și singură unei case de toleranță. (pag. 62, L. Taxil, La prostitution contemporaine)
Fiecare categorie de casă de toleranță are armata ei de fete. Există o varietate infinită de astfel de case. De la bordelul somptuos și feeric, unde fetele îmbrăcate ca niște prințese își așteaptă clienții în camere tapisate cu catifea neagră, până la tractirul cel mai mizerabil. (pag. 66)
Unii observatori nu ezită să vorbească despre animale de povară pentru a descrie viața cotidiană impusă fetelor, o dată trecute în registru, trupul, timpul, intimitatea lor nu le mai aparțin. În general, știu ce le așteaptă, pentru că în bordeluri ajung puține fete lipsite de experiență. Patroanele preferă, de altminteri, fetele „coapte”, cele care, sosite dimineața, lucrează în aceeași seară. (pag. 90)
Vârsta lor medie este între 21 și 25 de ani. Și-au pierdut virginitatea de 16 ani, cel mai adesea cu un bărbat din mediul lor, și nu în brațele perverse ale vreunui burghez ticălos și vicios, așa cum au tot scris autorii de foiletoane. Spun că au practicat diferite meserii: croitorese, lenjerese, brodeze, spălătorese, călcătorese, servitoare, bucătărese, cameriste, ospătărițe de cafenea, artiste lirice și dramatice, vânzătoare ambulante. Nu suntem obligați să le credem. (pag. 91)
În primul rând, prostituata este un copil. Ea nu va ajunge niciodată la maturitate. Pare o eboșă de femeie, o femeie neterminată. (pag. 92)
Această manieră obsesivă de a face tipologii de prostituate pentru a se proteja și pentru a se justifica a dat naștere, în anii 1880, unei școli care, provenind din Italia și din Rusia și avându-i ca principali reprezentanți pe Lombroso, Ferrero și Pauline Tarnowsky, face din prostituată o ființă debilă, a cărei dezvoltare s-a oprit înainte de termen, degenerată fizic și psihic și târâtă de o ereditate morbidă. De la sfârșitul secoulului al XIX-lea, acești antropologi criminaliști au avut emuli foarte activi în Franța. Pentru ei, prostituata este față de femeie ceea ce criminalul este față de bărbat. Prin urmare, i-au măsurat și decupat corpul pentru a-i identifica anomaliile; firește, le-au și găsit: după Lombroso și Ferrero, la toate prostituatele apofizele clinoide formează canal, bazele parietale sunt hipertrofiate, la nivelul cavității occipitale există o mare neregularitate, fruntea este teșită sau îngustă, prezintă oase nazale anormale, prognatism alveolar, scleroză craniană, zigome și maxilare enorme! În ceea ce privește organele genitale, surprizele sunt de proporții. Prostituatele au, în procent de 2%, o dezvoltare exagerată a pilozității în zonele genitale, o hipertrofie a labiilor mici în 16% din cazuri, iar 13% au un clitoris enorm. Pauline Tarnowsky, la rândul ei, a constatat dimensiuni mai mici cu câțiva milimetri ale principalelor diametre ale encefalului, care se explică prin faptul că, la prostituate, capul ar avea diametru mai redus: rezultă, prin urmare, o reducere la nivelul conținutului și o diferență notabilă în privința cantității de creier! (pag. 94)
Două categorii au fost create așadar: cea a prostituatelor cu inteligență slabă, în care se diferențiază obtuzele și nepăsătoarele,și cea a nevropatelor, în care le întâlnim pe isterice şi pe impudice… (pag. 95)
Prostituata este, cu câteva excepții, o monstruozitate: ea prezintă uneori frumusețea sexului ei, dar nu mai are nici sensibilitatea, nici delicatețea acestuia. Simțurile îi sunt amorțite de excese de toate felurile; caracterul ei e înăcrit de brutalitatea bărbaților cărora li se dă. Limbajul ei este provocator și de o licențiozitate stupidă. Inima îi e lipsită de iubire: mimează pasiunea fără să simtă nici cea mai mică dorință, iar toate demonstrațiile ei nu sunt decât minciuni. (pag. 96)
Prostituatele sunt, în același timp, bune, generoase, solidare, bune mame şi doici bune. În anumite circumstanțe își dezvăluie fața adevărată, mai ales în momentul în care una dintre ele naște: atunci își dispută favorurile mamei și ale copilului, spălând lenjeria, sculându-se noaptea, astfel încât mama se trezește deposedată de bebeluș. Majoritatea își țin copiii mici cu ele la bordel, unde sunt obiectul îngrijirilor constante și al dragostei tuturor, apoi, când aceștia cresc, se spetesc pentru a-i da spre pensioane șic și scumpe sau la doici la țară, cărora le ascund ce meserie au. Simt același tip de atașament pentru tatăl copilului, pe care-l acoperă de cadouri ori de câte ori pot. Și, în sfârșit sunt și credincioase! Adesea, în camere, între proscop și neglijeu sunt agățate o ramură de merișor și cromolitografie reprezentând Fecioara şi Pruncul. Se roagă lui Dumnezeu și merg la slujbă de căte ori pot. (pag. 97)
Fetele sunt în general foarte solidare unele cu altele, întotdeauna gata în bordeluri să se ajute, să se ajute, să se sprijine, să se consoleze, să se ingrijească. Simțindu-se abandonate de lumea întreagă, cred că numai tovarășele lor de nefericire le pot înțelege și le pot dărui o fărâmă de compătimire. Profunzimea sentimentelor lor izbucnește în mod impresionant la moartea unora dintre ele. (pag. 98)
În bordeluri, viața se desfășoară în colectiv, de la deșteptare până la culcare. Când o noua recrută debarcă, este de-a dreptul înhățată de toate celelalte, care o compleșesc cu întrebări înainte s-o accepte. Rit de inițiere care va permite apoi integrarea în colectivul trupei. (pag. 99)
Între prostituate domnește o atmosferă făcută din blândețe, din suferințe și din secrete împărtășite. Viața comună le apropie, iar traiul zilnic e țesut din aceleași speranțe, aceleași atitudini, aceleași revolte. Împart totul, uneori clienții și adesea nopțile. Când ultimul client a plecat, când în casă se face în sfârșit liniște și întuneric, se întorc în dormitor. Luxul și barocul din camerele de dormit. Acolo nu există nimic superfluu: nimic altceva decât paturi. (pag. 101-102)
Fetele se scoală târziu, pe la orele zece, unsprezece dimineața. Confidențe, săruturi, mici drăgălășii. Părăsesc căldura patului pentru a coborî în sala de mese. Adesea, clinchetul cheilor supraveghetoarei este cel care le scoate din somnul greu. În jurul mesei, flecăreli, comentarii despre evenimentele nopții precedente, despre banii obținuți în ajun. Întinderi leneșe de brațe, țigări aprinse. Fetele se instalează apoi în salonaș. Îmbrăcate toate în neglijeu, obișnuiesc să coasă, să croșeteze, să citească ziarul, să povestească diverse întâmplări. Liniștea și plictiseala unei atmosfere de pensionat. Către ora patru, supraveghetoarea le cere sa-și facă toaleta. Cremă, unguente, machiaje, un du-te vino permanent. Se privesc, se inspectează. Petrec mult timp spalându-se, îngrijindu-și corpul. Apoi, sosește coaforul. Coaforul e plătit întotdeauna de patroană. Apoi sosește momentul îmbrăcării, moment important, ceremonial. (pag. 104)
Casa de toleranță nu e decât o escală, fetele sunt sunt întotdeauna pe picior de plecare, sechestrate între acești pereți, fără bani, fără haine. (pag. 105)
În bordel, fata nu vede niciodată banii pe care-i câștigă. În provincie, ea se alege cu cadourile de la clienți, plus un procent din tariful ședinței, care se ridică adesea la jumătate, dar care-i servește să-și plătească datoriile și să plătească pensiunea lunară. (pag. 106)
Prostituatele așteaptă. Își așteaptă clienții și beau ca să-și omoare timpul. În provincie, bordelul se deschide către ora opt și se închide spre miezul nopții. În marile case de toleranță pariziene, activitatea este în toi după orele 23. În bordelurile mici, burgheze, unde activitatea de cafenea a început după-amiază, fetele vin să se așeze lângă clienți, beau și vorbesc cu ei îndelung înainte „să urce”. (pag. 108)
Fetele sunt măcinate în permanență de teama că se vor îmbolnăvi de sifilis. Știu că nu au nici o șansă să-l evite, vorbesc despre el și își fac reprezentări terifiante. Atingându-le sexul, maladia ascunsă în străfundurile ființei lor poate, dacă e descoperită, să le împiedice să lucreze. Oricum, nu au posibilitatea nici să se revolte, nici să refuze clientul. Dar cum să știe dacă acesta e infectat? (pag. 110)
În acest caz, prostituata continuă frecvent să lucreze, iar patroana se complace să machieze abil organele genitale ale fetei infectate, înainte de vizita medicului! În fapt, pensionarele sunt considerate niște vite pentru plăceri, care nu se opresc niciodată. În timpul menstruației, perioadă propice transmiterii bacteriilor prin sânge, ele continuă să lucreze fără oprire. În timpul sarcinii, sunt asaltate de cereri până la naștere, pentru că starea lor, se pare, stimulează multe raporturi… Muncitoare ale amorului, nu au dreptul la niciun fel de odihnă: „Aceasta e cauza sexuală, fără odihnă, fără răsuflare. Defilarea tuturor animalelor umane care vin acolo, unele după altele, să-și deverseze nevoile, să-și exercite bestialitatea. Îndesându-și, în anonimatul comod, cărnurile lor de toate vârstele, de orice fel, de orice miros, în carnea aceleiași femei. Tuturor trebuie să le dea și trupul și chipul. Fără răgaz, fără oprire”. (pag. 110-111, L. Fiaux, Les Maisons de tolerance)
Funcția prostituatei este să domolească dorințele sexuale, să inițieze și să fie libertină. Potrivit unui sondaj a lui Flexner, 33% dintre bărbați au frecventat prostituate înainte de căsătorie. Categoria militarilor și cea a tinerilor se află în frunte atât în orașe, cât și la țară. Clienții provin din toate mediile, dar sunt mai ales funcționari sau fii din medii înstărite. Ei sunt preferații prostituatelor: sunt drăguți, veseli, amabili și uneori se pot chiar îndrăgosti. (pag. 113)
Nu-i mai puțin adevărat că, în bordelurile din orașele mici, fetele sunt considerate confidente, vechi cunoștințe înțelegătoare, cu care e plăcut să te întâlnești în fața focului, apoi în pat, sunt trăite mici povești de iubire cu ele. Sunt sărutate pe obraz, li se cunosc întâmplările de familie și, cu timpul, raportul client-prostituată se transformă într-un raport mic-burghez-femeie întreținută. (pag. 115)
De asemenea, bordelul rămâne, iar asta nu e secret pentru nimeni, locul unde vin să fie dezvirginați tinerii din burghezia mică și mijlocie, în ciuda interdicției decretate de reglementări; locul unde vin să se domolească tensiunile provocate de o abstinență forțată, cum e cazul în bordelurile pentru marinari și soldați descrise atât de bine de Carco. (pag. 115)
Bărbații preferă femei durdulii de înălțime medie. Cele înalte și cele grase le atrag mai puțin favorurile. Brunetele cu pielea delicată sunt mai căutate decât blondele considerate fade. Brunetele cu ochii albaștri au un succes nebun. Clienților le plac femeile bine machiate, cu ochii făcuți și buzele puternic înroșite. Bătrâneii sunt clienții cei mai puțin exigenți și cei pe care fetele îi plac cel mai puțin… ele nu au, trebuie să precizăm, dreptul să aleagă și sunt obligate să accepte solicitările cele mai ciudate. În medie, o fată întreține 4-5 „ședințe” pe zi într-o casă de rangul al doilea, însă mediile nu au niciun sens, pentru că în zilele de vârf, cum ar fi sfârșiturile de săptămână sau, în provincie, zilele de bâlci sau de mare târg de vite, se bat recorduri. În marile case de toleranță, fetele au cel puțin patru bărbați pe noapte și „fac” șapte sau opt clienți pe zi. (pag. 116)
Prețurile variază enorm în fucție de clasă și de notorietatea caselor de toleranță. Pot merge de la 10 franci „ședința” într-un bordel de lux, până la 3 franci pe noapte într-un lupanar de provincie la începutul secolului XX-lea. (pag.117)
Viața într-o casă de toleranță e sufocantă și repetitivă. Pentru a fi suportabilă, e nevoie de o supapă: patroanele cele mai inteligente au înțeles acest lucru, dându-le fetelor ceea ce se numește „autorizație de ieșire”. Aceasta variază în funcție de regiuni, case, dispoziția patroanei și anotimp. „Câteodată, în timpul săptămânii, pleca într-o trăsură de piață cu o parte din trupa ei; se duceau să se zbenguie în iarbă pe malul râulețului care curge în fundul văii de la Valmont. Se jucau acolo ca niște școlărițe care au fugit din pension, alergau nebunește, zburdau ca niște copii, pline de bucuria până atunci încătușată, acum beată de aer. Mâncau mezeluri și beau cidru așezate pe iarbă și, când venea seara, se întorceau acasă, răpuse de o oboseală plăcută, de o dulce înduioșare; în trăsură o îmbrățișau pe Cucoană ca pe o mamă foarte bună, plină de bunăvoință și de blândețe. (pag. 123, G. De Maupassant, La maison Teller)
Fetele profită puțin de acest simulacru de libertate. Aservite acestui mod de viață repetitiv, îl pot schimba cu mare dificultate. Sunt cu adevărat prizoniere, nu dispun decât de puțini bani. Patroana le ia la sfârșitul fiecărei luni sumele modeste pe care le-au obținut direct, ca bacșișuri date de client, o jumătate pentru chiria camerei și cealaltă jumătate cheltuielile de hrană și întreținere! Obligate să se împrumute pentru a plăti coaforul, închirierea hainelor și băuturilor, ele se îndatorează așadar tot mai mult, după cum am văzut, făcând imposibilă plecarea, altfel decât prin fugă. (pag. 125)
Fără bani, fără autonomie, fără intimitate, fără posibilitatea de a-și simți, de a-și utiliza propriul trup, prostituatele suferă o stare de privațiune morală și psihologică. Pentru a lupta împotriva acestei absențe a vieții private, ele își construiesc un teritoriu, un spațiu care le aparține numai lor, o grădină secretă, intimitatea intimității, un fel de punere în abis. Acolo își plasează ele amanții. Pentru că toate au amanți. Amanți pasageri, amanți foști clienți, amanți infideli, amanți tâlhari, amanți pești, amanți comis-voiajori, amanși studenți. Bărbați pe care-i idolatrizează, bărbați pentru care s-ar lăsa omorâte, bărbați care le plac mai mult decât orice, bărbați care le fac să uite cohorta de masculi care le violează legal de mai multe ori pe zi. De altminteri, cu ei și numai cu ei, simt voluptatea. Cu ei fac copiii, niciodată cu clienții. (pag. 125)
Puține sunt, așadar, cele care reușesc să scape astfel de meserie — ele sunt și rămân înlănțuite, ca niște sclave, inclusiv din punct de vedere juridic; majoritatea celor care se radiază — și care nu reprezintă decât 5-6% — o fac din cauza vârstei, a unei infirmități sau pentru că devin pur și simplu la rândul lor — patroane. (pag. 127)
Fetelor nu le este teamă de nimic. Profesionistele versate ale lubricității, ele atacă clientul ce pare o pradă ușoară, extenuat în fața atîtor avansuri, de-a dreptul încercuit de această șarjă explozivă de obscenități. Fetele vor clienți, vor bani și bat cu înfrigurare străzile. Vânătoare de bărbați, botine care strâng, încăierări cu concurentele, gesturi brutale ale trecătorilor, care nu ezită nici să le insulte, nici să le umilească. (pag. 143)
Către unsprezece noaptea, jocul se încinge: fetele neliniștite de ghinionul lor devin mai insistente și coboară prețul. Încearcă totul pentru a nu „se întoarce cu mâna goală”: caută ultimele locuri luminate, se postează în fața ieșirii teatrelor, îi urmăresc pe clienții întârziați, se dezbracă un pic mai mult, intră în cafenele, se amețesc, aleargă de la masă la masă, se așează pe genunchii domnilor, râd strident, le ating ușor mustățile… ca să încheie târgul. (pag. 144)
Gările, pasajele, bulevardele, terenurile de curse sunt foarte căutate în timpul zilei. Noaptea, fetele sunt peste tot. (pag. 145)
Strada este teritoriul cel mai ostil și cel mai frecventat de toate categoriile de prostituate. Acolo se poate întâmpla orice: violențe, încăierări, razii. Începând cu anii 1870, apare în capitală un nou mod de a practica prostituția, mai puțin riscant și mai rentabil, semănând panica printre moraliști: fetele din berării sucesc capul unui client însetat, care, între două beri, se închide rapid într-o cămăruță alăturată cu o ospătăriță drăguță… (pag. 146)
Cabaretele și cafenelele preiau atunci ștafeta. Foștii proprietari de case de toleranță se reconvertesc în proprietari de cabaret. (pag. 149)
În unele restaurante se produc cântărețele. Militari și civili, oameni de rând și oameni eleganți, toată această lume tropăie și aplaudă zgomotos câteva cuplete lubrice, în timpul cărora perechile pleacă să se închidă într-o cameră alăturată. (pag. 152)
Balul public devine, într-adevăr, la fel precum trotuarul, cafeneaua sau restaurantul, unul dintre spațiile de schimburi sexuale, o etapă obligatorie a prostituției fetelor. Locuri de exhibar, de plăcere, de amețeală, în sălile de bal se sucesc minți și se fac oferte. (pag. 154)
Burghezia mijlocie și marea burghezie preferă să meargă să-și facă de cap în case de rendez-vous. Acestea apar la sfârșitul secolul al XIX-lea și iau locul caselor de escapade, unde fetele veneau în mod liber să consume actul sexual împreună cu clienți lor. Există până la două sute de case de rendez-vous la începutul secolului XX-lea la Paris. (pag. 157)
De sus până jos, de la casa de rendez-vous șic până la tractirul mizer, prostituția fetelor cu condicuță și a celor neînregistrate se expune, făcând uz de toate strategiile pentru a atrage clienții în plasa dorinței. Fetele libere nu șomează. Proxeneții gândesc orice ocazie. Ele lucrează, fără îndoială, mai mult decât fetele de bordel și sunt constrânse la condiții fizice mai chinuitoare. O prostituată fără proxenet nu e o prostituată. Pentru a profita de bucățica ei de trotuar, de cameră, de cămăruță mobilată, ea trebuie să aibă protecția proxenetului, a peștelui, a tiranului ei. Proxenetul este cel care trăiește pe seama câștigurilor prostituției, în schimbul unei protecții și al unei supravegheri continue. (pag. 173)
Proxeneții sunt utili, sau cel puțin așa sunt considerați, rolul lor principal este să vegheze asupra prostituatelor și să le apere de poliție. Arătându-se lângă ele pe stradă, fluturând certificate de căsătorie sau provocând o ceartă cu polițiștii, își desfășoară întregul arsenal de talente pentru a evita arestarea. (pag. 184)
Când prostituata nu se luptă cu polițistul, îl înfruntă pe medic. Viața ei este o luptă permanentă pentru a-și putea lua de la capăt în fiecare zi activitatea. În afară, teama de razie, în corp, spectrul sifilisului. Boala o bântuie și o obsedează. Nu pentru că s-ar teme de ea, căci poate trăi cu ea, ci pentru că îi cunoște consecințele: închiderea în dispensar, atunci când boala e descoperită. Desigur, fetele atinse de sifilis nu mai sunt biciuite, nu mai sunt băgate în carceră, însă boala, pe lângă neplăcerile profesionale cărora le dă naștere, provoacă spaimă și stupoare. (pag. 199)
Prostituția îi mai fascinează și astăzi atât pe bărbați, cât și pe femei. În cadrul său, raportul sexual apare, în același timp, în toată nuditatea lui și total ascuns. Aici, banul joacă un rol. Între sexe se stabilește un soi de contract. În prostituție e vorba despre violență, dorință, sălbăticie, posesiune, dispreț, dezgust și, mai ales, despre nesaț. Căci prostituata, prin esență, nu îi aparține niciodată bărbatului. Ea le aparține tuturor bărbaților. (pag. 211, Epilog)
Prostituata se află dincolo. Dincolo de pudoare și de intimitate. Ea le intrigă pe femei prin știința sa și prin detașarea profesională pe care o afișează în „chestiunile sexului”. (pag. 211, Epilog)

Adler, Laure. (2004). Casele de toleranță între 1830 și 1930. Viața Cotidiană. Bucureşti: Editura Corint; Traducere de Irina Cristea; Prefața de Adrian Ene

Material realizat în colaborare cu Mirela Hriţcu

Arhive pe etichete: casa de toleranta

Riddlers Escape Room

LEND ME YOUR BRAIN!

Fii eroul în această poveste!

Casele de toleranță între 1830 și 1930. Viața Cotidiană – Laure Adler

Cartea – Realitatea din vis

Categorii de gânduri

Cele mai proaspete gânduri

Goodreads