Suntem învăţaţi de mici să ne placă grădina vecinului şi să tânjim după ea. Suntem învăţaţi să fim programaţi la fel de către societate, de parcă cineva a decretat faptul că a fi diferit e ceva nociv. Ne complacem în uniformitate şi mereu zicem că e mai bine ca altul decât ca noi sau, deşi zicem că nu suntem de acord cu alţii,există ceva în noi care ne dictează să facem ca ei.
Încă din perioada intrauterină, suntem acomodaţi cu poveştile pe care mama le citeşte, cu muzica pe care ea o ascultă, doar pentru că studiile au demonstrat că atitudinea şi comportamentul mamei influenţează fătul şi mamele ţin cont de asta.
După naştere, învăţăm că oricât de cuminţi suntem, mereu copilul prietenilor părinţilor pare mai cuminte decât noi şi ne este dat mereu drept exemplu. Uite, Andrei face mai frumos bastonaşele decât tine sau Andreea e fetiţă cuminte pentru că ea se culcă la ora 21.00. Oricât de mult ne-am strădui, trebuie să o facem de două ori mai bine decât ceilalţi copii, deşi pentru părinţi, niciodată nu pare a fi suficient.
La şcoală, deja lucrurile încep să se agraveze. Auzim adesea spunându-se că penarul altuia este mai frumos, că hainele altuia sunt mai în trend, că desenele la care se uită şi prietenii pe care îi au alţi copii sunt mai importante decât activitatea pe care o facem noi.
Unii părinţi nu sunt mulţumiţi niciodată pe deplin sau dacă sunt, nu le arată copiilor prea des acest lucru. Deşi catalogul prezintă notele noastre mari, părinţii au mai degrabă o vorbă bună pentru copii altora. De regulă, o discuţie dintre un copil de clasa a patra şi mama sa, care mereu aşteaptă mai mult, decurge cam în felul următor: Mamă, am luat 10 la matematică! Da, bravo, dar şi băiatul Mariei a luat 10 la matematică şi Maria nu i-a plătit meditaţii! Sau Bravo, dar băiatul Mariei mai ştie să facă şi treabă în casă şi are şi el 10 la matematică!
Mereu suntem îndreptaţi către un model. Pubertatea este cea mai periculoasă perioadă. Deja acţionăm fără să ne mai pese de faptul că nu facem altceva decât să-i copiem pe cei din jur. Că le furăm personalitatea. Lucrul acesta ne-a intrat în subconştient şi îl percepem ca pe un comportament normal.
Imitaţia este una dintre cele mai grave forme de furt la acest nivel. Imităm limbajul, stilul de vestimentaţie, de machiaj, de dans şi tot aşa. Media ne agasează cu modele care mai de care, iar sistemul de valori si modelele promovate de media nu sunt tocmai cele mai bune. De ce nu putem fi noi şi atât, chiar dacă sfidăm uniformitatea? Fetele îşi iau drept modele pe cele cu dimensiunile 90-60-90 şi asta le poate afecta, în afară de psihic, şi fizicul, multe înfometându-se, devenind anorexice sau bulimice.
Copiatul la şcoală poate fi considerat tot o formă de furt, care poate demonstra că avem mai multă încredere în ce gândeşte altul sau că ne e teamă să ne valorificăm propriile gânduri. Se întâmplă de multe ori să copiem la examene de la colegi, indiferent dacă am învăţat sau nu, pentru că aceste lucruri ne-au fost insuflate de mici: mereu ceilalţi sunt mai buni decât noi!
Adolescenţa este vârsta la care ni se conturează, din ce în ce mai clar, personalitatea. Începem să ne creionăm şi să ne consolidăm gândurile, principiile şi aspiraţiile. Dintr-o dată, avem impresia că noi suntem iniţiatorii unui curent, a unei mode sau a tot ce, brusc, ni se pare nou. Numai că, de cele mai multe ori, avem doar impresia eronată sau vrem să ne dăm drept promotorii unor acţiuni sau idei. De câte ori nu am auzit o idee pe care am însuşit-o şi pe care am prezentat-o ca fiind proprie?
Se zice că avem nevoie de modele pentru a ne dezvolta. Sunt total de acord, dar există ceva excepţii care îmi ridică întrebări. Totuşi Mozart, care a compus câteva piese pentru pian la vârsta de 5 ani, înainte de a şti să scrie şi să citească, Einstein despre care s-a crezut că ar fi retardat mintal pentru că nu a vorbit până aproape de vârsta de trei ani, Freud care a avut parte de o copilărie modestă, atenţia părinţilor fiind îndreptată asupra celor peste 9 copii ai familiei pe ce modele şi-au construit genialitatea?
Majoritatea geniilor a fost iniţial proscrisă, lipsită de încrederea celor din jur, dar a sfidat vremurile şi s-a autodepăşit, fără teama de a fi diferită. Au avut un cuvânt de spus, o idee pe care nu a mai avut-o altcineva sau pe care, dacă a avut-o nu a reuşit să o finalizeze şi nu s-au ferit să fie ei înşişi.
În societatea contemporană, ne lipseşte un model care să ne înveţe să respectăm personalitatea şi ideile celorlaţi fără a le reproduce, să ne îndrume înspre dezvoltarea creativităţii fără ca aceasta să fie redusă de utilizarea tiparelor pentru cunoaşterea şi schimbarea societăţii, să ne ghideze înspre descoperirea, consolidarea şi susţinerea propriei personalităţi. Încă ne e teamă să fim noi înşine.
Familia, în primul rând, instituţiile cu scop educativ, în al doilea, sunt elemente esenţiale ce ar trebuie să conlucreze pentru identitatea fiecăruia dintre noi. Toţi suntem egali în drepturi, îndatoriri şi responsabilităţi, dar să nu uităm că egalitatea nu înseamnă identitate.
„Împrumutăm” personalităţi, gânduri şi idei. Aşa s-a născut, de altfel, şi acest articol.
Foto: Wikipedia
Notă fotografii: Culorile aprinse ale fluturelui Monarch (a doua poză) îi avertizează pe prădători de otrava pe care aripile acestuia o deţine. Din acest motiv, fluturele inofensiv Viceroy (prima poză) din America de Nord s-a adaptat, imitându-l aproape în întregime pe Monarch!
Raluca Pavel 