Poveste din casa morţilor

Trenul gonea ca o femelă ghepard ce a studiat vreme îndelungată vânatul şi acum cunoaşte, fără doar şi poate, destinaţia. La fiecare capăt de drum, ceva se naşte. În femela ghepard se naşte bucuria că îşi poate hrăni puii. În Mirela se năştea dorinţa de nou, de a-şi construi un viitor, de a începe o nouă viaţă, printre oameni diferiţi, printre colegii ei de facultate. Cu „Amintiri din casa morţilor” în mână, tânăra de 18 ani avea să-şi petreacă cele opt-nouă ore de călătorie de la Botoşani la Cluj, intrând în lumea întunecată a lui Dostoievski.

Trenul opri în prima staţie, trăgându-şi sufletul asemenea ghepardului ce îşi dozează energia pentru a-şi atinge scopul. Sper să nu urce nimeni la staţia asta, poate reuşesc să citesc totuşi cartea, gândi Mirela, îndepărtându-şi cu atenţie zuluful blond ce îi acoperea fruntea înaltă. Înainte să-şi poată continua gândul, un bătrân trase de uşa compartimentului. Vis, îşi spuse tânăra.

– Bună ziua, ce bine că nu voi călători singur! Până unde mergeţi, domnişoară?
Mirela abia îşi putea masca ironia şi, deşi intenţiona să-i răspundă bătrânului astfel încât să nu o mai deranjeze tot drumul, cuvintele era bună înainte să intraţi dumneavoastră în compartiment i se opriră pe vârful limbii, prinse ca-ntr-o închisoare cu dinţi în loc de gratii. Nu era răutăcioasă de fel, dar ţinea cu tot dinadinsul să termine cartea de citit. În fond, era una dintre cele mai sensibile tinere ce în curând avea să-şi ia adio de la adolescenţă.
– Bună ziua, merg până la Cluj. Dumneavostră?
– Eh, eu te însoţesc numai până la Gherla, mă duc acolo să-mi văd nepoţica. S-a născut ieri!
– Sunteţi un om fericit, să vă trăiască!
– Mulţumesc din suflet, e a doua mea nepoţică! Vom fi, prin urmare, colegi timp de câteva ore! Ce citiţi acolo?
Mirela strânse instinctiv cartea, ca şi cum nu ar fi vrut să o dea nimănui. Totuşi, nu i-o cerea nimeni.
– Amintiri din casa morţilor…
– A, da, mare gânditor şi analist al sufletului şi psihicului uman omul ăsta. Am citit-o şi eu în tinereţe, când eram cam de vârsta ta. De atunci mă bântuie o frază…e foarte greu să cunoşti un om, chiar şi după ce ai trăit ani şi ani de-a rândul în tovărăşia lui!. Tot timpul mă întreb ce se ascunde în spatele lucrurilor pe care am impresia că le cunosc. Pe dumneavoastră ce frază v-a marcat până acum?
– Păi, nu am trecut încă de prima pagină, dar cum o găsesc, v-o spun…, spuse Mirela sperând că discuţia cu bătrânul se va opri aici.
– Apropo, de când cu cititul lui Dostoievski, mereu când mă gândesc la el, îmi vin în cap următoarele…
Numai idei are omul ăsta, oare nu o să mă lase deloc să citesc? gândi tânăra afişând un zâmbet fals.
– Care este importanţa virgulei în viaţă?
– Nu ştiu care e importanţa virgulei în viaţă, spuse Mirela apăsat. Tocmai am dat bac-ul, chiar are impresia că mă mai interesează? Doooamne, cu ce ţi-am greşit?
– Virgula schimbă vieţi, aşa cum o călătorie poate schimba destinul unui om. Ia fii atentă aici. Dacă spun „Să se ierte, nu se poate să se condamne la moarte”, putem schimba viaţa unui om în bine sau măcar îl salvăm de la pedeapsa cu moartea. Dar, dacă spun, „Să se ierte nu se poate, să se condamne la moarte” îl acuz. Nu?
Mirela îl privea cu ochii larg deschişi pe bătrânelul din faţa ei. Un om mic şi îndesat, pe la 60 de ani, proaspăt bărbierit şi cu o cămaşă de culoarea laptelui. Îmbrăcat de sărbătoare, doar mergea să-şi ţină pentru prima oară nepoţica în braţe. Îl privea altfel pe acest bărbat, în aparenţă citit şi cu o vastă experienţă de viaţă. Vroia să spună ceva, dar se mulţumi să-i zâmbească sincer şi se afundă în Casa Morţilor.

Citi fără oprire până când trenul poposise în staţia Vama şi un bărbat mărunţel la vreo 40 de ani, deschise cu greutate uşa compartimentului în care se aflau cei doi. Bătrânul se trezi din moţăială şi se frecă cu patos la ochi, apoi îl privi pe noul venit.

– Bună seara, spuse bâjbâit bărbatul.
– Bună seara, îi răspunseră la unison cei doi pasageri, ca şi cum se înţeleseseră din priviri că bărbatul ce le-a păşit „pragul”, nu va face altceva decât să le disturbe liniştea. Cele două cunoştinţe mai vechi rămaseră surprinse vâzând cum bărbatul îşi pune rucsacul lângă el, singurul bagaj de altfel şi se aşază liniştit lângă bătrân. Îl priveau cu uimire, fără a şti de ce.
Costică se mulţumi să le zâmbească timid celor doi, apoi lăsă privirea în jos. În timp ce-şi cobora privirea, atât de uşor ca mâna unei mame ce-şi mângâie abia perceptibil copilul în timp ce doarme pentru a nu-l trezi, văzu numele cărţii pe care o citea Mirela. Înghiţi în sec. Îşi frecă mâinile şi piciorul drept începu să-i tremure. Vru să spună ceva, dar se opri. Cei doi îl urmăreau cu atenţie, aruncându-şi priviri pe ascuns.
– Ştiu că v-aţi dat seama, reuşi Costică să  articuleze.
– Să ne dăm seama de ce? întrebă bătrânul îndreptându-şi corpul în direcţia bărbatului.
– Ştiu că v-aţi dat seama că abia am ieşit din puşcărie. Bărbatul îşi plecă privirea aşteptând reacţia pasagerilor.
Bătrânul o privi pe tânără, dădu din cap în semn de aprobare şi îi zâmbi a linişte, să o asigure că e în siguranţă.
– De ce ne-am fi dat seama? În ochii tăi e doar remuşcare, regret, cauzele ar putea fi nenumărate. Cât ai stat acolo? spuse bătrânul calm, ca un tată ce nu-şi ceartă copilul, care e acolo când e nevoie de el, oricât de mare e greşeala fiului. Mirela nu putea scoate niciun sunet. Privea pe geam, deşi nu vedea nimic, doar să nu-i observe nimeni teama.
– Cât am stat…, oftă bărbatul. Am stat o viaţă de om, poate cât aţi trăit dumneavoastră domnişoară până acum. Mirela îl privi în ochi, dar nu întâlni ce se aştepta. Privirea bărbatului era blândă, ca adierea unui vânt de vară ce mângâie obrajii unui copil. Ochii mari, adânciţi erau genul în care te pierdeai şi în care puteai citi poveşti de viaţă. Nicio urmă de ură nu îi întuneca, doar nori de remuşcări prindeau contur şi nu îl lăsau pe Costică să ridice privirea din pământ.

În tinereţe, am fost boxer, aşa îmi câştigam pâinea. Ce vedeţi voi acum e umbra omului care a fost. Chiar o umbră, dacă mă gândesc că atunci aveam 83 de kilograme, luptam la Categoria grea, iar acum am 52. Uneori, tristeţea şi remuşcările te slăbesc atât de tare, încât nu mai poţi fi acuzat de sinucidere, ajungi victima fostului tău eu, a regretelor care te omoară fizic şi psihic. Câştigam binişor, suficient încât să-mi pot ajuta mama ce nu şi-a revenit niciodată după moartea surorii mele în urma unui chiuretaj făcut un medic mediocru, unul bun era greu de găsit şi nici nu se uita la noi dacă nu aveam bani. Tata se refugiase în alcool, banii pe care mama îi câştiga din croitorie se duceau  pe votcă, nici nu mai ştia săraca ce şi cum să mai facă să-şi ascundă vânătăile de mine. Tata o acuza că nu a educat-o bine pe sora mea şi că a ales cel mai prost medic din lume pentru avort. Chiar şi după ce sora mea a murit, medicul acela ne-a cerut banii pe serviciu. Care serviciu? Nu ştiam că până şi moartea e un serviciu şi costă. M-am gândit că, dacă mă lupt, o să fie mai bine. O vreme chiar a fost linişte în casă. Mama nu mai plângea aşa mult, doar tata trăia în lumea lui. Devenisem aşa de bun încât cel care avea grijă de mine, managerul meu îmi obţinea meciuri din ce în ce mai importante. Ultimul pe care îl obţinuse putea să mă transforme în capion pe ţară – Gala Campion. Nu ştiam nimic despre adversar, niciodată nu am vrut să fiu informat dinainte ce fel de om e, cum arată, care e povestea lui. Boxul era jobul meu, nu era o pasiune, era modul prin care ştiam eu să aduc liniştea în casă. Ştiu, sună ciudat. Aduci liniştea în casă luptându-te. Nu aveam nicio emoţie, niciodată nu am avut. Mama mă însoţea mereu la meciuri, dar nu se putea uita la mine când boxam. Era mai emoţionată decât mine cu Gala Campion, îmi zicea: Băiatul meu, o să vină televiziunile, o să te vadă toată ţara, să joci pentru sora ta, să câştigi. Pe tata nu-l interesa, dar la Gală a fost în sală. Meciul a început ca toate celelalte, adversarul nu era ieşit din comun, în primele două reprize, totul a fost normal. În a treia repriză a fost iadul. Of, doamne, arbitrul oprise repriza şi eu tot dădeam în adversar. Pentru câteva clipe luase chipul medicului care mi-a omorât sora. Şi am dat, doamne, am dat, până… Mi-a spus managerul că a murit în urma loviturilor de la cap. Nimeni nu se putea înţelege cu mine, nici eu nu puteam înţelege ce se întâmplă. Am înţeles doar când am ajuns la puşcărie, am înţeles că sunt un criminal… sunt un om resemnat, sunt o viaţă de regrete… nu mi-am omorât doar adversarul, mi-am omorât şi părinţii. Au murit în timp ce eram închis, de supărare. Mama a murit prima… tatăl a murit înghiţindu-şi voma, spunea după ce am intrat la puşcărie că acum chiar are motive să bea.

Of, ce nătâng sunt, îmi pare rău dacă v-am tulburat, mulţumesc pentru că m-aţi ascultat, simţeam nevoia să mă descarc. Eu la staţia asta cobor. Mi-a părut bine să vă cunosc, sper că aveţi aceeaşi părere.
Mirela îi întinse mână pentru a da noroc şi rămase uimită de cât de blândă era atingerea bărbatului. Se aştepta ca bătrânul să facă acelaşi lucru, dar remarcă într-o secundă că nu mai era în compartiment. Oare când o fi coborât? Doamne, povestea ăstuia chiar m-a absorbit.
– Domnule Costică, când a coborât celălalt domn?
– Care domn? Am călătorit singuri până acum. Of, v-ar fi prins bine să aveţi o carte la dumneavoastră, să o citiţi pe drum.
– Da…auziţi, ce staţie e aici?
– Gherla.

Preţul pentru o viaţă

• luarea deciziei de a fi mamă este una cu multe, multe implicaţii
• numeroase tinere nu vor să-şi asume responsabilitatea creşterii unui copil, ci aleg calea cea mai uşoară şi corectă, cred ele, aceea de a avorta

Mass-media furnizează foarte multe amănunte referitoare la protejarea adolescentelor în timpul actului sexual, deci, informaţii există. Practic, foarte puţine dintre ele ar trebui să ajungă pe masa ginecologică. Probabil este vorba de jena pe care o simt când trebuie să mearga la un centru de planning familial pentru a cumpăra contraceptive. Irina Caţignera, medic la Centrul de Planificări familiale de la maternitatea „Cuza Vodă”, Iaşi, a declarat:” E posibil ca tinerele să se teamă de prima consultaţie la ginecolog, dar pot folosi contracepţia orală care constă doar în luarea unei pilule zilnic. Aceste tablete nu sunt periculoase şi sunt foarte eficiente când sunt utilizate corect. Le poţi folosi oricât timp doreşti fără să faci pauză. Pilulele nu interferă cu actul sexual.”

Încă un motiv pentru care fetele nu se informează înainte, este teama de a nu afla familia şi cunostintele. Dr. Caţignera spune că nu este obligatoriu ca tinerele să-şi dezvăluie identitatea şi că tot ce se petrece în cabinet rămâne strict confidenţial. Cauzele avortului la minore sunt variate: majoritatea sunt eleve pentru care un copil ar însemna renunţarea la studii, la realizarea pe plan profesional, nu au o relaţie stabilă cu partenerii, provin din mediul rural şi riscă să fie alungate de acasă sau fac parte din înalta societate şi trebuie să spele ruşinea familiei.

Tinerele care avortează au vârste cuprinse între 14 şi 29 ani.

„Nu există nici o lege prin care ambii părinţi să fie de accord cu avortul decis de mamă, nici măcar în cazul celor căsătoriţi. Numai în Japonia există o astfel de lege şi, de obicei, taţii nu sunt de accord, pentru că ei sunt foarte încântaţi de urmaşii lor”, ne-a declarat dr. Caţignera. Cei de la centrele de planificare familială nu încearcă să schimbe hotărârea minorelor de a avorta, dar, înainte de toate, le trimit la organizaţii unde le este asigurată cazarea, masa, sunt ajutate să-şi găseasca un serviciu şi li se dă o sumă minimă de bani, în speranţa că-şi vor schimba părerea şi nu vor renunţa la viaţa pruncilor lor. Consilierii vin de două ori pe săptămână, dar mărturisesc că nu întotdeauna încercările lor dau rezultate. Au fost cazuri în care tinerele s-au răzgândit imediat ce au plătit chiuretajul sau chiar pe masa de operaţie.

Complicaţiile avortului pot ameninţa sănătatea femeilor, inclusiv posibilitatea de a avea copii în viitor. Avorturile frecvente pot afecta până şi psihicul femeilor, ele ajungând, la un moment dat, doar într-o lume a remuşcărilor. Pentru altele, în schimb, totul este perfect normal, după fiecare chiuretaj răsuflând uşurate că au mai scăpat de o povară.

Pentru unii medici, această intervenţie a devenit un act mecanic din cauza experienţei dobândite de-a lungul anilor. Alţii, deşi fac acest lucru de câteva ori pe săptămână, sunt încercaţi mereu de regretele de a fi curmat viaţa unor fiinţe lipsite de apărare. O asemenea intervenţie costă 150-300 RON (consultaţie şi chiuretaj), durează aproximativ 20 de minute şi se poate realiza până la 10 -20 săptămâni de la apariţia sarcinii. O nouă sarcină poate apărea la 11 zile de la avort, chiar înaintea reapariţiei menstruaţiei. Intervalul la care se poate face o întrerupere de sarcină faţă de alta este de o lună şi jumătate. Practic, o femeie sănătoasă poate face chiar şi 6 -7 avorturi într-un an.

Pentru a afla opinia Bisericii Ortodoxe în ceea ce priveşte avortul în rândul minorelor, am cerut părerea părintelui Dan Sandu, de la Biserica „Sfântul Nicolae Domnesc”, din Iaşi. Declaraţia sa este mai mult decât concludentă: „Niciodată Biserica nu a fost în favoarea avortului, deoarece este considerat atentat la viaţa unei persoane fără de apărare. Ovulul fecundat, în momentul conceperii este o fiinţă umană, iar poziţia Bisericii este de absolută interdicţie în privinţa chiuretajului. Biserica nu l-ar condamna dacă s-ar elimina premisele săvârşirii lui. Acestea sunt: evitarea relaţiilor conjugale iresponsabile, accesul facil şi excesiv al minorilor la relaţiile de tip conjugal înainte de maturizarea fizică şi psihică, facilitatea acestora prin libertatea accordată de mediul social de a avea acces la alcool, la droguri şi altele, lipsa unei educaţii sexuale adecvate, atât din partea membrilor familiei, şcolii şi chiar a Bisericii şi poate lipsa de preocupare a adolescenţilor pentru o viaţă adecvată. Eliminându-se premisele, s-ar putea exclude şi actul în sine. Dacă se ajunge la avort, el este echivalent cu crima, dar Biserica a găsit, mereu, la recomandarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, resursele de a ierta, de a sfătui şi de a îndruma pe cei care săvârşesc crima, cu condiţia că aceasta să nu se mai producă.”

O tânără de 17 ani a explicat alegerea sa de a avorta: „Provin dintr-o familie înstarită din Iaşi. Părinţii sunt amândoi afacerişti şi nu au avut niciodată timp pentru mine. Ei credeau ca banii pe care mi-i puneau la dispoziţie puteau compensa şi afecţiunea de care aveam atâta nevoie. Astfel, când în viaţa mea a apărut cineva care mi-a oferit atenţie, m-am dăruit complet lui. Aşa am rămas însărcinată. Când a aflat, m-a părăsit, iar părinţii mi-au dat bani şi mi-au spus să scap de sarcina nedorită, pentru că, altfel, nu mai am ce caută acasă.”  În schimb, pentru altele, avortul este ceva normal, pentru că „nu vor să spele scutece şi să-şi strice viaţa crescând copii, în loc să se distreze”, cum a declarat o adolescentă de numai 16 ani. În paralel, o mamă care a urmat foarte mulţi ani un tratament pentru a putea avea copii, tratament care a dat recent roade, a mărturisit: „Mi-am dorit un copil din tot sufletul şi m-am chinuit cu tratamente ani întregi. Nimic nu se poate compara cu bucuria de a ţine un copil sănătos în braţe.”

Mame, nu vă ucideţi copiii; dacă vor să vină pe lumea asta, trebuie să aibă vreun motiv! Daţi-le şansa vieţii!